3. LITURGIA ŞI VIAŢA SACRAMENTALĂ

7. Sacramentaliile

Noţiunile privitoare la realitatea teologică a sacramentaliilor, constituie pentru teologia sacramentală o problemă, în sensul că se întâmpină dificultăţi în a găsi cu claritate şi precizie locul just pe care l-ar putea ocupa în acest sector al teologiei.

Mişcarea liturgică din sec. XX a dat o contribuţie preţioasă pentru o mai mare aprofundare a teologiei sacramentaliilor şi pentru o mai bună înţelegere a caracteristicilor lor în contextul global al teologiei liturgice.

Autorii moderni disting în linii mari două categorii de sacramentalii: sacramentalii-obiecte şi sacramentalii-acţiuni. Se face distincţie astfel între lucrurile binecuvântate, consacrate, exorcizate şi acţiunile care sunt binecuvântările, consacrările şi exorcismele. În prima categorie de sacramentalii se pot include apa binecuvântată, lumânările binecuvântate, ramurile binecuvântate, cenuşa binecuvântată la Miercurea Cenuşii... În a doua categorie vin catalogate consacrările (profesiuni religioase, consacrarea fecioarelor, dedicarea unei biserici), binecuvântările (a apei, a copiilor, a bolnavilor, a ogoarelor, a diferitelor instrumente...) şi exorcismele. Această multitudine de obiecte şi acţiuni care intră în categoria sacramentaliilor a dus la clarificarea lor şi la încercarea elaborării unei definiţii.

Conciliul Vatican II preluat şi de Catehismul Bisericii Catolice afirmă:

"Sfânta maică Biserică a înfiinţat şi sacramentaliile. Acestea sunt semne sacre prin care, datorită unei asemănări cu sacramentele, sunt semnificate şi, prin puterea de mijlocire a Bisericii, sunt obţinute efecte mai ales spirituale. Prin ele, oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferite împrejurări ale vieţii".

Una din principalele caracteristici ale sacramentaliilor este asemănarea cu sacramentele de care vin legate, în special de celebrarea euharistică. Într-adevăr, sacramentaliile, de vreme ce trăiesc în marea lume a liturgiei, se situează în mod obligatoriu într-un raport strict cu sacramentele. Ele sunt văzute, pe de o parte, ca o pregătire şi, pe de altă parte, ca o prelungire a sacramentelor; sunt instituite de Biserică tocmai pentru a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferite împrejurări ale vieţii.

Chiar dacă există o oarecare legătură şi asemănare între sacramente şi sacramentalii, totuşi între ele este o diferenţă mare. În timp ce sacramentele au fost instituite de Cristos, sacramentaliile au fost propuse de Biserică. Într-adevăr, ele sunt acţiuni ale Bisericii, expresii ale voinţei sale de a sfinţii lumea prin puterea sa sfinţitoare. Un alt aspect care scoate în evidenţă diferenţa între sacrament şi sacramental este cel al eficacităţii. Diferenţa, din acest punct de vedere, este exprimat în mod tradiţional în limbajul teologic cu formulele "ex opere operato" (pentru sacramente) şi ex opere operantis Ecclesiae" (pentru sacramentalii). În sacramente avem "reprezentarea obiectivă imediată" a misterului pascal al lui Cristos, în schimb, în cazul sacramentaliilor, efectele misterului pascal sunt acordate de Dumnezeu în funcţie de solicitarea Bisericii exprimată în gesturile liturgice. Eficacitatea sacramentaliilor depinde în mod strict de rugăciunea de mijlocire a Bisericii, care are efect pe plan spiritual şi pe plan material.

Trebuie menţionat totuşi că la originea celebrărilor sacramentaliilor se află misterul lui Cristos. Biserica, fiind "actorul" principal al celebrărilor sacramentaliilor, acţionează şi se roagă în Cristos. Finalitatea actului celebrativ este acela de a cristifica, de a uni omul, comunitatea, lumea cu Cristos. În acest mod este scoasă în evidenţă şi dimensiunea trinitară în orice celebrare a sacramentaliilor. Riturile folosesc frecvent formula "În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh", însoţită de gestul care trasează semnul crucii.

Formula rostită şi semnul aplicat în timpul celebrării sacramentaliilor ne descoperă cum întregul mister al vieţii divine care ne este comunicat prin actul celebrat ne este oferit de la Tatăl, de la Fiul şi de la Duhul Sfânt prin crucea lui Cristos. Înţelese astfel, sacramentaliile nu mai pot fi văzute ca o magie, ci mai degrabă o celebrare a propriei credinţe în Cristos înviat manifestat printr-un gest ritual.

