Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu,
trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, este sacrament universal de mântuire

Constituţia dogmatică Lumen gentium (dar şi alte documente al Conciliului al II-lea din Vatican) prezintă Biserica (şi o face cu multă insistenţă) ca sacrament universal de mântuire, "ca sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (LG 1); "spre a fi, pentru toţi şi pentru fiecare, sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare" (LG 9).

Într-adevăr, "poporul mesianic, deşi nu cuprinde în fapt pe toţi oamenii şi nu o dată apare ca o turmă mică, este totuşi, pentru întreg neamul omenesc, un germen foarte puternic de unitate, speranţă şi mântuire. Stabilit de Cristos în împărtăşire de viaţă, de iubire şi de adevăr, este folosit de el şi ca instrument al mântuirii tuturor şi este trimis în lumea întreagă ca lumină a lumii şi sare a pământului (cf. Mt 5,13-16)" (LG 9). Cristos "a constituit trupul său, care este Biserica, sacrament universal de mântuire; şezând de-a dreapta Tatălui, lucrează fără încetare în lume pentru a-i călăuzi pe oameni spre Biserică, pentru a-i uni mai strâns cu sine prin ea şi pentru ca, hrănindu-i cu trupul şi sângele său, să-i facă părtaşi de viaţa sa glorioasă" (LG 48).

Prin expresia "sacrament de mântuire", Conciliul a voit să definească nu atât natura noului popor al lui Dumnezeu - poporul mesianic, Biserica - cât mai ales funcţia lui cea mai proprie, cea mai caracteristică, cea mai importantă. Într-adevăr, ceea ce deosebeşte esenţial acest popor nu este doar originea sa, care este divină şi supranaturală, sau structura sa, care este teandrică, ci şi scopul său, destinul său, care este la fel de supranatural şi divin: mântuirea omenirii. Aceasta înseamnă că, dacă e adevărat că noul popor al lui Dumnezeu, tocmai pentru că este un popor, nu poate să nu îndeplinească funcţii simbolice, politice, economice, pedagogice, etice etc., totuşi toate aceste funcţii sunt îndreptate către un singur obiectiv primar: să semnifice şi să transmită harul lui Cristos, precum şi mântuirea sa la toată omenirea.

Aspectul specific care deosebeşte noul popor al lui Dumnezeu de orice alt popor (evreu, grec, roman, chinez, indian, rus, american, african etc.) constă tocmai în funcţia sa reprezentativă, vicarială, sacramentală. Biserica nu este, asemenea celorlalte societăţi omeneşti, un scop în sine: Biserica este o realitate simbolică ce trimite la ceva diferit de ea însăşi, iar termenul de referinţă depăşeşte tot ceea ce omeneşte poate fi perceput sau gândit. Valoarea sa nu constă în aparatul vizibil, în structurile ce pot fi recunoscute: societatea eclezială, noul popor al lui Dumnezeu, valorează pentru acea dimensiune invizibilă, mistică, supranaturală la care este părtaş şi spre care trimite necontenit, adică harul lui Cristos, realitatea supranaturală care ipostaziază Biserica şi face din toţi membrii ei o singură persoană. Cine nu înţelege Biserica drept sacrament (de mântuire, de har, de iubire a Sfintei Treimi) nu o recunoaşte ca Biserică, ci o reduce la o simplă societate omenească, la un fel de întreprindere multinaţională specializată în articole religioase.

De ce a voit Dumnezeu să dea acţiunii sale salvifice o structură sacramentală?

Principalele motive trebuie căutate în însăşi natura umană, în dimensiunea ei somatică şi socio-politică. Fiinţa umană este constituită esenţial nu numai din spirit, ci şi din materie, iar pentru a intra în comunicare cu lumea spirituală trebuie să treacă prin materie. În al doilea rând, este o fiinţă socio-politică care există şi se realizează pe sine prin comunicarea cu ceilalţi. Ori, conceptul de sacramentalitate răspunde tocmai acestor două exigenţe, somatică şi socio-politică, ale fiinţei umane: dimensiunea sacramentală face ca harul mântuirii să fie perceptibil în mod sensibil şi intersubiectiv.

