Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu, trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, este însufleţită de darurile Duhului Sfânt

Împreună cu Isus Cristos, Duhul Sfânt este artizanul principal, constitutiv, al Bisericii, al fiinţei sale originare şi a întregii sale dezvoltări ulterioare. Cu prezenţa sa, el creează între ucenicii lui Isus o nouă unire, o comuniune profundă, o legătură fraternă şi o relaţie complet nouă cu Dumnezeu (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), făcându-i părtaşi la viaţa divină.

Cu acţiunea sa puternică, Duhul Sfânt îi eliberează pe cei care îl urmează pe Isus de păcat, de seducţiile diavolului, de impulsurile patimilor, de lanţurile egoismului, de obişnuinţele omului vechi, de idealurile deprimante ale culturii păgâne, şi îi transformă în oameni noi, preocupaţi să vestească tuturor evanghelia. În memoria a ceea ce a săvârşit Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, apostolii şi alţi ucenici ai lui Isus, sub impulsul Duhului Sfânt, se dăruiesc ajutorării celor slabi, săraci, bolnavi, oprimaţi; practică caritatea, răspândesc bucuria, anunţă speranţa, lărgesc libertatea şi, cu acţiuni pacifice, rând pe rând transformă înseşi structurile socio-politice, obiceiurile, legile popoarelor pământului. Astfel, graţie acţiunii irezistibile a Duhului Sfânt şi prezenţei sale constante, Biserica devine anticipare vizibilă a împărăţiei lui Dumnezeu.

După furtuna secularizării (care în anii '60 a culminat cu teologia "morţii lui Dumnezeu"), care, o dată cu eclipsarea sacrului, nu numai că a acoperit soarele lui Dumnezeu, ci a sufocat şi orice voce a Duhului, am asistat la o impresionantă întoarcere a lui Dumnezeu şi la o minunată explozie a mişcărilor carismatice.

După cum se ştie, termenul "carismă" provine din cuvântul grec charisma, care înseamnă dar. Termenul apare deseori la sfântul Paul şi, de la el, a intrat în lexicul tuturor celorlalţi scriitori bisericeşti. În general, prin carismă se înţelege orice dar pe care bunăvoinţa divină îl face omului. În sens tehnic teologic, carisma este un dar gratuit, supranatural şi tranzitoriu, conferit unei persoane în vederea utilităţii generale, pentru edificarea Bisericii, trupul mistic al lui Cristos.

Caracteristicile carismei sunt trei: originea supranaturală (este un har datorat unei intervenţii excepţionale a Duhului Sfânt); corespunderea cu unele exigenţe particulare ale vieţii ecleziale; utilitatea publică (carisma nu este dată în avantajul exclusiv personal, ci pentru binele întregii Biserici).

Biserica este carismatică pentru că izvorăşte din harul (charis) lui Dumnezeu şi este, prin constituţia ei naturală, locul harului, ipostaza harului. Membri ai Bisericii sunt cei care participă la harul vieţii divine, prin unirea cu Fiul lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt. Însă, Biserica este, în acelaşi timp, un organism comunitar, în care rolurile membrilor lui sunt diferite, precum diferite sunt şi atitudinile lor individuale. Astfel, din bunăvoinţa nemărginită a lui Dumnezeu, harul dobândeşte configurări particulare, proporţionate sarcinilor şi atitudinilor fiecărui credincios, după exigenţele comunităţii. Toate acestea sunt exprimate în mod elocvent de sfântul Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni:

Fiecăruia i se dă arătarea Duhului pentru folosul comun. Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia profeţia; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia diferit, după cum voieşte (1Cor 12,7-11).

Aşadar, Biserica este carismatică în două sensuri. Mai întâi, pentru că este locul în care se realizează marele dar (charis) al harului lui Cristos făcut omenirii şi, în al doilea rând, pentru că Duhul Sfânt dăruieşte membrilor Bisericii carisme speciale. Prin încorporarea în Cristos, toţi credincioşii, fără deosebire, primesc cele trei carisme fundamentale: cea profetică (care îi face vestitori, mesageri, misionari ai evangheliei), cea regală (care îi face moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu) şi cea sacerdotală (care îi face instrumente ale întâlnirii dintre Dumnezeu şi omenire, dintre Dumnezeu şi lume). Într-un mod mai eminent şi mai deplin, aceste carisme se regăsesc în persoanele înzestrate cu ministeriile oficiale.

