PASTORAŢIA COPIILOR ŞI A TINERILOR
Responsabilitate şi angajare

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

B. Cine trebuie să fie Biserica pentru copii şi pentru tineri

Biserica şi copiii

Într-o scrisoare adresată copiilor cu ocazia încheierii Anului Familiei 1994, papa Ioan Paul al II-lea se întreabă: "Cum este posibil să rămânem indiferenţi în faţa suferinţei atâtor copii, în special când aceasta este cauzată într-un anumit mod de către adulţi?" Într-adevăr, Biserica nu poate rămâne indiferentă în faţa acestor situaţii, ci are obligaţia de a denunţa toate dificultăţile copiilor, de a încuraja toate iniţiativele şi operele de asistenţă, de caritate, de protejare şi de educare morală şi religioasă a copiilor.

Înainte de toate, subliniem necesitatea de a respecta dreptul fundamental al copilului care este acela de a fi considerat, primit şi respectat ca atare, persoană adevărată, subiect de drepturi şi de datorii, şi nu obiect de compensare a realizărilor ratate, obiect de consum, personaj de prestigiu (copilul "rege") etc. Educaţia se va baza mai ales pe iubire, convingere şi alegere liberă şi nu pe metode autoritare de constrângere, teamă şi pedepse corecţionale. Pentru a învăţa, copilul are nevoie de un climat de linişte şi de seninătate, de mărturie de bunătate şi de bucurie. Are nevoie mai ales de exemplu bun, de a fi primit cu bunătate, după exemplul şi îndemnul lui Isus (cf. Mt 18,5). Prin intermediul Bisericii copilul va experimenta aceeaşi caldă îmbrăţişare a lui Isus, printr-o armonioasă îmbinare a diferitelor mijloace pastorale.

De aceea, copilul trebuie să fie în mod special asistat şi educat până la vârsta adultă prin cateheză, direcţiune spirituală, exemple, iniţiative culturale, recreative şi sportive, forme de asociere, mijloace de comunicare socială şi, mai ales, prin exercitarea vieţii spirituale. Este nevoie de o metodologie pastorală adecvată care să conducă în mod eficace la transformarea copilului în imaginea lui Cristos şi a lui Dumnezeu. Este vorba de a corecta defectele, de a îndrepta în bine înclinaţiile sale, de a-l ajuta să-şi domine patimile, de a-l educa la rugăciune, la practicarea virtuţilor şi la frecventarea sacramentelor.

Este necesar de a-l lumina pe copil în intelectul său, de a-i întări voinţa, de a-i dirija conştiinţa, de a-l forma la o religiozitate nu numai afectivă, la care ajung foarte uşor copiii, ci la o religiozitate bazată pe idei religioase clare şi solide. Biserica are datoria de a analiza şi de a găsi metodele cele mai adecvate pentru pastoraţia copiilor, conştientă fiind că acesta este un sector foarte important al activităţii sale. Căile cele mai bune pentru realizarea unei pastoraţii adevărate în favoarea copiilor pot fi cele enumerate mai jos.

1. Cateheza

Introducerea învăţământului religios în şcoli a condus, în multe cazuri, la neglijarea catehezei în Biserică, uitând faptul că biserica sau o clădire anexă (oratoriul) sunt locurile cel mai indicate ale catehezei. De asemenea, unii cateheţi consideră activitatea lor doar ca o simplă meserie, nereuşind să scoată în evidenţă caracterul absolut special al "materiei" pe care o predau. Pentru aceştia, copilul este mai mult un subiect pasiv, pus să memoreze conţinutul lecţiilor şi al formulelor de credinţă din catehism, fără o aplicare concretă la viaţa cotidiană.

Cateheza copiilor este cu atât mai urgentă cu cât familia a abandonat misiunea sa de educare în credinţă sau, pur şi simplu, copilul nu se bucură de o familie credincioasă. Copilul este un creştin care, prin cateheză, începe să devină un credincios, care începe să creadă personal, să deschidă ochii asupra realităţii Bisericii.