Conform definiţiei clasice a sacramentului, acesta este o realitate care acţionează ca "semn sensibil şi eficace al harului", adică este o realitate care manifestă şi realizează noua alianţă, încorporarea în Cristos, inhabitarea Duhului Sfânt, unirea divinităţii cu umanitatea, revărsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile noastre. Înainte de Conciliul al II-lea din Vatican, termenul "sacrament" era rezervat celor şapte mari semne sacramentale, "cele şapte sacramente", însă, apoi, s-a văzut că cele două elemente specifice ale sacramentului, semnificarea şi realizarea harului, înainte de cele şapte sacramente, se regăsesc în Isus Cristos şi în Biserică.

Într-adevăr, Cristos este actualizarea vizibilă a mântuirii noastre, a comuniunii noastre cu Dumnezeu, a unirii dumnezeirii cu omenirea: este Dumnezeu însuşi făcut om. Cristos actualizează şi face cunoscut acest mister grandios. El nu este doar vocea unuia care vesteşte întâlnirea lui Dumnezeu cu omenirea, asemenea lui Ioan Botezătorul şi apostolilor, ci şi cel care o realizează, făcându-se imagine vizibilă a lui Dumnezeu cel nevăzut (Col 1, 15). Este corect să afirmăm nu numai că Cristos este sacrament, ci şi că el este sacramentul primar, primordial, fundamental pentru orice alt sacrament; el este baza pe care se întemeiază dimensiunea sacramentală care pătrunde întreaga Biserică şi care are momentele sale culminante în cele şapte sacramente.

Conceptul de sacrament poate fi aplicat nu numai lui Cristos, ci şi Bisericii. Aceasta, datorită prezenţei lui Cristos, are în sine o structură esenţial sacramentală. Sacramentalitatea Bisericii nu este sacramentalitatea primordială, originară şi principală, ci continuarea şi lărgirea sacramentalităţii lui Cristos. Într-adevăr, nu Biserica este cea care produce mântuirea şi o face cunoscută. Aceasta îi revine lui Isus Cristos. Biserica transmite şi proclamă mântuirea primită de la Domnul ei. Cât priveşte continuarea sacramentalităţii lui Cristos în Biserica sa, există un motiv profund, care coincide substanţial cu motivul întrupării, şi anume că mântuirea oamenilor nu se realizează fără participarea omului, ci printr-o mediere umană.

Economia mântuirii a fost concepută şi voită de Dumnezeu ca un legământ, ca o alianţă între el şi omenire. Acest pact a dobândit o valoare definitivă, pentru că a fost semnat în numele nostru de Cristos, care este Fiul lui Dumnezeu făcut om. De aceea, tocmai pentru că pactul ne priveşte pe noi, nu putea fi înmormântat o dată cu trupul Celui Răstignit în mormântul lui Iosif din Arimateea, ci trebuia încredinţat unor ambasadori (aceasta este semnificaţia originară a cuvântului apostol), care să-l facă cunoscut tuturor celor interesaţi. Biserica este comunitatea acelora care-l recunosc pe Cristos ca înfăptuitorul şi garantul mântuirii noastre şi care îşi asumă îndatorirea de a transmite această veste bună tuturor oamenilor. Prin urmare, Biserica este sacrament universal de mântuire, mai întâi de toate şi mai ales, datorită voinţei lui Dumnezeu, dar, în al doilea rând, datorită dimensiunii sensibile, culturale, sociale şi politice a omenirii. De aici, rezultă şi faptul că Biserica nu este doar obiect al mântuirii, ci şi instrumentul, sacramentul de mântuire pentru ceilalţi.