Duhul Sfânt acţionează în exercitarea tuturor oficiilor mesianice, însă prezenţa sa apare cu mai multă vitalitate şi evidenţă în oficiul profetic. Într-adevăr, în timp ce preoţia şi conducerea, cât priveşte anumite acţiuni, sunt legate clar de ierarhie şi de ministeriile ordinare, profeţia nu este supusă acestor restricţii, pentru că nu este legată de nici o structură ierarhică, instituţională. Profetul este, prin definiţie, purtătorul de cuvânt al Duhului Sfânt, iar Duhul, de multe ori, vorbeşte din afara canalelor oficiale ale ierarhiei; îşi face simţită vocea prin cei umili, slabi, necultivaţi, asupriţi, bărbaţi şi femei din orice clasă socială, care nu au nici un titlul şi nici o putere. Duhul Sfânt se serveşte de vocea lor pentru a scutura tronurile celor puternici, pentru a-i lovi şi trezi pe capii religioşi, pentru a-i stimula să conducă noul popor al lui Dumnezeu înainte spre ţara promisă, pentru a-i determina să lărgească hotarele împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a-i îndemna să fie avocaţii şi apărătorii drepturilor celor slabi, săraci şi asupriţi, şi să fie martori şi modele de bunătate, iubire şi milostivire. Întreaga istorie a Bisericii este brăzdată de un curent profetic ce merge alături şi, deseori, se împleteşte cu curentul instituţional. Împreună, cele două curente susţin şi intensifică trăirea noului popor al lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor.

Printre numeroasele carisme neinstituţionale pe care Duhul Sfânt le dăruieşte Bisericii, una dintre cele mai însemnate este cea a practicării sfaturilor evanghelice:

Încă de la începuturile Bisericii au existat bărbaţi şi femei care, prin practicarea sfaturilor evanghelice, au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus, fiecare în felul lui, o viaţă consacrată lui Dumnezeu, mulţi dintre aceştia, sub inspiraţia Duhului Sfânt, au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei. Astfel, din planul lui Dumnezeu, s-a dezvoltat o minunată diversitate de comunităţi călugăreşti care au contribuit mult nu numai ca Biserica să fie capabilă de orice lucru bun (cf. 2Tim 3,17) şi să fie pregătită pentru lucrarea slujirii spre zidirea trupului lui Cristos (cf. Ef 4,12), dar să şi apară împodobită cu diferitele daruri ale fiilor ei ca o mireasă gătită pentru Mirele ei (cf. Ap 21,2) şi prin ea să se arate înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu (cf. Ef 3,10). Într-o atât de mare varietate a darurilor, toţi cei care sunt chemaţi de Dumnezeu la urmarea sfaturilor evanghelice şi se angajează cu fidelitate la aceasta prin profesiune se dedică în mod deosebit Domnului urmându-l pe Cristos, care, feciorelnic şi sărac (cf. Mt 8,20; Lc 9,58) i-a mântuit şi sfinţit pe oameni prin ascultarea sa până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). Astfel, însufleţiţi de iubirea pe care Duhul Sfânt a revărsat-o în inimile lor (cf. Rom 5,5), ei trăiesc tot mai mult pentru Cristos şi pentru trupul lui care este Biserica (cf. Col 1,24). De aceea, cu cât e mai ferventă unirea lor cu Cristos prin această dăruire de sine care cuprinde viaţa întreagă, cu atât este mai bogată viaţa Bisericii şi este mai rodnic apostolatul ei (PC 1).

Viaţa consacrată practicării sfaturilor evanghelice nu este legată de ierarhie, nici nu ocupă un loc intermediar în structura ierarhică:

Ţinând seama de alcătuirea divină şi ierarhică a Bisericii, o astfel de stare de viaţă nu este o stare intermediară între condiţia de cleric şi cea de laic, ci creştini din ambele stări sunt chemaţi de Dumnezeu să se bucure în viaţa Bisericii de un dar deosebit şi să contribuie, fiecare în felul său, la misiunea ei mântuitoare (LG 43).

Faptul că practicarea sfaturilor evanghelice este o carismă, un dar al Duhului Sfânt, este în afara oricărui dubiu. În textele din Conciliul al II-lea din Vatican, citate mai sus, am subliniat în mod intenţionat acele expresii care se referă în mod explicit la Duhul Sfânt şi la darurile sale oferite celor care se angajează la trăirea sfaturilor evanghelice. Cu toate acestea, mai trebuie să spunem ceva şi despre natura acestui dar deosebit, astfel încât să-l putem deosebi de carismele instituţionale.

