Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu, trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, are o structură ierarhică

Ministeriile laicilor

În trecut, din cauza unei lungi serii de circumstanţe, laicatul a desfăşurat în Biserică un rol mai mult pasiv: era turma de păstorit, de instruit, de sfinţit. Puţin câte puţin, contrapunerea dintre laicat şi ierarhie a devenit atât de puternică încât a dus la o distorsionare gravă a imaginii Bisericii, identificând-o cu clerul. O prejudecată ce nu a dispărut încă de tot. În multe ambianţe, şi astăzi, când se vorbeşte de Biserică, referinţa este la preoţi.

Conciliul al II-lea din Vatican a încercat să corecteze aceste idei afirmând că laicul, făcând parte din poporul lui Dumnezeu, exercită şi el o funcţie specific sacerdotală.

Cristos Domnul, preot ales dintre oameni (Evr 5,1-5), a făcut din noul popor "o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său" (Ap 1,6; cf. 5,9-10). Într-adevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă, pentru a oferi, prin toată activitatea lor de creştini, jertfe spirituale şi pentru a vesti puterea Aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,4-10) (LG 10).

Prin urmare, şi laicii sunt consacraţi: ei nu mai aparţin lumii, nu mai sunt profani sau seculari. Ei au primit harul lui Cristos, sunt părtaşi la moartea şi învierea sa, fac parte din trupul său, sunt templu al Duhului Sfânt, cetăţeni ai împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, laicul nu rămâne în afara ierarhiei ecleziale - chiar dacă rămâne în afara ierarhiei ordinului sacru -, ci ocupă punctul de plecare, care, în definitiv, este şi gradul cel mai important.

Bucurându-se de carisma preoţiei regale, şi laicul este chemat să vestească evanghelia, să devină mijlocitor între Dumnezeu şi omenire, să răspândească împărăţia lui Dumnezeu în această lume. Datorită preoţiei regale, el este ministrul calificat al unora dintre sacramente (este cazul Botezului şi al Căsătoriei); în cazul celorlalte sacramente (care nu pot fi celebrate fără consacrarea sacerdotală), laicul nu are doar un rol pur pasiv, după cum explică foarte frumos Conciliul:

Credincioşii, încorporaţi în Biserică prin Botez, devin apţi, în virtutea caracterului baptismal, pentru cultul religiei creştine şi, renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere, trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică. Prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică, sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi prin aceasta au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra, prin cuvânt şi faptă, credinţa, ca adevăraţi martori ai lui Cristos. Participând la Jertfa euharistică, izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine, ei oferă lui Dumnezeu victima divină şi pe ei înşişi o dată cu ea. Astfel, atât prin oferire cât şi prin sfânta Împărtăşanie, toţi, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, îşi împlinesc rolul propriu în acţiunea liturgică. Hrăniţi cu trupul lui Cristos în adunarea sfântă, ei manifestă concret unitatea poporului lui Dumnezeu care este în mod adecvat semnificată şi minunat realizată prin acest sacrament sublim. Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi, în acelaşi timp, sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor. Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunile preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui (Iac 5,14-16); mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie patimii şi morţii lui Cristos (cf. Rom 8,17; Col 1,24; 2Tim 2,11-12; 1Pt 4,13) pentru a contribui astfel la binele poporului lui Dumnezeu (LG 11).

În virtutea preoţiei lor regale, laicii participă deci în mod activ la viaţa sacramentală a Bisericii. Există însă o deosebire de funcţii şi competenţe între preoţia comună a credincioşilor şi preoţia ministerială a preoţilor. Aceasta din urmă este orientată în special spre binele spiritual al membrilor Bisericii şi poate fi exercitată numai de persoane calificate, desemnate în mod oficial şi consacrate în mod solemn.

Preoţia comună, în schimb, este orientată către promovarea cristificării realităţilor pământeşti. Conciliul al II-lea din Vatican a explicat în mod strălucit ministerul care revine laicilor cât priveşte ordinea temporară:

Laicilor le este propriu şi caracteristic domeniul temporal. Într-adevăr, cei care participă la preoţie prin consacrare, deşi uneori se pot ocupa de lucruri temporale, chiar exercitând o profesie temporală, sunt totuşi, în virtutea chemării lor speciale, destinaţi în principal şi propriu-zis (ex professo) slujirii sacre (...) Chemarea specifică a laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. Ei trăiesc în mijlocul lumii, angrenaţi în toate îndatoririle şi activităţile din lume şi în condiţiile obişnuite ale vieţii familiale şi sociale din care le este ţesută existenţa. Acolo sunt chemaţi de Dumnezeu pentru ca, îndeplinindu-şi menirea proprie, călăuziţi de spiritul Evangheliei, să contribuie dinăuntru, ca o plămadă, la sfinţirea lumii şi să-l arate astfel celorlalţi pe Cristos, mai ales prin mărturia vieţii lor, prin iradierea credinţei, speranţei şi iubirii lor. Ei sunt aşadar aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice, în care sunt puternic implicaţi, în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos, să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului (LG 31).

Căutarea unei soluţii concrete pentru problemele referitoare la ordinea temporală şi la societatea civilă, aşa cum ele se prezintă în diferitele situaţii istorice şi locale, nu este îndatorirea specifică clerului, ci laicilor: nu este sarcina magisteriului ecleziastic, ci a simplilor credincioşi. Aceştia pot aduce mântuirea creştină în situaţiile concrete, pentru că, fiind în contact direct cu lumea, au o mai mare experienţă a problemelor ce privesc sfera seculară (medicină, fizică, inginerie, sociologie, politică etc.); aşadar, sunt în măsură să împlinească acele medieri culturale indispensabile pentru rezolvarea problemelor societăţii civile.

Creştinul poate contribui în mod eficace la soluţionarea acestor probleme în două feluri. Mai întâi, colaborând la proiectele şi mişcările deja existente, promovate de alţii, inserându-se în ele cu vigilenţa critică a conştiinţei sale creştine şi căutând, în acest mod, să le facă mai "ortopractice", îndreptând deformările şi corectând orientările atunci când e necesar. În al doilea rând, devenind el însuşi promotorul unor doctrine, proiecte şi mişcări care să se inspire din concepţia creştină despre lume, despre om şi despre istorie. Ştim că creştinul are dreptul şi datoria de a face toate acestea, pentru că, având harul de a cunoaşte planul lui Dumnezeu referitor la întreaga omenire, în virtutea vocaţiei sale de preot şi profet, el este în măsură să elaboreze doctrine politice, economice, sociale, culturale, să realizeze proiecte şi să promoveze mişcări, capabile să contribuie la cristificarea lumii şi la răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu în istorie.