Biserica este numită sacrament nu numai pentru că este în sine, intrinsec, dotată cu sacramentalitate, ci şi pentru că este izvorul acelor semne eficace ale harului pe care tradiţia le-a numit întotdeauna sacramente. Între acestea, două ocupă un loc privilegiat: Botezul, care este semnul ce face vizibilă inserarea credinciosului în trupul mistic al lui Cristos şi, prin urmare, trecerea sa de la moarte la viaţă, de la sclavia diavolului la libertate. Din voinţa lui Cristos, şi nu dintr-o convenţie socială umană, cel care este botezat în numele său primeşte harul incomensurabil de a deveni fratele lui şi, prin aceasta, fiul lui Dumnezeu şi părtaş la viaţa trinitară. Prin baia Botezului, sufletul, eliberat de păcat şi împăcat cu Dumnezeu, devine templul Duhului Sfânt şi, prin Duhul Sfânt, al întregii Sfinte Treimi.

Celălalt sacrament expresiv şi fundamental al Bisericii este Euharistia. Aceasta actualizează şi manifestă ceea ce Biserica este efectiv: trupul lui Cristos, ipostaza harului său în mijlocul omenirii, întâlnirea lui Cristos cu noi, răspândirea vieţii şi iubirii sale între oameni. Euharistia devine astfel momentul cel mai expresiv al realităţii ecleziale. Mai mult, comunitatea eclezială, prelungirea umanităţii lui Cristos, se constituie prin şi în jurul Euharistiei. De aceea, unde nu există Euharistia nu se poate constitui nici o comunitate eclezială autentică. În schimb, în toate comunităţile care, sub sacra prezidenţă a episcopului, participă la banchetul euharistic, "deşi adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos care, prin puterea sa, adună Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică" (LG 26). În timp ce

nici o comunitate creştină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină şi centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii şi deci cu aceasta trebuie să înceapă orice educare a spiritului comunitar. Iar celebrarea euharistică, pentru a fi sinceră şi deplină, trebuie să călăuzească atât spre diferitele opere de caritate şi întrajutorare, cât şi spre activitatea misionară şi spre diversele forme de mărturie creştină (PO 6).

Dimensiunea euharistică este, prin urmare, o notă esenţială a Bisericii. Aceasta e adevărat atât sub aspect fenomenologic, cât şi ontologic. Sub aspect fenomenologic, pentru că Biserica, comunitatea ucenicilor lui Cristos, se descoperă atunci când un grup de creştini se adună, sub prezindenţa episcopului sau a preotului, pentru a celebra banchetul euharistic, pentru că tocmai acest banchet deosebeşte creştinii de orice alt grup religios. Sub aspect ontologic, pentru că, aşa cum am spus, primind trupul şi sângele lui Cristos, creştinii sunt cu adevărat încorporaţi în el, iar prin participarea la harul său, comunică între ei şi devin efectiv "una".

Consideraţiile precedente referitoare la structura sacramentală a mântuirii şi la actualizarea acestei structuri prin Botez şi Euharistie sunt mai mult decât suficiente pentru a dovedi necesitatea sacramentelor atât ca instrumente ale harului, cât şi ca semne de recunoaştere. Fără sacramente, nu putem fi renăscuţi de la moarte la viaţă, nu suntem inseraţi în trupul lui Cristos, nu primim harul său, darul filiaţiunii adoptive. Fără sacramente, nu există comuniune între membrii noului popor al lui Dumnezeu, nici deosebire de celelalte popoare. Sacramentele (în special Botezul şi Euharistia) sunt una dintre trăsăturile caracteristice ale "culturii" noului popor al lui Dumnezeu.

Aici, însă, apare problema cea mai grea şi mai obscură din toată ecleziologia, problema legată de formula dogmatică extra ecclesiam nulla salus: nu există mântuire în afara Bisericii. Ce valoare are această formulă, aparent atât de dură, şi cum trebuie înţeleasă?

