Transmiterea credinţei

I. CINE SUNTEM?

3. Constatări asupra catehezei

Biserica nu există pentru ea însăşi, ci este în slujba unui plan divin: proiectul împărăţiei lui Dumnezeu. Venirea acestei împărăţii este obiectivul final la care aspiră Biserica, iar motivaţia tuturor eforturilor comunităţii creştine constă în înaintarea spre valorile împărăţiei (fraternitatea, unitatea, libertatea, pacea, fericirea etc.). În această perspectivă, trebuie aşezată misiunea catehezei în cadrul comunităţii.

Impactul Conciliului Vatican II asupra catehezei a fost şi continuă să fie considerabil. Conciliul a marcat sfârşitul oficial al perioadei "catehismului" şi începutul unei noi epoci prin revizuirea profundă a coordonatelor esenţiale ale actului catehetic. Comunitatea noastră locală însă, datorită "cortinei comuniste" care ne separa oarecum de celelalte comunităţi catolice, în această perioadă de transformări profunde, a plătit preţul unui efort serios şi susţinut pentru o adevărată reînnoire a catehezei. În această perspectivă, conştienţi de dificultatea de a prezenta în sinteză situaţia catehezei, vom încerca să semnalăm câteva constatări:

activitatea catehetică a avut o structură organizată ierarhic sub conducerea şi controlul ordinariului locului sau a episcopului. Diferitele activităţi cu caracter catehetic nu au fost rezultatul unor iniţiative private sau controlate de sistemul comunist, ci, din contra, cu mult curaj şi sacrificiu, s-a păstrat comuniunea cu Biserica Catolică şi cu Sfântul Părinte, condiţie indispensabilă pentru ca activitatea catehetică să fie apostolică şi misionară;

cateheza şi-a pus în evidenţă caracterul său de mărturie. Martor este acela care prin experienţa pe care o trăieşte, nu se limitează numai la însuşirea unei doctrine, ci îl vesteşte şi mărturiseşte pe Isus Cristos. În acest sens, în dieceza noastră s-a observat un nivel ridicat de sensibilitate pentru aspectele religioase şi de îndeplinire a obligaţiilor religioase. Mărturiile date în favoarea credinţei şi a păstrării acesteia au avut consecinţe majore asupra multor credincioşi şi preoţi care au trebuit să ia calea exilului, închisorilor, persecuţiilor, separării de familie şi comunitate. În general se practica o cateheză legată direct de iniţierea la sacramente: prima sfântă Împărtăşanie, Mir şi Căsătorie. Era vorba de programe de cateheză de scurtă durată (1-4 luni) în care se folosea cel mai des catehismul mic. Scopul era acela de a descoperi şi a cunoaşte adevărurile de credinţă cele mai importante. Din nefericire însă cateheza înceta o dată cu primirea sacramentului;

cateheza a avut un caracter profund eclezial. Comuniunea în credinţă şi caritate a păstrat nealterat depozitul credinţei şi a fortificat comunităţile locale parohiale unindu-le tot mai mult în jurul păstorului propriu;

cateheza şi-a păstrat caracterul supranatural. Diferitele activităţi catehetice nu au avut în centru o doctrină sau o propagandă aservită intereselor personale, locale sau de partid, ci au vestit opera mântuitoare realizată de Tatăl în persoana lui Isus Cristos prin conlucrarea Duhului Sfânt şi şi-au păstrat legătura indisolubilă cu Sfânta Scriptură, tradiţia Bisericii şi liturgia;

nu în ultimul rând, diferitele iniţiative luate în domeniul catehetic au încercat să străpungă zidul care încerca să o izoleze şi să se reînnoiască, să se adapteze şi să fie în contact cu iniţiativele luate în acest domeniu. Aici se înscriu într-un mod deosebit iniţiativele de traducere şi tipărire a diferitelor materiale catehetice şi încercarea crescândă de a face trecerea de la catehism la cateheză.

