Instruirea şi educaţia catolică în şcoală

B. Coordonate istorice la nivelul Bisericii noastre locale

1. De la începuturi până la 1948

Pe plan local, sistemul de învăţământ catolic din Moldova îşi află începuturile în proiectele scolastice din secolul al XVII-lea. Este vorba de proiectele scolastice ale misionarilor Paul Bonici, Bartolomeu Bassetti şi Anton Renzi.

Probabil că au existat şcoli modeste şi în secolele XIII-XVI în perioada de început a activităţii misionarilor în Moldova. Spre exemplu, în 1589, domnitorul Moldovei, Petru Şchiopul, îi îndemna pe catolici să-şi trimită copiii la şcoala pe care urmau să o deschidă călugării iezuiţi la Iaşi. Lucrul acesta avea să se întâmple mult mai târziu, după anul 1643, când proiectul fondării unui seminar pentru clerul indigen, hotărât de Sinodul diecezan de la Cotnari, s-a transformat într-o şcoală elementară. Pe de altă parte, episcopul vizitator Petru Bogdan Baksic, în relaţia pe care o oferă în anul 1641, menţionează existenţa la Cotnari a unei şcoli catolice şi a unui profesor care o deservea.

În anul 1700, iezuiţii aveau să organizeze la Iaşi prima şcoală catolică românească în sensul strict al cuvântului, cu o activitate desfăşurată timp de decenii, dar cu pauze impuse de condiţiile politice interne şi internaţionale ale vremii. Era o şcoală parohială primară, unde doi profesori iezuiţi polonezi predau elevilor materiile elementare. Această şcoală îşi va înceta temporar activitatea o dată cu suprimarea ordinului iezuiţilor, în 1771, fiind redeschisă în 1817, graţie eforturilor episcopului Berardi şi ale misionarilor franciscani.

La începutul secolului al XIX-lea, în Moldova, misionarii franciscani au pus bazele unui important sistem şcolar după modelul şcolilor parohiale de doctrină creştină din Italia. Aceşti misionari aveau să integreze acest sistem şcolar realităţilor româneşti, inclusiv în susţinerea prioritară a limbii române. În curând, şcolile catolice vor cunoaşte o extindere rapidă şi vor fi apreciate de către misionari drept opere caritative destinate catolicilor săraci. Prin intermediul şcolii, misionarii erau convinşi că puteau combate situaţia precară a instruirii religioase a tineretului catolic, situaţie manifestată la vremea respectivă atât la sate cât şi la oraşe.

În tot acest timp, Congregaţia "De Propaganda Fide" a fost autoritatea supremă care a coordonat proiectele şcolare din Moldova. Astfel, ea a fost cea care, spre exemplu, a decis în multe rânduri închiderea temporară a unor şcoli. Pentru aceeaşi perioadă, Operele Pontificale din Lyon au reprezentat principala sursă financiară pentru fondarea şi susţinerea şcolilor catolice din Moldova.

Preotul Carol Magni, vizitator apostolic, conştient de existenţa analfabetismului în rândul credincioşilor catolici în care vedea cum este pusă în pericol însăşi existenţa viitorului religiei catolice în Moldova şi preluând mesajul spiritului de caritate promovat de cele două instituţii sus-menţionate, va decide fondarea la Săbăoani a unei şcoli destinate copiilor săraci. Aceasta va deveni, ulterior, o şcoală specializată pentru formarea dascălilor catolici.

Insistenţele sale pe lângă Congregaţia "De Propaganda Fide" şi iniţiativele sale personale de fondare de şcoli i-au fost încununate de succesul obţinerii acordului direct al domnului Moldovei, Mihail Sturdza, el însuşi sensibilizat de încetineala cu care prindea rădăcini învăţământul românesc.

De menţionat este Şcoala de la Galaţi care particularizează şcoala catolică din Moldova. Aceasta a fost încă de la început caritativă, adică dedicată săracilor oraşului şi a reflectat totodată structura multiculturală a catolicilor gălăţeni. Acest model catolic multietnic şi ecumenic va fi adaptat ulterior şi de surorile "Notre Dame" de Sion, cele care vor crea în istoria învăţământului românesc un sistem şcolar de mare prestigiu.

De asemenea, prezenţa la Horleşti a unei şcoli denotă rolul important pe care şcolile catolice l-au avut în istoria învăţământului românesc, în general, şi în istoria şcolilor catolice pentru dascăli, în particular. Misionarii italieni au fost cei care au promovat ideea fondării de şcoli de dascăli la Horleşti, Săbăoani, Bacău şi Iaşi. Convinşi fiind de importanţa acestui oficiu bisericesc, ei vor promova, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ideea fondării unei şcoli de dascăli doar pentru anumite sate catolice.

