12. ECUMENISMUL ŞI DIALOGUL ECUMENIC

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

Întru-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup (1Cor 12,13)

Introducere

De când apostolii au început să propovăduiască vestea cea bună pentru eliberarea şi mântuirea omului, responsabilii Bisericii au avut mereu grijă:
- să fie o singură turmă şi un singur păstor (In 10,16);
- să fie slujitori ai lui Cristos şi economi ai tainelor lui Dumnezeu (1Cor 4,1) fără să fie confundată învăţătura personală cu cea primită de Domnul;
- să fie anunţat acelaşi mesaj: ori eu, ori aceia, aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut (1Cor 15,11);
- să nu fie dezbinări (1Cor 1,10), ci supuşi din toată inimă dreptarului învăţăturii care a fost încredinţat (Rom 6,17).

Chiar dacă de la început între creştinii proveniţi din ebraism şi cei proveniţi din diferite forme ale păgânismului se nasc neînţelegeri, discuţii, conflicte, iar la urmă şi diviziuni, Biserica a căutat să răspundă la mandatul lui Isus, atât prin vestirea evangheliei în lumea locuită pe atunci, cât şi prin păstrarea unităţii acestei vestiri, ferind-o de răstălmăciri şi rupturi.

Astfel, devine întotdeauna actuală rugăciunea moştenită de la învăţătura lui Isus şi pe care Ioan ne-o transmite: Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis (17,21).

A) Principiile catolice ale ecumenismului (cf. UR 1,2-4)

Promovarea refacerii unităţii - Unitatis redintegratio - între toţi creştinii este unul din principalele ţeluri ale sfântului Conciliu ecumenic Vatican II. Cristos Domnul a întemeiat o singură Biserică şi totuşi mai multe comunităţi creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărata moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu simt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit (1Cor 1,13). Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura.

Conciliul Vatican II vrea să sugereze tuturor catolicilor ajutoare, îndreptări şi mijloace pentru a răspunde la porunca lui Dumnezeu care vrea unitatea Bisericii şi suscită astăzi în toţii creştinii o dorinţă vie de unitate.

Textul decretului spune clar că acţiunea ecumenică începe prin reînnoirea Bisericii, la care orice membru trebuie să participe. Acţiunea şi dialogul constituie o dimensiune a tuturor activităţilor ecleziale.

1) Unitatea şi unicitatea Bisericii izvorăsc din Euharistie, semn şi principiu operativ al unităţii, şi din prezenţa Duhului Sfânt

Fiul lui Dumnezeu unul-născut, înainte de a se dărui pe sine ca jertfă nepătată pe altarul crucii, s-a rugat Tatălui pentru cei care cred, spunând: "Ca toţi să fie una precum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, pentru ca şi ei să fie una în noi; ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21) şi a instituit în Biserica sa minunatul sacrament al Euharistiei, prin care este semnificată şi înfăptuită unitatea Bisericii.

Duhul Sfânt care locuieşte în cei care cred, care umple şi conduce întreaga Biserică, înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos încât este principiul unităţii Bisericii.

După ce s-a stabilit baza escatologică, este explicat faptul că, pentru a împlini datoria istorică de mărturisire a acestei realităţi escatologice care deja operează, Cristos a încredinţat celor doisprezece misiunea de a învăţa, de a guverna şi de a sfinţi, şi dintre ei l-a ales pe Petru pentru a edifica Biserica sa, rămânând tot Cristos, în veci, piatră unghiulară şi păstor.

Însă pentru a-şi statornici pretutindeni Biserica sa sfântă, până la sfârşitul veacurilor, Cristos a încredinţat colegiului celor doisprezece îndatorirea de a învăţa, de a conduce şi de a sfinţi. Dintre ei l-a ales pe Petru, pe care a hotărât să clădească.