În legătură cu riscul care poate interveni în cazul celebrări sacramentaliilor, de a fi considerate "formule magice" la îndemâna slujitorilor sacri, magisteriul Bisericii prevede anumite norme care să favorizeze buna înţelegere şi folosire a lor.

Într-adevăr, în zilele noastre şi chiar în porţiunea Bisericii noastre locale, practica sacramentaliilor (în special cel al binecuvântărilor) din cauza unei mentalităţi învechite, demonstrată mai ales la o anumită categorie de persoane, prezintă aspecte delicate. Ea constituie o problemă pastorală destul de marcantă mai ales în parohiile de oraş şi la puţinele noastre locuri de pelerinaj, unde credincioşi catolici, dar şi ortodocşi, se deplasează pentru a implora ajutorul lui Dumnezeu şi mijlocirea preasfintei Fecioare Maria sau a altor sfinţi (de exemplu, a sfântului Anton), cerând preoţilor, în acele ocazii, şi diferite binecuvântări.

Pentru o corectă desfăşurare a pastoraţiei binecuvântărilor, magisteriul sus-amintit recomandă preoţilor următoarele:

- să procedeze cu răbdare la aplicarea progresivă a principiilor stabilite de Rituale romanum, care urmăresc în mod fundamental ca scopul binecuvântărilor să fie o expresie genuină de credinţă în Dumnezeu, izvorul oricărui bine;

- să dea justa semnificaţie - pe cât este posibil - celor două momente care constituie "structura tipică" a oricărei binecuvântări: proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, care dă semnificaţie semnului sacru şi rugăciunii cu care Biserica îl laudă pe Dumnezeu şi imploră binefacerile sale;

- să prefere celebrările comunitare celor individuale şi private şi să-i implice pe credincioşi la o angajare activă şi conştientă.

a. Pietatea populară

Conciliul, amintind că viaţa spirituală nu se poate reduce numai la liturgia sacră, la liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor, numeşte exerciţiile de pietate o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii.

Într-adevăr, simţul religios al poporului şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii, cum ar fi venerarea relicvelor, vizitarea sanctuarelor, pelerinajele, procesiunile, Calea crucii, dansurile religioase, Rozariul, medaliile etc.

Aşa cum diferenţa între sacrament şi sacramentalii este evidentă, tot la fel de clară este deosebirea între un act liturgic şi o practică de pietate. Dacă Biserica asigură un control riguros asupra formei şi stilului rugăciunilor şi riturilor liturgice, în cazul practicilor de pietate ea lasă fiecăruia libertatea să aleagă dintre ele pe cele care îi convin neexercitând un control riguros, dar limitându-se să vegheze la corectitudinea conţinutului lor. Deosebirea esenţială dintre ele este că acţiunile liturgice fac prezentă lucrarea de mântuire înfăptuită de Isus Cristos, pe când exerciţiile de pietate, chiar dacă se referă la aceleaşi evenimente ale mântuirii ca şi acţiunile liturgice (de exemplu Rozariul sau Calea crucii), ele nu fac prezentă lucrarea de mântuire înfăptuită de Cristos. Ele se reduc la o simplă evocare a evenimentelor mântuirii. Totuşi Biserica favorizează formele de religiozitate populară care exprimă un instinct evanghelic, o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină, dar

"este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi, dacă e cazul, pentru a purifica şi a corecta simţul religios care stă la baza acestei devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii".

b. Înmormântarea creştină

Liturgia creştină a înmormântării este o celebrare a misterului pascal al lui Cristos. Prin celebrarea înmormântării, Biserica se roagă ca fiii ei, încorporaţi prin Botez în moartea şi învierea lui Cristos, să treacă de la moarte la viaţă şi, purificaţi, să fie primiţi cu sfinţii în ceruri în timp ce trupul aşteaptă "speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos".

"Ritualul înmormântărilor va trebui să exprime mai clar caracterul pascal al vieţii creştine şi să răspundă mai bine, chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică, la condiţiile şi tradiţiile fiecărei regiuni" (SC 81).

Chiar dacă înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici un sacrament, nici un sacramentaliu, deoarece el "a trecut dincolo", ea este o celebrare liturgică a Bisericii prin care creştinii exprimă şi afirmă speranţa lor în viaţa veşnică, cel răposat primeşte ajutor spiritual, iar cei care plâng mângâiere şi speranţă. Pentru aceasta, Biserica oferă jertfa euharistică, memorialul morţii şi învierii lui Cristos pentru cei răposaţi şi înalţă rugăciuni pentru ei.

Rânduiala înmormântării propune trei tipuri de celebrare, în funcţie de locul desfăşurării - acasă, în biserică, la cimitir - toate având, în structura celebrării, patru momente principale: primirea din partea comunităţii, liturgia cuvântului, jertfa euharistică, rămasul bun. Nu se poate celebra Liturghia înmormântării în triduumul pascal, în solemnităţile de poruncă şi în duminicile din Advent, Postul Mare şi Paşti.