Într-adevăr, ministeriile sacre abilitează o persoană să îndeplinească acţiuni mesianice speciale în ordinea harului. Voturile religioase, în schimb, abilitează un membru al Bisericii să îndeplinească acţiuni care pot dobândi o semnificaţie mesianică în ordinea morală a comportamentului uman. Deosebirea dintre starea religioasă şi starea ministerială se poate înţelege mai bine în cheie culturală. În timp ce starea ministerială îşi găseşte specificul în dimensiunea simbolică (a doctrinei şi a sacramentelor), starea religioasă îşi găseşte specificul în dimensiunea etică (în practicarea acelui porunci noi, după sfaturile evanghelice). Viaţa religioasă este o consacrare specială în slujba lui Dumnezeu care trebuie să "stimuleze şi să favorizeze exerciţiul virtuţilor, mai ales al umilinţei şi al ascultării, al tăriei şi al curăţiei, care îi fac părtaşi la nimicirea de sine a lui Cristos (cf. Fil 2,7-8) şi în acelaşi timp la viaţa lui în Duhul Sfânt (cf. Rom 8,1-13)" (PC 5).

Viaţa religioasă este o carismă specială în care străluceşte mai mult atât libertatea Duhului Sfânt, cât şi disponibilitatea persoanei. Este o carismă care se lasă mai puţin capturată de structuri, aşa cum se întâmplă cu carismele ministeriale şi, cu toate acestea, presupune o mai mare angajare în urmarea vocii Duhului Sfânt decât o viaţă creştină obişnuită. Într-adevăr, dacă deja prin Botez creştinul moare pentru păcat şi este consacrat lui Dumnezeu,

prin profesiunea sfaturilor evanghelice în Biserică, el tinde să se elibereze de piedicile care l-ar putea reţine de la râvna iubirii şi de la perfecţiunea cultului divin şi se consacră mai intim slujirii lui Dumnezeu. Iar consacrarea va fi cu atât mai desăvârşită cu cât, prin legături mai puternice şi mai stabile, îl reprezintă mai mult pe Cristos legat printr-o legătură indisolubilă de mireasa lui, Biserica (LG 44).

Sensul mesianic al practicării sfaturilor evanghelice este destul de evident în toate cele trei oficii mesianice, regal, sacerdotal şi profetic.

Cine practică sfaturile evanghelice exercită în cel mai înalt grad oficiul regal în sens mesianic: prin dominarea lucrurilor şi a întregii sfere a bunurilor (prin sărăcie); prin dominarea trupului şi a întregii sfere a plăcerii (prin castitate); prin dominarea minţii şi a întregii sfere a ambiţiei, a slavei lumeşti, a onoarei (prin ascultare). Eliberându-se din lanţurile a tot ceea ce îi este mai scump, cel care alege să-l urmează pe Cristos atinge cea mai mare libertate şi dobândeşte cel mai înalt grad de suveranitate, de regalitate.

Ca şi în cazul lui Cristos, şi în cel care merge pe urmele sale, exerciţiul oficiului sacerdotal coincide în mare măsură cu cel regal. Cristos îşi extinde stăpânirea asupra lumii tocmai în momentul în care se lasă jertfit ca victimă nevinovată pe lemnul crucii. În mod analog, prin practica sfaturilor evanghelice, care are şi un caracter regal, ucenicul lui Cristos devine preot: se jertfeşte pe sine însuşi lui Dumnezeu pentru binele omenirii. Întreaga viaţă consacrată are prin ea însăşi un sens mesianic, sacerdotal, liturgic. Dar ceea ce are în mod normal un caracter implicit, recere şi o manifestare explicită. Aceasta este raţiunea pentru care cel ce se angajează în practicarea sfaturilor evanghelice trebuie să dedice mult timp rugăciunii, meditaţiei, celebrărilor liturgice (cf. PC 6).

Urmarea lui Cristos prin practicarea sfaturilor evanghelice este, în sfârşit, un exerciţiu eficace al oficiului profetic. Într-adevăr, practicarea sfaturilor evanghelice are o profundă legătură cu valorile împărăţiei lui Dumnezeu şi, de aceea, este şi vestire silenţioasă, dar elocventă a acestei împărăţii şi a condiţiilor de viaţă a celor care o locuiesc.