2) Armonia frăţească a familiei lui Dumnezeu

Biserica este familia lui Dumnezeu şi se prezintă în felul acesta datorită structurii ei interioare - predicarea fidelă a evangheliei, administrarea sacramentelor şi structurii ei exterioare - mărturisirea aceleiaşi credinţe, celebrarea comună a cultului divin şi armonia frăţească. Aceste structuri interioare şi exterioare sunt în mişcare în jurul lui Cristos prin apostolii şi succesorii lor, adică episcopii, uniţi în jurul succesorului lui Petru. Într-adevăr, Biserica este familia lui Dumnezeu, atunci când se prezintă ca turmă unică a lui Dumnezeu, steag înălţat pentru popoare, speranţă în peregrinarea către ţinta patriei cereşti. Acesta este misterul sacru al unităţii în Cristos şi prin Cristos, sub acţiunea Duhului Sfânt ce realizează diversitatea darurilor.

3) Modelul şi principiul suprem al acestui mister este unitatea, în treimea persoanelor, a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt

Modelul şi principiul unităţii familiei lui Dumnezeu este misterul Sfintei Treimi (Aici se poate face o prezentare scurtă a Crezului: după mărturisirea credinţei în Dumnezeu Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, urmează credinţa în Biserică).

4) "Vă îndemn, fraţilor, să nu fie dezbinări între voi!" (cf. 1Cor 11,18-19)

Este comuniune deplină numai când nu sunt sciziuni, însă comuniunea nu este deplină când sciziunile creează despărţiri. Acestea se întâmplă uneori nu fără vina unor oameni din ambele părţi. Toţi cei care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica

Catolică, sunt încorporaţi lui Cristos, sunt recunoscuţi ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii Catolice.

Mişcarea ecumenică are datoria de a depăşi cauzele adânci ale despărţirii între creştini.

5) Elemente care zidesc Biserica pot exista şi în afară graniţelor vizibile ale Bisericii Catolice

Bunuri, precum cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa, iubirea şi alte daruri interioare ale Duhului Sfânt pot să dea naştere în mod efectiv vieţii harului şi sunt capabile de a deschide intrarea în comuniunea mântuirii, deşi socotim că peste toţi creştinii de orice confesiune sunt întotdeauna ameninţări de slăbiciune, de ispită şi de păcat.

6) Mişcarea ecumenică

Conciliul Vatican II îndeamnă pe toţi credincioşii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică.

Prin "mişcarea ecumenică" se înţeleg activităţile şi iniţiativele suscitate şi organizate, în funcţie de diferitele necesităţi ale Bisericii şi după împrejurări, în favoarea unităţii creştinilor. Astfel sunt:
- toate eforturile de a elimina cuvintele, judecăţile şi actele care nu se potrivesc, după adevăr şi dreptate, situaţiei fraţilor despărţiţi şi care de aceea îngreunează relaţiile cu ei.
- dialogul purtat de experţi cu pregătire adecvată, unde fiecare îşi poate expune mai profund învăţătura comunităţii proprii şi îi poate prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog toţi dobândesc o cunoaştere mai adevărată şi o preţuire mai justă a învăţăturii şi a vieţii fiecărei comunităţi; în acelaşi timp, aceste comunităţi ajung să colaboreze mai larg în felurite acţiuni cerute de orice conştiinţă creştină, pentru binele comun, şi se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârşit, toţi îşi examinează fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos privitor la Biserică şi întreprind după cum se cuvine o activitate susţinută de reînnoire şi de reformă.

7) Lucrarea ecumenică este lucrare de reînnoire şi de reformă

Dacă sunt îndeplinite toate eforturile şi iniţiativele pentru unitatea Bisericii de credincioşii Bisericii Catolice sub supravegherea păstorilor, încetul cu încetul, depăşind piedicile aflate în calea perfectei comuniuni ecleziale, toţi creştinii se vor aduna într-o unică celebrare euharistică, în unitatea Bisericii una şi unică, unitate pe care Cristos a dăruit-o de la început Bisericii sale şi care credem că subzistă (dăinuie) în Biserica Catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor.