PASTORAŢIA COPIILOR ŞI A TINERILOR
Responsabilitate şi angajare

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

B. Cine trebuie să fie Biserica pentru copii şi pentru tineri

Biserica şi copiii

3. Asistenţa umană şi spirituală acordată copiilor

Prezenţa Bisericii în viaţa copiilor nu trebuie să se reducă numai la momentele de cateheză şi de liturgie, ci trebuie să pătrundă şi în cadrul cotidian al vieţii. Biserica va avea grijă să supravegheze şi să formeze acele medii responsabile cu educaţia copilului, pentru ca împreună să colaboreze în vederea unei formări umane şi spirituale armonioase.

Familia

După ce a învăţat să recunoască iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii din pildele date de părinţi, făcând astfel o primă ucenicie a apostolatului în familie, copilul va fi mai sensibil faţă de nevoile materiale şi spirituale ale aproapelui.

Fiind şi exemplu pentru dânşii, părinţii creştini au datoria să-l introducă pe copil într-un raport vital cu Dumnezeu, prezentându-i, într-un mod simplu, adevărurile credinţei creştine. Misiunea lor este de neînlocuit, pentru că, în zilele noastre, într-o lume străină şi, de multe ori, ostilă credinţei, familiile credincioase sunt de primă importanţă, fiind focare de credinţă vie. În sânul familiei, "părinţii trebuie să fie pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori ai credinţei şi să vegheze la vocaţia proprie a fiecăruia, acordând atenţie specială vocaţiei sacre". Din familie începe să se formeze personalitatea copilului, să fie antrenat la practicarea virtuţilor morale şi format pentru viaţa comunitară, bază indispensabilă pentru viaţa socială şi pentru angajarea în slujirea lui Dumnezeu şi a Bisericii. De fapt, după cum se spune, cei şapte ani de acasă trasează conturul viitoarei persoane creştine, copilul ieşind treptat din sfera restrânsă a familiei şi îndreptându-se spre viaţa socială.

Şcoala

Şcoala primară, în care copilul face prima experienţă de muncă intelectuală, are un rol deosebit în domeniul catehezei şi al pastoraţiei. Deşi nu este loc de educare la credinţă, aşa cum este familia şi Biserica, totuşi ea este un moment de formare de bază, un moment în care se fac eforturi pedagogice deosebite, nu atât pentru memorizarea şi asimilarea unor simple noţiuni, ci, mai ales, pentru a-i învăţa să înveţe. La şcoală, copiii întâlnesc diferite modele ale adulţilor şi ale colegilor, ale căror alegeri de viaţă trebuie verificate, discutate şi confruntate cu imperativele credinţei.

Este dreptul familiilor de a cere de la şcoală o instrucţie adecvată copiilor lor. "Părinţii, fiind cei dintâi răspunzători de educaţia copiilor lor, au dreptul să aleagă pentru dânşii o şcoală care corespunde propriilor lor convingeri. Acest drept este fundamental". Din păcate, în România nu s-a ajuns la o legiferare a prezenţei şcolilor catolice primare, existând doar o posibilitate limitată de a oferi copiilor o "educaţie catolică" în unele localităţi prin grădiniţele conduse de diferite congregaţii religioase, urmând apoi un salt până la liceele catolice existente în Iaşi, Bacău şi Oneşti.

Este de datoria Bisericii şi a creştinilor de a se îngriji în special de învăţământul religios al copiilor în şcoală, de asigurarea cadrelor didactice pregătite în acest domeniu şi cu viaţă morală exemplară, de procurarea de materiale didactice: cărţi, reviste religioase etc. Astfel, şcoala îi educă pe copii "la promovarea eficientă a binelui cetăţii pământeşti şi îi pregăteşte la slujire în vederea răspândirii împărăţiei lui Dumnezeu pentru ca, ducând o viaţă exemplară şi apostolică, aceştia să devină plămadă de mântuire pentru comunitatea umană".

Biserica parohială

În comunitatea eclezială, în mod normal în parohie, în experienţa participării la diferite grupări care, în majoritatea lor, sunt deschise problemelor lumii, copiii au posibilitatea să se maturizeze în atitudinile lor de credinţă, în iniţierea la viaţa liturgică, în participarea la dimensiunea comunitară şi apostolică, într-un climat intens de relaţii umane.

În fiecare parohie este necesar un spaţiu, în afara bisericii, o sală de cateheze sau oratoriu, dotate corespunzător, în care să se asigure copiilor momente de întâlnire şi de comuniune prin organizarea unor activităţi culturale şi recreative, alături de cele spirituale.

Organizaţiile

Un semn bun este apariţia anumitor organizaţii creştine pentru copii, între care se remarcă, într-un mod deosebit, Scoutul şi Acţiunea Catolică a Copiilor. Însă, orice fel de asociere a copiilor de la formarea unui cor până la grupul ministranţilor, de exemplu, au un rol aparte, întrucât formează copiii în spiritul unei convieţuiri organizate, punând bazele viitoarei activităţi apostolice.

4. Concluzie

Dacă societatea civilă are din ce în ce mai mare grijă faţă de copii din punct de vedere sanitar, social şi juridic, Biserica nu poate să nu fie profund angajată în formarea religioasă a copiilor, conştientă fiind că viitorul depinde de dânşii. O bună formare şi educare a copiilor pe plan general uman şi religios va asigura Bisericii de mâine efervescenţa şi vitalitatea necesară. În acest sens, trebuie să recunoaştem că magisteriul Bisericii, pe baza învăţăturii Sfintei Scripturi şi a tradiţiei apostolice, manifestă o grijă deosebită faţă de copii, chiar înainte de a se naşte, din primul moment al conceperii lor şi, apoi, în decursul vieţii de copilărie, evidenţiind ajutorul permanent de care copiii au nevoie pentru a-şi putea dezvolta aptitudinile fizice, morale, intelectuale, dar şi o credinţă adevărată şi profundă în Cristos.