Pentru foarte mulţi ani, şcolile primare parohiale catolice au funcţionat cu învăţători aduşi din afară sau improvizaţi.

Încă înainte de 1864, anul reformei instruirii şcolare promovate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice crease primele şcoli statale catolice. Această reformă nu a făcut altceva decât să deschidă calea unui cadru legislativ care să permită ulterior dezvoltarea unei noi faze a evoluţiei şcolilor.

În ceea ce priveşte învăţământul confesional catolic, acesta a trebuit să se adapteze din mers noilor realităţi legislative şi politice. Unele şcoli catolice au fost închise, altele au fost redeschise la sfârşitul secolului al XIX-lea sau la începutul secolului al XX-lea, puţine având o evoluţie continuă în toată perioada.

Biserica şi şcoala au reprezentat dintotdeauna un loc însemnat pentru satele şi comunităţile catolice, fiind determinate chiar unele de altele. Altfel spus, viitorul Bisericii şi al catolicismului era considerat de preoţi şi de credincioşii catolici ca dependent de progresul şcolilor confesionale.

Formarea unui cler indigen, prin deschiderea unui seminar în Moldova, a fost o constantă în preocupările Vicariatului Apostolic, iar finalizarea acestui important proiect şcolar avea să se materializeze, cu o mare întârziere, abia la sfârşitul secolului al XIX-lea

Fondarea şcolilor "Notre Dame" de Sion a constituit o adevărată cotitură în istoria învăţământului şcolar catolic românesc, momentul ales de episcopul Salandri pentru deschiderea acestor şcoli fiind plin de semnificaţii. Puţinele şcoli parohiale de doctrină creştină intraseră într-o fază de stagnare, fapt influenţat direct de starea deplorabilă a instrucţiei şcolare a populaţiei catolice. La sfârşitul deceniului al şaptelea din secolul al XIX-lea, şcolile catolice erau deja surclasate cantitativ şi calitativ de cele ortodoxe sau chiar luterane. În absenţa şcolilor catolice, tinerii catolici începuseră să frecventeze aceste şcoli, fapt care putea influenţa negativ identitatea catolică în Moldova.

În mod paradoxal, şcolile şi pensioanele catolice "Notre Dame" de Sion din Iaşi şi Galaţi, au funcţionat de la început cu un mare număr de eleve ortodoxe şi israelite, care proveneau, de regulă, din familii înstărite. Raţiunea o reprezenta politica surorilor şi a fondatorului congregaţiei, Teodor Ratisbonne, de a-şi asigura dezvoltarea propriilor şcoli în principalele oraşe ale Moldovei, asociind şi importante familii locale, care, la rândul lor, erau deosebit de atrase de perspectiva de a-şi vedea copiii educaţi în instituţiile şcolare catolice moderne de tip occidental.

Proiectul şcolilor "Notre Dame" de Sion a avut un aşa de mare succes încât numeroase familii înstărite din Iaşi şi Galaţi au cerut pur şi simplu surorilor înfiinţarea de institute similare şi pentru băieţi, proiect nematerializat însă. Sistemul institutelor "Notre Dame" de Sion a fost corolarul unor eforturi inteligente ale Vicariatului Apostolic al Moldovei de a se integra în realităţile culturale şi politice româneşti.

Momentul fondării în secolul al XIX-lea a şcolilor catolice este plin de semnificaţii şi reprezintă o etapă importantă în procesul formării şi maturizării identităţii culturale a catolicilor din Moldova. Se reiau unele proiecte culturale mai vechi ale catolicilor. Şcoala va reprezenta, alături de Biserică, suportul comunităţilor catolice aflate în plină maturizare a conştiinţei membrilor acestora.

În Moldova, statul va recunoaşte, la mijlocul secolului al XIX-lea, competenţa Bisericii pentru şcolile de inspiraţie creştină, care reprezentau unul din câmpurile sale de intervenţie în plan social. Bazele acestei asistenţe vor fi reluate, aşadar, la începutul secolului al XIX-lea, după experienţa şcolii iezuite de la Iaşi şi vor fi lărgite în timp printr-un interes crescut şi sistematic, care va antrena majoritatea satelor şi comunităţilor catolice. Biserica se angaja, astfel, să găsească noi soluţii la o situaţie particulară a comunităţilor catolice, dominată de carenţe în domeniile culturii şi instrucţiei şcolare. Scopul final era acela de a integra mai bine această comunitate realităţilor româneşti.