În materie catehetică, perioada de după 1989 nu a încetat de a pune mereu noi probleme; ea a constituit un timp de cercetare şi de creativitate, dar, în acelaşi timp, şi de perplexitate şi de confuzie prin noile idei şi orientări care se afirmau tot mai mult. Un observator atent şi perspicace, fără prea multe eforturi, poate observa imediat intoleranţe şi suspiciuni ascunse, situaţii confuze mai mult sau mai puţin voite, sau dorinţa unei reîntoarceri la stilul tradiţional al timpurilor trecute.

Ultimul deceniu se caracterizează înainte de toate prin bogăţia realizărilor în cercetare şi creativitate în domeniul catehetic. În acest sens este suficient să ne gândim la eforturile de traducere a noilor catehisme şi de redactare a programelor şcolare, la instrumentele puse în slujba catehezei, sau la afirmarea noilor dimensiuni de realizare a actului catehetic (caracterul antropologic, redescoperirea dimensiunii biblice, dimensiunea socială, accentul crescând pentru prioritatea acordată adulţilor, rolul comunicării şi a audiovizualului, redescoperirea comunităţii etc.). Nu pot fi neobservate însă şi dificultăţile pe care le-a cunoscut lumea catehezei în impactul pe care l-a avut cu noutăţile şi transformările care nu erau atât de uşor de controlat şi de dominat. În această direcţie pot fi semnalate următoarele constatări:

credinţa tradiţională moştenită, care trebuie considerată un mare dar, se amestecă totuşi cu anumite convingeri şi practici superstiţioase, ceea ce denotă pe de o parte, o anumită incoerenţă la nivelul trăirilor şi, pe de altă parte, necesitatea unei formări mai consistente la nivel religios;

predispoziţia pentru a primi este bună şi nu sunt reacţii de refuz, dar după o anumită vârstă se pare că activităţile catehetice, formative sau asociative, legate de Biserică (acolo unde există), se reduc la anumite persoane;

nu se poate vorbi încă de o cateheză sistematică parohială, care să cuprindă diferitele perioade de vârstă de la copii până la adulţi, ci de perioade concrete şi izolate de catehizare centrate, mai ales, la copii;

în afara unor cazuri excepţionale, cateheţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul catehezei sacramentale nu au o pregătire specifică. Mulţi dintre ei sunt adolescenţi şi tineri binevoitori invitaţi să desfăşoare această activitate; unii dintre aceştia fac parte dintr-o asociaţie (Acţiunea Catolică, Mişcarea Scout etc.). Pe de altă parte, nu prea există legătură între cateheţii din diferite parohii, iar coordonarea lor impune încă o mai mare atenţie. Formarea cateheţilor a început să dobândească o preocupare crescândă prin propunerea cursurilor de formare în cadrul diferitelor mişcări şi asociaţii şi prin iniţiativa unei şcoli de formare teologică pentru laici la Casa Misionarilor Verbiţi de la Traian;

se observă o atenţie crescândă acordată pentru redactarea, traducerea şi adaptarea materialelor necesare pentru desfăşurarea activităţilor catehetice;

în unele parohii în care sunt prezente anumite congregaţii religioase, membrii acestora colaborează pentru formarea cateheţilor, cât şi în activitatea catehetică directă, dar nu peste tot.

Situaţia catehezei rămâne o preocupare importantă pentru Biserica locală. În timp ce anumite orizonturi nedorite tind să se lărgească, practica pastorală deschide noi perspective. Se observă într-un mod tot mai accentuat afirmarea unor teme şi a unei rupturi între cultură şi credinţă, între înculturarea evangheliei, exigenţele promovării acesteia şi afirmarea dreptăţii, între fenomenele comunicării şi ale mass-mediei, între apariţia noilor tendinţe şi noile mişcări în Biserică etc. Toate acestea îi obligă pe responsabilii pastoraţiei să-şi pună anumite întrebări cu privire la rolul şi misiunea catehezei în viaţa Bisericii noastre.