Că Biserica este singura arcă a mântuirii este primul şi principalul adevăr care priveşte această realitate sacră. Aşa cum a-l mărturisi pe Cristos înseamnă a-l recunoaşte ca singurul Mântuitor, tot la fel a mărturisi Biserica înseamnă a o recunoaşte drept singura arcă a mântuirii. Aceste două adevăruri sunt strâns legate între ele, sunt inseparabile. Isus Cristos a legat mântuirea dăruită de Sfânta Treime de realitatea Bisericii; a încredinţat-o Bisericii şi a pecetluit-o în Biserică. Aceasta, precum arca lui Noe, nu este doar semnul şi instrumentul, ci şi locul mântuirii. Într-adevăr, revărsarea harului lui Cristos către omenirea întreagă nu numai că are loc prin mijlocirea Bisericii, ci este chiar Biserica însăşi. Biserica, o spunem din nou, este ipostaza harului lui Cristos. Acest lucru ne autorizează să concludem că, în sine, extra ecclesiam nulla salus este un adevăr nu mai puţin evident decât extra Christum nulla salus. Este vorba, prin urmare, de un adevăr care, în linie de principiu, nu este susceptibil de nici un dubiu şi nici de excepţii mai mult sau mai puţin patetice. Planul de mântuire al Sfintei Treimi se realizează în Biserică şi numai în Biserică. Gestul de iubire milostivă şi necondiţionată pe care Sfânta Treime îl oferă omenirii este îndreptat numai către Biserică, adică spre cei care-l recunosc pe Cristos ca Mântuitorul lor, şi Biserica drept singura arcă a mântuirii.

E clar că nu ajunge să aparţii vizibil Bisericii, ca să te bucuri de harul mântuirii. Mântuirea nu este un fapt mecanic, automatic, ci o lucrare spirituală, o transformare interioară, care cere din partea omului umilinţă, pocăinţă, convertire. Prin urmare, cineva poate să fie botezat şi, totuşi, să nu fie în harul lui Dumnezeu. Acest lucru se verifică atunci când respectivul creştin rămâne ataşat de păcat şi refuză să recunoască şi să accepte domnia şi mântuirea lui Cristos. Pe de altă parte, nu există criterii omeneşti pentru a deosebi membrii vii de membrii morţi ai trupului lui Cristos. Acest fapt a sugerat teologilor distincţia dintre Biserica vizibilă şi Biserica invizibilă. Adevărata arcă a mântuirii, locul unde aceasta se realizează efectiv, nu este prima ci a doua. Însă, tocmai pentru că aceasta este invizibilă, nu există criterii imediate pentru a stabili cine este într-adevăr mântuit, pentru a cunoaşte cine se bucură efectiv de încorporarea în Cristos şi de participarea la harul său. Nimeni, în timpul vieţii prezente, nu poate ajunge la siguranţa absolută a propriei mântuiri şi a apartenenţei definitive la persoana Bisericii. Aceasta este obiect al speranţei, şi nu al experienţei sau al ştiinţei.

Distincţia dintre Biserica vizibilă şi Biserica invizibilă deschide drumul către o soluţie acceptabilă a tulburătoarei probleme puse de extra ecclesiam nulla salus. Această soluţie nu trebuie considerată ca un abil joc de cuvinte, ci ca cea care reuşeşte cel mai bine să concilieze patru adevăruri ale credinţei creştine la care nu se poate renunţa: 1) voinţa salvifică universală a lui Dumnezeu, care nu este însă o impunere forţată, ci oferirea liberă a unui dar; 2) caracterul mistic şi supranatural al Bisericii, al împărtăşirii sfinţilor (communio sanctorum), care, în dimensiunea ei cea mai adevărată şi mai profundă, care este cea divină şi invizibilă, scapă oricărui fel de verificare atât experimentală, cât şi raţională; 3) funcţia soteriologică a Bisericii, care este atât loc de mântuire, cetatea lui Dumnezeu, cât şi instrument de mântuire: este executoarea plenipotenţiară şi vicarială a lui Cristos Mântuitorul; 4) responsabilitatea omenească faţă de oferirea darului divin, responsabilitate care atunci când oferirea darului asumă o formă explicită, trebuie, la rândul ei, să se exprime în formă explicită, şi aceasta are loc prin aderarea publică şi expresă la Biserică; în cazul în care oferirea nu este explicită, responsabilitatea se poate traduce într-un răspuns implicit, cum este cel al "Botezului dorinţei".