3. LITURGIA ŞI VIAŢA SACRAMENTALĂ

2. Celebrarea sacramentelor - noţiuni generale

Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul jertfei euharistice şi a sacramentelor.

Sacramentele sunt semne eficiente ale misterului mântuirii, instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii, prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament.

"Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni, să zidească trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne ele au şi un rol instructiv. Nu numai că presupun credinţa, ci, prin cuvintele şi elementele rituale, o nutresc, o întăresc şi o exprimă.... Ele conferă, într-adevăr, harul, dar celebrarea lor îi şi dispune mai bine pe credincioşi să primească rodnic acest har, să dea cult cum se cuvine lui Dumnezeu şi să trăiască iubirea" (SC 59).

După cum reiese din aceste texte, sacramentele nu pot fi reduse la nişte simple rituri tradiţionale sau forme expresive ale unei religiozităţi populare, dar sunt semne ale "noii alianţe", ale întâlnirii, ale dialogului şi ale comuniunii pe care Dumnezeu le realizează cu oamenii prin puterea Duhului Sfânt, în Cristos Isus. Cel Înviat, prezent cu puterea sa în sacramente, îl dăruieşte pe Duhul Sfânt celor care cred în el, îi inserează în misterul său pascal, îi face părtaşi de roadele sale mântuitoare, îi "face Biserică", abilitându-i astfel la exercitarea preoţiei şi a cultului spiritual, precum şi la misiunea de martori ai învierii şi de slujitori în Biserică şi în lume.

Cristos - sacramentul primordial al Tatălui

"Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Fiul său unic, el ni l-a dezvăluit". "Cine îl vede pe el, îl vede pe Tatăl". Aceasta este experienţa de credinţă pe care au făcut-o apostolii: "Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit iar mâinile noastre au atins, cu privire la Cuvântul vieţii..., vă vestim şi vouă". Cristos este semn vizibil al prezenţei divine, este întruparea iubirii milostive a lui Dumnezeu; prin Isus Cristos, însuşi Dumnezeu intră în istoria noastră, se apropie de noi, ne caută, vrea să ne mântuiască. A-l întâlni pe Cristos înseamnă a-l întâlni pe Dumnezeu, a merge pe calea vieţii veşnice, a iubirii infinite, a libertăţii fiilor lui Dumnezeu.

Biserica - sacrament universal al lui Cristos

O dată cu împlinirea misterului mântuirii prin moartea şi învierea sa, Cristos a întemeiat Biserica încredinţându-i însăşi misiunea sa: "Aşadar, mergeţi, faceţi discipoli din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". "Învăţaţi-i să păzească toate câte vi le-am poruncit eu". Biserica este semnul vizibil, manifestarea lui Cristos cel Înviat; ea are aceeaşi misiune, cu aceleaşi funcţii şi aceleaşi puteri, ca să poată împlini aceleaşi acte mântuitoare şi să răspândească adevărul şi viaţa până la marginile pământului. Astfel, Biserica "este semn şi instrument la unirii intime cu Dumnezeu, care ne face fii şi fiice ai Tatălui, este semn şi instrument al unităţii întregului neam omenesc".

Sacramentele lui Cristos

Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce el, prin intermediul slujitorilor Bisericii sale, împărtăşeşte acum în sacramente, căci ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale. Cele şapte sacramente sunt indisolubil legate de Cristos şi de Biserica sa; sunt şapte forme concrete prin care Cristos, sacramentul Tatălui, continuă să transmită viaţa divină, supranaturală şi să mântuiască lumea, prin Biserică. Isus Cristos s-a folosit deseori de semne şi gesturi simbolice pentru a oferi oamenilor învăţătura şi darul său, semne şi gesturi pe care le găsim acum în celebrarea sacramentelor. Aşa cum odinioară în Palestina, Isus săvârşea minuni folosindu-se de apă, salivă, pământ etc., tot aşa şi astăzi, el se foloseşte de lucruri simple, elementare - apă, pâine, vin, ulei, impunerea mâinilor -, care devin semne ale noi creaţii, instrumente ale Duhului, memorial al morţii şi învierii sale. Aşadar, nu e vorba de formule magice, ci de semne şi acţiuni care însoţite de credinţă îl duc pe om la întâlnirea cu Cristos şi cu mântuirea pe care el o oferă. Dar, orânduind cele şapte sacramente, Cristos nu a orânduit şi forma exterioară a celebrării, cu excepţia Botezului şi a Euharistiei, cu alte cuvinte, nu a stabilit în detaliu riturile, materia şi forma, care constituie elementul exterior al sacramentului. El a stabilit substanţa sacramentelor, adică elementul invizibil, spiritual lăsând Bisericii, al cărei cap este, puterea de a stabili forma concretă, exterioară a celebrării.

Sacramentele Bisericii

Prin Duhul Sfânt care o călăuzeşte, Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat "distribuirea". Astfel Biserica a ajuns, de-a lungul veacurilor, să discearnă că, printre celebrările liturgice, există şapte care sunt, în sensul propriu al cuvântului, sacramente instituite de Domnul. Sacramentele sunt ale Bisericii: ele sunt "prin Biserică", deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt şi "pentru Biserică", pentru că sacramentele "fac Biserica", fiindcă manifestă şi comunică oamenilor, mai ales în Euharistie, misterul comuniunii lui Dumnezeu - iubire, unul în trei persoane.

