Biserica lui Cristos care este în Moldova

II. CE TREBUIE SĂ FIM?
Noul popor al lui Dumnezeu,
trimis în misiune la oamenii de astăzi

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, este sfântă

Dintre cele patru note enumerate de Crezul niceno-constantinopolitan, se pare că nota sfinţeniei a fost cea dintâi introdusă în formula de credinţă. Acest lucru nu a fost rodul întâmplării, ci consemnarea fidelă a ceea ce prima comunitate creştină trăia în conştiinţa ei. Fără îndoială, ea a avut mai întâi conştiinţa explicită şi reflexă de a fi sfântă şi doar mai târziu a dobândit conştiinţa explicită a catolicităţii şi a apostolicităţii.

Comunitatea creştină primară a devenit curând conştientă că este moştenitoarea Vechiului Legământ pe care Dumnezeu îl încheiase cu Israelul, legământ care comporta consacrarea, sfinţenia acestui popor. Într-adevăr, acest legământ era o angajare reciprocă: Israelul îl recunoştea pe Iahve ca singurul Dumnezeu, iar Iahve îl trata pe Israel cu o predilecţie deosebită. Prin urmare, acest legământ făcea din Israel un popor de două ori sfânt: sfânt, pentru că era consacrat cultului lui Iahve, şi sfânt, pentru că era copleşit de harurile, binecuvântările şi favorurile sale.

Biserica, în calitate de parteneră al noii alianţe, este conştientă de a fi "un neam ales, preoţie împărătească, popor sfânt, popor răscumpărat" (1Pt 2,9), de a fi un templu sfânt, umplut de Duhul Sfânt (1Cor 3,16), "mireasa Mielului" (Ap 14,1). Comunitatea apostolică ştie că este sfântă, pentru că experimentează în ea însăşi biruinţa asupra diavolului, asupra păcatului şi a patimilor şi, în rândul membrilor ei, triumful iubirii, al bucuriei, al libertăţii şi al păcii. Ea ştie că este sfântă, pentru că Cristos "a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea, pentru a o sfinţi, curăţind-o în baia apei prin cuvânt" (Ef 5,25). Cei care cred în Cristos ştiu că au fost mântuiţi numai prin harul lui Dumnezeu, în sângele lui Isus Cristos (Rom 3,24; Ef 2,5; Tit 2,14; 3,7). Acest tip de sfinţenie, dăruit de Dumnezeu, obligă, este o caracteristică esenţială şi genuină a Bisericii lui Isus Cristos.

Ceea ce noul popor al lui Dumnezeu a experimentat în timpul epocii apostolice, adică de a fi, prin opera lui Cristos şi a Duhului Sfânt, în întregime consacrat lui Dumnezeu şi de Dumnezeu (asemenea vechiului popor) şi, prin urmare, de a fi profund pătruns de viaţa sa divină, astfel că puterea iadului nu o va învinge, a continuat să fie retrăit de Biserică, în fiecare epocă din istoria ei bimilenară. Conciliul al II-lea din Vatican a dat glas acestei conştiinţe, atunci când a declarat:

Credem că Biserica, al cărei mister îl expune sfântul Conciliu, este, în mod imuabil, sfântă. Într-adevăr, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat "unul sfânt", a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească (Ef 5,25-26); a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu. De aceea, toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie după cuvântul Apostolului: "aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră" (1Tes 4,3; cf. Ef 1,4) (...) Cei care-l urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul, nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi (LG 39-40).

Biserica este sfântă în multe feluri: sfântă în cauza ei eficientă principală, Duhul Sfânt; sfântă în sufletul ei, care este harul lui Cristos; sfântă în capul ei, Cristos însuşi; sfântă în elementele fundamentale ale "culturii" ei: simbolurile (evanghelia), riturile (sacramentele), organizarea (ministerele), legea (porunca cea nouă), valorile (adevărul, iubirea, speranţa, libertatea), sfântă chiar şi în membrii înşişi care fac parte din noul popor al lui Dumnezeu. Biserica este sfântă, pentru că este adunarea tuturor sfinţilor (communio sanctorum).

