Biserica lui Cristos care este în Moldova

I. CINE SUNTEM?
Noul popor al lui Dumnezeu

Biserica se naşte şi este sfinţită de Duhul Sfânt

În Faptele Apostolilor se spune:

Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul să vorbească (Fap 2,1-4).

La originea Bisericii, după Cristos şi din iniţiativa lui, întrucât el este cel care-l trimite, se află şi Duhul Sfânt. Până la venirea lui, Biserica nu era încă născută. Ea vine la lumină numai atunci când Duhul Sfânt coboară asupra apostolilor adunaţi în cenacol; doar atunci ei devin pe deplin conştienţi că formează noul popor al lui Dumnezeu, care are drept cap pe Isus Cristos. Şi, aşa cum deseori se subliniază în Faptele Apostolilor, orice nou ucenic al lui Cristos începe să facă parte din noul popor al lui Dumnezeu în momentul în care îl primeşte pe Duhul Sfânt. Prezenţa lui creează între discipoli o nouă unire, o comuniune profundă, o legătură a iubirii frăţeşti. Primirea Duhului Sfânt îi eliberează de povara păcatului, de ispitirea patimilor şi a diavolului, îi transformă în oameni noi, dornici să proclame vestea cea bună. Având încă vie memoria faptelor săvârşite de Fiul lui Dumnezeu, sub imboldul Duhului Sfânt, apostolii şi ceilalţi ucenici ai lui Isus fondează Biserica, anticipare vizibilă a împărăţiei lui Dumnezeu.

Născută prin acţiunea Duhului Sfânt, tot sub acţiunea lui, Biserica creşte şi se dezvoltă, îşi perfecţionează structurile, elaborează un limbaj, dobândeşte noi obiceiuri, defineşte simbolurile, formulează legile, proclamă valorile proprii. Fiecare membru al Bisericii, în virtutea carismelor deosebite cu care a fost înzestrat de Duhul Sfânt, contribuie la îmbogăţirea ei, la înfrumuseţarea şi la diversificarea ei.

Duhul Sfânt, care locuieşte în cei care cred, care umple şi conduce întreaga Biserică, înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos, încât este principiul unităţii Bisericii. El realizează diversitatea harurilor şi a slujirilor, îmbogăţind cu diferite daruri Biserica lui Cristos, "orânduindu-i pe sfinţi pentru a înfăptui lucrarea slujirii spre zidirea trupului lui Cristos" (Ef 4,12) (UR 2).

Duhul Sfânt este sufletul Bisericii, în analogie cu ceea ce sufletul acţionează în trupul omenesc.

Voi vedeţi ce face sufletul în trup. Dă viaţă tuturor membrelor: vede cu ochii, aude cu urechile, miroase cu nările, vorbeşte cu limba, lucrează cu mâinile, umblă cu picioarele. Este prezent în toate membrele, pentru ca toate să trăiască. Dă tuturor viaţă, şi fiecăruia o misiune specială. Ochiul nu aude, urechea nu vede, şi nici limba nu vede, nici urechea şi nici ochiul nu vorbesc; şi totuşi trăiesc: trăieşte urechea, trăieşte limba. Îndatoririle sunt diferite, viaţa este comună. Tot aşa este şi Biserica lui Dumnezeu: prin unii sfinţi săvârşeşte minuni, prin alţii spune adevărul, prin alţii păstrează fecioria, prin alţii păstrează castitatea conjugală; în unii sfinţi ceva, în alţii altceva. Fiecare săvârşeşte lucrarea proprie, dar toţi trăiesc la fel. Şi ceea ce este sufletul pentru trupul omului, este Duhul Sfânt pentru trupul lui Cristos, care este Biserica: Duhul Sfânt lucrează în toată Biserica ceea ce sufletul lucrează în membrele unui singur trup (...) Dacă vreţi aşadar să trăiţi din Duhul Sfânt, păstraţi iubirea, iubiţi adevărul, căutaţi unitatea, pentru a ajunge astfel în veşnicie (Augustin de Hippona, Sermones, 267, 4, 4).

De aceea sfântul Irineu putea să spună:

Unde este Biserica acolo este Duhul lui Dumnezeu; unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul. Duhul este adevărul. De aceea, cei care nu au împărtăşire cu el, nu se hrănesc la sânul mamei ca să rămână în viaţă, nu se adapă din izvorul cel limpede care ţâşneşte din trupul lui Cristos; îşi sapă în schimb gropi în pământ (Ier 2,13) şi beau din apa tulbure a mâlului. Fug de credinţa Bisericii, şi nu pot să se menţină; îl refuză pe Duhul Sfânt şi nu pot fi instruiţi; departe de adevăr, sunt târâţi de orice eroare, sunt purtaţi de ea ici şi colo, în orice clipă sunt gata să-şi schimbe gândirea despre realitate, nu ajung niciodată la o noţiune durabilă, pentru că vor să fie mai degrabă învăţători prin cuvânt decât discipoli ai adevărului. Nu sunt fundamentaţi pe singura piatră, ci pe nisip (Irineu de Lyon, Adversus haereses, III, 38, 1-2).