Profesiunea sfaturilor evanghelice apare aşadar ca un semn care poate şi trebuie să atragă în mod eficace pe toţi membrii Bisericii la îndeplinirea cu râvnă a îndatoririlor chemării de creştin. Căci, întrucât poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică, ci merge în căutarea celei viitoare, starea călugărească, eliberându-i în mai mare măsură de grijile pământeşti pe aceia care o urmează, arată mai mult, tuturor celor care cred, prezenţa chiar în această lume a bunurilor cereşti; dă o mai puternică mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai limpede învierea viitoare şi slava împărăţiei cerurilor. De asemenea, această stare de viaţă imită mai îndeaproape şi reprezintă pururi în Biserică forma de viaţă pe care a îmbrăţişat-o Fiul lui Dumnezeu venind în lume pentru a face voinţa Tatălui şi pe care a propus-o ucenicilor care îl urmau. În sfârşit, manifestă în mod deosebit superioritatea împărăţiei lui Dumnezeu faţă de tot ceea ce este pământesc, precum şi exigenţele ei supreme; arată tuturor oamenilor neasemuita măreţie a forţei lui Cristos Stăpânitorul şi infinita putere a Duhului Sfânt care acţionează în chip minunat în Biserică (LG 44).

Cel care îmbrăţişează viaţa religioasă se poate angaja în slujba lui Dumnezeu în cele mai diferite moduri. Fiecare mod de angajare corespunde unei carisme speciale, care, în general, este însăşi carisma pe care a avut-o fondatorul ordinului sau al congregaţiei.

Există în Biserică numeroase institute clericale sau laicale dedicate diverselor opere de apostolat, înzestrate cu daruri diferite după harul care le-a fost dat: cele care au darul slujirii, slujind; cele care au darul de a învăţa, învăţând; cele care îndeamnă, îndemnând; cele care fac parte altora, făcând-o cu nevinovăţie; cele care fac milostenie, cu bucurie (cf. Rom 12,5-8). "Darurile sunt diferite, Duhul însă este acelaşi" (1Cor 12,4). În aceste institute, acţiunea apostolică şi caritativă face parte din natura însăşi a vieţii călugăreşti, ca slujire sacră şi lucrare specifică de iubire încredinţată lor de Biserică, şi care trebuie exercitată în numele ei. De aceea întreaga viaţă călugărească a membrilor să fie pătrunsă de spirit apostolic, iar întreaga viaţă apostolică să fie pătrunsă de spirit călugăresc. Aşadar, pentru ca membrii să răspundă în primul rând chemării lor la urmarea lui Cristos şi pentru a-l sluji pe Cristos însuşi în mădularele sale, activitatea lor apostolică trebuie să decurgă dintr-o unire intimă cu el. De aici rezultă şi o creştere a iubirii lui Dumnezeu şi de aproapele (PC 8).

Fiind practicarea sfaturilor evanghelice, ca şi exercitarea ministeriilor consacrate, un domeniu al vieţii creştine în care puţini se angajează, şi întrucât poporul lui Dumnezeu are nevoie de ambele dimensiuni (simbolică şi etică) tocmai pentru că nu este un popor oarecare, ci un popor sfânt şi consacrat, de aici urmează că acest popor trebuie să se îngrijească şi să se preocupe de a menţine vii, de a promova şi dezvolta aceste dimensiuni. De aceea, credincioşii nu trebuie doar să arate o mare stimă faţă de cei care îmbrăţişează viaţa preoţească sau călugărească, ci să caute să-i favorizeze şi să-i încurajeze pe cei pe care Duhul Sfânt îi cheamă să le îmbrăţişeze.

Preoţii şi educatorii creştini trebuie să facă eforturi serioase ca, prin vocaţii călugăreşti alese corespunzător şi cu grijă, Biserica să primească o nouă dezvoltare, pe deplin corespunzătoare necesităţilor vremii. Chiar şi în predicile obişnuite să se vorbească mai des despre sfaturile evanghelice şi despre îmbrăţişarea stării călugăreşti. Părinţii, având grijă de educaţia creştină a copiilor, să cultive şi să ocrotească în inimile acestora vocaţia călugărească (PC 24).

În concluzie, putem spune că puterea Duhului Sfânt, în mod analog cu ceea ce face sufletul în trup, lucrează în întreaga Biserică. Într-adevăr, este puterea Duhului Sfânt cea care abilitează orice membru al Bisericii să exercite oficiile mesianice. Dar se pot deosebi trei niveluri de eficienţă şi de eficacitate în puterea Duhului Sfânt: nivelul vieţii creştine obişnuite, nivelul vieţii consacrate practicării sfaturilor evanghelice şi, în sfârşit, nivelul celui care trebuie să desfăşoare un ministeriu oficial. În toate aceste niveluri, este acelaşi Duh Sfânt care lucrează în suflete prin carismele sale: "Toate le lucrează unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia după cum vrea" (1Cor 12,11).