Instruirea şi educaţia catolică în şcoală

II. CE TREBUIE SĂ FIM? O Biserică "mamă şi învăţătoare"

B. Formarea religioasă în şcoală - ora de religie

1. Caracterul specific al predării religiei în şcoală

Formarea religioasă şcolară se confundă des cu activitatea catehetică. Este adevărat că ambele activităţi sunt legate indisolubil printr-o relaţie de complementaritate, dar nu este mai puţin adevărat faptul că predarea religiei în şcoală are un caracter propriu şi distinct pentru că menirea ei este aceea de a penetra mediul cultural şi de a interfera cu celelalte forme de cunoaştere (cf. DGPC 73).

Cateheza, spre deosebire de formarea religioasă şcolară, presupune mai înainte de toate o acceptare vitală a mesajului creştin. Pretinde să promoveze maturitatea spirituală, liturgică, sacramentală şi apostolică ce se desfăşoară în comunitatea locală.

Şcoala are un scop mai larg: dezvoltarea facultăţilor intelectuale şi a judecăţii, legătura cu patrimoniul cultural, promovarea valorilor, pregătirea pentru viaţa profesională, favorizarea bunei înţelegeri etc. (cf. GE 5). La disciplina de formare religioasă, şcoala preia aceleaşi elemente ale mesajului creştin pe care le propune cateheza şi încearcă să comunice şi să facă înţeles ceea ce constituie identitatea creştinismului. Pe lângă aceasta, dezvoltă simţul transcendenţei, stabileşte paralelisme între diferitele culte creştine precum şi între creştinism şi alte religii, promovează un dialog deschis între credinţă şi cultură, îi ajută pe elevi să înţeleagă mai bine mesajul creştin în raport cu marile probleme existenţiale care sunt comune religiilor (cf. DGPC 74) şi face acest lucru într-o atitudine de colaborare interdisciplinară cu celelalte materii cu care are puncte în comun: istoria, filozofia, ştiinţele moderne etc. Prezentarea mesajului creştin "va influenţa concepţiile privind originea lumii şi sensul istoriei, fundamentul valorilor etice, rolul religiei în cultură, destinul omului, relaţiile cu natura" (DGPC 73). Cu alte cuvinte, prezentarea creştinismului merge legat de educaţia persoanei pentru ca mesajul credinţei să fie primit în viaţă, să genereze cultură şi să intre în istorie aducând motivaţii şi impulsuri pentru a trăi şi pentru a spera.

Formarea religioasă şcolară este importantă pentru a evita să se creeze un dezechilibru între cultura laică şi cea religioasă. Aceasta educă dinamismul virtuţilor creştine şi, astfel, promovează dubla sinteză între cultură şi credinţă şi între credinţă şi viaţă.

2. Condiţii de bază ale formării religioase în şcoală

Formarea religioasă este o disciplină care întruneşte anumite particularităţi. Acestea o deosebesc de celelalte materii care se predau la şcoală.

În primul rând, trebuie să fie gândită cu unele obiective şi criterii caracteristice ale unei structuri şcolare moderne. Trebuie să folosească cele mai bune mijloace pedagogice şi didactice şi evaluarea nivelurilor atinse de elevi trebuie să aibă valoare academică. În acest sens coincide cu celelalte materii.

Fiind vorba de o materie "confesională", îi revine autorităţii bisericeşti să propună programele, conţinuturile, manualele şi materialele didactice, precum şi persoanele abilitate ca profesori. Programele trebuie să fie gradate şi adaptate diferitelor grupuri de vârstă. Pe lângă ştiinţele religioase, şi cele umane, precum sociologia, pedagogia, psihologia evolutivă etc., au un cuvânt de spus în acest domeniu.

Formarea religioasă şcolară nu trebuie confundată cu activitatea catehetică, dar nici nu poate fi un învăţământ aseptic, neutru. Nu se poate limita la o simplă transmitere de conţinuturi cultural-religioase. Trebuie să pregătească elevii pentru a se încorpora cu maturitate in Biserica de care aparţin.

Biserica Catolică este angajată în efortul comun pentru regăsirea unităţii între Bisericile creştine şi în căutarea unui stil de relaţii bazate pe toleranţă şi înţelegere între toate religiile, etniile şi culturile existente. Predarea religiei la şcoală nu poate rămâne în afară acestor mişcări pe care Biserica le vede ca inspirate de Spiritul lui Isus. Ceea ce Sfântul Părinte afirmă despre dimensiunea ecumenică a catehezei este valabil şi pentru disciplina de formare religioasă la nivel şcolar (cf. CT 32-34).