Celebrarea înmormântării este însoţită de o serie de tradiţii, obiceiuri, care variază de la o regiune la alta şi care trebuie respectate cu condiţia să nu fie în contradicţie cu principiile creştine. De asemenea, trebuie să se ţină cont de anumite momente semnificative dintre moarte şi înmormântare - priveghiul, rugăciuni făcute în casa răposatului, procesiunea spre biserică şi cimitir - cu condiţia ca aceste practici să evite orice formă de superstiţie, de exhibiţionism, de lux inutil, de discriminare!

"Nu se va face nici o deosebire de persoane particulare sau de condiţie socială, nici în celebrări, nici în solemnităţile particulare" (SC 32).

Cine are dreptul la înmormântare creştină?

Conform CDC, can. 1176, "credincioşii creştini decedaţi trebuie să aibă funeralii ecleziastice".

Beneficiază de înmormântare creştină:
- catehumenii;
- copiii care au murit înainte de Botez, pe care părinţii intenţionau să-i boteze;
- după judecata prudentă a ordinariului locului, botezaţii înscrişi la o Biserică sau la o comunitate eclezială necatolică, dacă nu se constată că voinţa lor a fost contrară şi numai dacă nu este posibil să aibă un slujitor propriu;
- cei care au cerut incinerarea - cu condiţia să nu fi făcut această alegere din motive contrare credinţei creştine;

Cine nu are dreptul la funeralii ecleziastice?

Dacă înainte de moarte nu au dat nici un semn de pocăinţă, trebuie lipsiţi de funeralii ecleziastice - conform CDC, can. 1184:
- apostaţii, ereticii şi schismaticii notorii;
- cei care au ales incinerarea propriului trup din motive contrare credinţei creştine;
- ceilalţi păcătoşi învederaţi, cărora nu este posibil să li se acorde funeralii ecleziastice fără scandal public pentru credincioşi;

Dacă există vreun dubiu, să fie consultat ordinariul locului şi să rămână la decizia lui!

Celui exclus de la înmormântarea ecleziastică trebuie să i se refuze şi orice Liturghie de înmormântare - conform CDC, can. 1185.

Pentru fiecare credincios decedat, funeraliile trebuie în general să fie celebrate în biserica propriei parohii; este totuşi permis ca fiecare credincios sau cei care se îngrijesc de înmormântare să aleagă pentru funeralii o altă biserică, cu consimţământul responsabilului acesteia, fiind informat parohul propriu al celui decedat.

În stabilirea şi organizarea celebrării înmormântării preotul trebuie să ţină cont nu numai de persoana decedată şi de împrejurările morţii, dar şi de durerea celor din familie, fără să uite că are datoria de a-i susţine, cu delicateţe, în încercarea în care se găsesc. Preotul va arăta o atenţie deosebită faţă de cei care vin la biserică cu ocazia înmormântării fie catolici, fie catolici care şi-au pierdut credinţa, fie necatolici: preotul este vestitor al evangheliei pentru toţi şi ca atare celebrarea înmormântării trebuie să fie o manifestare a credinţei, o proclamare a evangheliei şi nu un cuvânt despre sau împotriva celui răposat!

Cu privire la ofertele pentru înmormântare trebuie respectate dispoziţiile conferinţei episcopale sau a ordinariului locului; în nici un caz nu se vor crea discriminări din motive financiare: toţi credincioşii, avuţi sau săraci, au dreptul la aceleaşi funeralii ecleziastice!

Problematica pastoraţiei
- De ce de multe ori celebrarea înmormântării creează tensiuni, atitudini contradictorii şi chiar conflicte între credincioşi şi păstori?
- Cum pot fi evaluate o serie de obiceiuri moştenite sau "împrumutate"?
- Cine stabileşte dacă celebrarea înmormântării este "scandal" pentru credincioşi? Este suficientă aprecierea preotului sau e necesară consultarea consiliului parohial?
- Pe ce criterii se fac înmormântări solemne şi mai puţin solemne, "în trei", cu toate icoanele sau cu mai puţine, cu sau fără toate luminile aprinse în biserică?
- Poate fi folosită înmormântarea drept "constrângere financiară", ocazie potrivită pentru a scoate datoriile neplătite faţă de biserică?
- De ce în multe locuri înmormântarea copiilor "aparţine dascălului"?
- Cât şi cum "au voie să plângă sau să bocească" familiarii?
- Care trebuie să fie atitudinea faţă de sinucigaşi?

Agapa - praznicul - de după înmormântare nu a degenerat în abuzuri şi necumpătare? Mai păstrează măcar nuanţa de pomană oferită pentru cel răposat?