Celebrarea sacramentelor, cu excepţia Botezului care este sacramentul încorporării în Biserică, aparţine acelora care fac parte din Biserică şi, ca atare, nu poate primi sacramentele cel care nu este în comuniune cu Biserica; în acelaşi timp, celebrarea sacramentelor, ca acţiune a Bisericii, nu este şi nu poate fi niciodată o "problemă individuală" a aceluia care le primeşte. Nu numai Euharistia care "face Biserica", ci fiecare sacrament celebrat interesează întreaga comunitate; Botezul unui copil, spre exemplu, este pentru comunitatea eclezială un act liturgic, comunitar, specific noului popor al lui Dumnezeu şi întreaga comunitate "este interesată" de sfinţirea aceluia care primeşte sacramentul. În sacramentul Pocăinţei, în a cărui celebrare s-a pierdut poate cel mai mult aspectul comunitar, harul sacramental al iertării acţionează pentru că Biserica se roagă împreună cu Cristos, capul ei, pentru iertarea celui care a păcătuit. Deci sacramentele sunt acţiuni ale întregului trup mistic: ale lui Cristos şi ale Bisericii sale, sunt acţiuni ale lui Cristos în, prin şi pentru Biserica sa!

Sacramentele credinţei

"Cine va crede şi se va boteza se va mântui" le spune Cristos înviat ucenicilor săi. Sacramentele nu sunt doar "administrate", dar şi primite. Doctrina Bisericii spune că sacramentele sunt acţiuni ale lui Cristos şi că el este garantul eficacităţii, că acţionează ex opere operato; cine botează nu o face prin propria putere, cine administrează sacramentul pocăinţei nu o face prin propria putere, dar este Cristos care acţionează şi conferă harul sacramental. Din acest motiv, sacramentele nu depind de sfinţenia personală a aceluia care le celebrează, le administrează! Dar e la fel de adevărat că nu este indiferent modul în care cineva primeşte un sacrament. Sfântul Paul îi avertiza pe membrii primelor comunităţi creştine să nu se apropie de pâinea şi de potirul Domnului "în mod nedemn". Ce înseamnă aceasta?

Primirea sacramentelor cere din partea omului o participare totală: sacramentele sunt semne ale credinţei care mântuieşte, sunt o invitaţie "întrupată în rit", adresată liberei voinţe a omului. De aceea, dacă lipseşte această atitudine de credinţă sacramentul rămâne inert pentru că "îndreptăţirea vine prin credinţă". "Sacramentele, nu numai că presupun credinţa, ci, prin cuvintele şi semnele rituale, o nutresc, o întăresc şi o exprimă; de aceea sunt numite sacramentele credinţei". Aşadar, condiţia necesară pentru întâlnirea mântuitoare cu Cristos, în sacramente, este credinţa. Credinţa este cea care duce la căutarea mântuirii oferită de Cristos. Prin credinţă se recunoaşte, în semnele sacramentale, acţiunea divină, prin credinţă ne deschidem lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că sacramentul nu este numai o simplă celebrare în care se primeşte ceva, ci stabilirea unei relaţii între om şi Dumnezeu, prin Cristos, în Duhul Sfânt. Prin semnele vizibile ale sacramentelor, Dumnezeu se adresează omului, i se dăruieşte, îi oferă mântuirea, iar omul, prin credinţă şi participare, primeşte acest dar în mod liber şi cu gratitudine şi îl trăieşte în mod responsabil!

Sacramentele vieţii veşnice

Orice sacrament produce trei efecte: primul este legat de trecut - este lucrarea mântuirii înfăptuită de Cristos, mai ales prin pătimirea, moartea şi învierea sa, al doilea de prezent - harul, viaţa supranaturală meritată de Cristos în trecut este primită în prezent, al treilea legat de viitor - sacramentele sunt o garanţie, o pregustare a vieţii veşnice.

Biserica acum celebrează misterul Domnului "până când va veni" şi "Dumnezeu va fi totul în toţi"; în sacramentele lui Cristos Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale, participă la viaţa veşnică, totodată "aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi mântuitor al nostru Isus Cristos".

Sacramentele în criză?

Putem vorbi astăzi despre o criză a sacramentelor? Da, în măsura în care putem vorbi de o criză a credinţei!

Omul de astăzi face parte dintr-un univers cultural într-o continuă şi rapidă transformare; valorile de altă dată, certitudinile, au lăsat locul relativismului, laxismului, indiferentismului, contradicţiilor. Avalanşa de informaţii nu-i mai lasă timp omului modern să analizeze, să decanteze, să ierarhizeze; ştiinţele umane, mai ales psihologia şi psihanaliza, cer eliberarea de "interdicţiile trecutului", de sensul de culpă şi pun sub semnul întrebării morala tradiţională. În aceste condiţii multe puncte de referinţă, care au părut imutabile secole la rând, par să se clatine, simţul păcatului se pierde tot mai mult, nevoia de virtute, de echilibru, de armonie este percepută tot mai puţin.

În aceste condiţii este evident că şi viaţa sacramentală este în criză: mulţi dintre creştini participă sau cer sacramentele nu din credinţă, ci în virtutea unei tradiţii - mai ales Botezul, Ungerea bolnavilor, Căsătoria, frecvenţa la sacramente cunoaşte o scădere îngrijorătoare şi chiar dacă în Dieceza de Iaşi putem vorbi încă de "biserici pline", de "ore de spovezi", de "împărtăşanii multe", o analiză mai atentă nu atât a numărului participanţilor cât mai ales a calităţii participării şi a trăirii sacramentelor va evidenţa, cu siguranţă, o criză, dar în acelaşi timp va impune necesitatea găsirii mijloacelor potrivite pentru redefinirea vieţii creştine pentru timpul pe care îl trăim!