Studiul religiei în şcoala românească de astăzi trebuie să înceapă cu înţelegerea şi iubirea aproapelui ce reprezintă o valoare fundamentală a înseşi religiei creştine. În ţara noastră confesiunile sunt destul de diverse, cu toate că ortodoxismul este majoritar. Este bine ca educaţia religioasă să se fundamenteze pe principiul respectării valorilor fundamentale ale omului: respectarea drepturilor individuale, cultivarea toleranţei, libertatea religioasă şi de conştiinţă, fără a duce la marginalizări sau culpabilizări ale indivizilor sau colectivităţilor. Se cere o perspectivă ecumenică în realizarea educaţiei religioase, aceasta pregătind terenul pentru o mai bună înţelegere şi comunicare între oamenii de diferite credinţe şi convingeri religioase, facilitând realizarea unui dialog interconfesional şi intercultural fecund. Religia poate fi considerată ca un principiu esenţial al unităţii popoarelor; ea poate preveni eventualele disensiuni şi dispute, chiar cu caracter extraconfesional (în plan social, economic, rasial, naţional etc.).

Astăzi, religia, în calitate de for cultural însemnat în viaţa spirituală a ţării noastre, facilitează integrări valorice din alte teritorii spirituale. Este nevoie să dezvăluim noi temeiuri şi resurse ale educaţiei, să stabilim punţi de legătură durabile între educaţie şi credinţa religioasă, să subliniem importanţa şi valoarea educaţiei religioase în contemporaneitate.

Având în vedere diferitele realităţi şcolare care se trăiesc în cadrul diecezei, este necesară existenţa unui departament sau comisii de coordonare şi evaluare care să asigure buna desfăşurare a activităţii de predare a religiei catolice în şcoală şi să ofere profesorilor asistenţă şi orientare.

Şi la nivelul comunităţilor locale trebuie să existe o implicare a parohiei şi a familiilor catolice în bunul mers al şcolii, în general, şi al formării religioase catolice, în particular.

3. Profesorul de religie catolică

"Roadele învăţământului organic al credinţei şi eticii creştine depind, în mare parte, de profesorul de religie: de ceea ce este şi de ceea ce face. El este persoana cheie, agentul special în realizarea proiectului educativ. Influenţa învăţăturii sale este totuşi legată de mărturia sa de viaţă care actualizează în mod eficace, sub privirile elevilor, însăşi învăţătura. De aceea, se aşteaptă să fie o persoană bogată în daruri naturale şi în har, capabilă să le arate în viaţă; pregătită corespunzător pentru a învăţa, cu o largă bază culturală şi profesională, pedagogică şi didactică şi deschisă la dialog..." (Dimensiunea religioasă a educaţiei, 96)

Acest text emis de Congregaţia pentru Educaţia Catolică defineşte, mai bine decât orice discurs, rolul determinant al profesorului de religie în această activitate a Bisericii.

În primul rând, trebuie să fie o persoană în care credinţa şi raţiunea să meargă laolaltă cu mărturia vieţii. Elevii îl vor privi şi judeca, mai înainte de toate, după calităţile sale umane şi după stilul său de a stabili relaţii: respectuos faţă de elevi, deschis la dialog, echilibrat, înţelegător, coerent etc.

În al doilea rând, o persoană cu o formare corespunzătoare atât la nivel religios-teologic cât şi la nivel profesional-pedagogic. Şi în acest domeniu al educaţiei orice improvizaţie este negativă. Formarea profesorilor de religie, asigurarea nivelului lor de competenţă este una din necesităţile pe care Biserica o resimte şi o cere insistent (cf. Dimensiunea religioasă a educaţiei, 97).

În al treilea rând, această persoană, în comuniune cu Biserica şi păstorii săi, este trimisă de episcop ("missio canonica"); acesta se asigură de profilul său academic şi eclezial şi de mărturia vieţii sale creştine.

În cele din urmă, trebuie să fie dispusă să răspundă pozitiv la diferitele propuneri de formare permanentă, precum şi la sugestii de a se angaja în diferitele activităţi apostolice care se organizează în cadrul comunităţii căreia îi aparţine şi în care îşi trăieşte propria credinţă.