Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu, trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, are o structură ierarhică

Ministerul episcopal

Episcopatul este ministerul sacru cu care sunt înzestraţi, printr-o consacrare specială, succesorii legitimi ai apostolilor, cărora Duhul Sfânt le conferă carismele de a învăţa, sfinţi şi conduce Bisericile locale. Ei pot fi desemnaţi şi de comunitate, însă numai "prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat, au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei, pontifi şi păstori" (CD 2).

Fiecare episcop căruia îi este încredinţată grija unei Biserici particulare îşi paşte turma în numele Domnului, ca păstor propriu şi nemijlocit al ei, cu putere ordinară, sub autoritatea supremului pontif, exercitându-şi faţă de această turmă funcţia de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce. El trebuie să recunoască însă drepturile legitime ale patriarhilor sau ale altor autorităţi ierarhice (CD 11).

Fiecare episcop se bucură de o autoritate proprie, ordinară şi imediată asupra Bisericii locale, al cărei cap şi centru este. Chiar şi atunci când sunt multe comunităţi euharistice, fiecare cu propriul preot, toate aceste comunităţi îşi găsesc în jurul episcopului suflul lor catolic. Şi aceasta din două motive. Pentru că de la el provin miniştrii lor şi, astfel, sunt condiţionate de o comuniune superioară şi deschise faţă de aceasta, ca spre o Biserică de dimensiuni şi de un spirit mai vast. Şi, apoi, pentru că episcopul le pune în legătură cu celelalte Biserici din lume. De fapt, preotul este consacrat şi trimis în Biserica sa de un episcop. Episcopul, în schimb, nu este consacrat şi trimis într-o Biserică pur şi simplu de papa.

Cu privire la tripla împărţire a funcţiilor şi activităţilor episcopale (cu relativele puteri şi carisme): oficiul profetic (de magisteriu), oficiul sacerdotal (de administrare a sacramentelor) şi oficiul regal (de conducere), Lumen gentium oferă o amplă şi profundă expunere a îndatoririlor episcopului, expunere care serveşte şi ca bază pentru decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică, Christus Dominus, în care sunt reluate în aceeaşi ordine şi dezvoltate mai departe toate punctele tratate de constituţia Lumen gentium.

Referitor la oficiul profetic, Conciliul insistă pe bună dreptate asupra vestirii Evangheliei:

Printre principalele îndatoriri ale episcopilor, prima este predicarea Evangheliei. Într-adevăr, episcopii sunt crainicii credinţei, care aduc la Cristos noi ucenici; ei sunt adevăraţii învăţători, îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos, care vestesc poporului încredinţat lor credinţa pe care trebuie să o îmbrăţişeze şi să o pună în practică, învăţători care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, luminează această credinţă, scoţând din comoara Revelaţiei lucruri vechi şi noi (Mt 13,52), fac credinţa să rodească şi veghează cu grijă pentru a îndepărta de la turma lor erorile care o ameninţă (2Tim 4,1-4) (LG 25).

În oficiul sacerdotal, accentul se pune mai ales pe Euharistie "prin care Biserica trăieşte şi creşte fără încetare" (LG 26). "Orice comunitate adunată în jurul altarului, sub conducerea sacră a episcopului, este simbolul acelei iubiri şi Ťunităţi a trupului mistic în afara căruia nu există mântuireť" (LG 26). Episcopul este ministrul Euharistiei prin excelenţă; iar acest act este atât de important încât asigură existenţa unei Biserici locale: aceasta se constituie acolo unde se află un episcop care prezidează celebrarea euharistică. Consacrarea Euharistiei, mai mult decât oricare alta, este activitatea mesianică faţă de care episcopul este ministrul "special": este "specializarea sa cea mai înaltă". "Orice celebrare legitimă a Euharistiei este condusă de episcop, căruia îi este încredinţată îndatorirea de a aduce Maiestăţii dumnezeieşti cultul religiei creştine şi de a-l orândui conform poruncilor Domnului şi legilor Bisericii pe care le aplică la dieceza sa, după judecata proprie" (LG 26).

Însă, evident, episcopul nu este doar ministrul Euharistiei: el este ministrul cel mai calificat şi pentru celelalte sacramente.

Ei orânduiesc administrarea Botezului, care conferă participarea la preoţia împărătească a lui Cristos. Ei sunt cei care administrează de drept Mirul, conferă Ordinele sacre şi reglementează disciplina penitenţială; îndeamnă şi instruiesc cu grijă poporul ca să-şi îndeplinească cu credinţă şi respect rolul pe care-l are în liturgie şi mai ales în sfânta Jertfă a Liturghiei. Ei trebuie, în sfârşit, ca prin exemplul vieţii lor, să-i ajute pe cei pe care-i conduc, păzindu-se de a săvârşi vreun rău şi, pe cât le stă în putinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, făcând binele, pentru a ajunge împreună cu turma încredinţată la viaţa veşnică (LG 26).

Tratând, în sfârşit, despre oficiul regal (oficiul de conducere), se insistă asupra adevărului că autoritatea episcopului asupra propriei Biserici - Biserica locală - îi este încredinţată direct de Dumnezeu, nu de papa sau de colegiul episcopal. El este, într-adevăr, "vicarul şi reprezentantul lui Cristos".

Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos, este proprie, ordinară şi imediată, deşi exercitarea ei este reglementată, în ultimă instanţă, de autoritatea supremă a Bisericii şi poate fi circumscrisă în anumite limite, ţinând seama de binele Bisericii şi al credincioşilor. În virtutea acestei puteri, episcopii au dreptul sacru şi, în faţa Domnului, îndatorirea de a da legi pentru supuşii lor, de a judeca şi de a organiza tot ceea ce ţine de cult şi de apostolat. Lor le este încredinţată pe deplin îndatorirea de păstori, adică grija obişnuită şi zilnică pentru turmă, şi nu trebuie să fie socotiţi vicari ai pontifului roman, deoarece exercită o putere care le e proprie şi pe bună dreptate sunt numiţi întâi-stătători ai popoarelor pe care le conduc. Aşadar, puterea lor nu este micşorată de către puterea supremă şi universală, ci, dimpotrivă, este afirmată, întărită şi apărată, întrucât Duhul Sfânt păstrează neschimbată forma de conducere fixată de Cristos Domnul în Biserica sa (LG 27).

Vorbind despre ministerul episcopal, constituţia dogmatică nu poate ignora datoriile pe care le au credincioşii faţă de păstorii lor. Ea recomandă credincioşilor veneraţie, respect, ascultare şi recunoştinţă faţă de episcopii lor (LG 25). Ei merită o asemenea consideraţie, în primul rând, pentru că, deseori, îşi asumă exercitarea acelor funcţii mesianice care revin întregului popor al lui Dumnezeu, şi nu doar miniştrilor consacraţi; şi, în al doilea rând, pentru că, în economia mântuirii voită de Sfânta Treime, episcopii acţionează ca mijlocitorii harului lui Cristos, ca vicarii săi, ca miniştri plenipotenţiari, ca instrumente privilegiate de mântuire pentru toţi oamenii, inclusiv pentru simplii credincioşi.