Sfinţenia este o notă, o calitate ontologică fundamentală, ba chiar fondantă şi constitutivă a Bisericii, şi nu ceva dobândit, un epifenomen mai mult sau mai puţin aleatoriu. Este o zestre care aparţine persoanei sale, care are ca fundament imediat harul lui Cristos. Fiind o zestre ontologică, sfinţenia Bisericii este mai întâi de toate cea pe care ea o primeşte de la Cristos şi nu cea pe care o dobândeşte prin membrii săi. O asemenea sfinţenie fundamentală şi imuabilă există chiar mai înainte şi - în linie de principiu - independent de orice contribuţie adusă de membrii noului popor al lui Dumnezeu. De fapt, aceştia intră să facă parte din noul popor al lui Dumnezeu, din trupul lui Cristos, din sacramentul universal de mântuire, tocmai prin intermediul acestei sfinţenii. Sfinţenia globală a persoanei Bisericii poate, desigur, să crească prin contribuţia membrilor ei, însă este o creştere extrem de modestă, pentru că, în comparaţie cu contribuţia lui Cristos, cea a urmaşilor lui este infinit mai mică: este acea picătură de apă care se pune în vin în timpul celebrării euharistice.

În general, în sfinţenia Bisericii se disting două aspecte, unul activ şi altul pasiv. Aspectul activ se referă la sfinţenia pe care ucenicii lui Cristos o primesc de la el: iertarea păcatelor, participarea la viaţa divină şi la iubirea Sfintei Treimi, evanghelia, sacramentele, ministerele, porunca cea nouă etc. Aspectul pasiv se referă la sfinţenia pe care membrii noului popor al lui Dumnezeu o realizează în ei înşişi prin efortul lor şi pe care o răspândesc în ceilalţi prin exemplul trăirii lor, îndepărtându-se tot mai mult de păcat şi consacrându-se în întregime lui Dumnezeu. Cea dintâi este numită şi sfinţenie obiectivă, iar cea de-a doua sfinţenie subiectivă.

Conciliul al II-lea din Vatican pune un accent deosebit pe sfinţenia subiectivă şi îi invită pe toţi membrii Bisericii să-şi conformeze sfinţenia lor subiectivă cât mai mult cu sfinţenia obiectivă:

Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o. Apostolul îi îndeamnă să trăiască "după cum se cuvine unor sfinţi" (Ef 5,3), să se îmbrace "ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu simţăminte de îndurare, cu bunătate, smerenie, blândeţe, cu îndelungă răbdare" (Col 3,12) şi să aibă roadele Duhului în sfinţenie (cf. Gal 5,22; Rom 6,22) (...) Este limpede, aşadar, pentru oricine că toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii: prin această sfinţenie se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea omenească. Pentru a dobândi această desăvârşire, credincioşii trebuie să-şi folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, păşind pe urmele lui şi deveniţi asemenea chipului lui, supunându-se în toate voinţei Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Astfel, sfinţenia poporului lui Dumnezeu va creşte în roade îmbelşugate, după cum preabine o dovedeşte, în istoria Bisericii, viaţa atâtor sfinţi (LG 40).

Astăzi, teologii se întreabă deseori, dacă despre Biserică se poate spune nu numai că este sfântă, ci şi păcătoasă. Bisericii i se poate atribui apelativul de păcătoasă numai dacă avem în minte un concept extrem de redus despre realitatea ei şi am identifica-o practic cu societatea vizibilă a credincioşilor. Însă, o asemenea reducere este imposibilă, pentru că Biserica nu este niciodată doar o simplă societate a credincioşilor: ea nu poate fi separată de sufletul ei, care este harul lui Cristos, nici de capul ei, care este Cristos însuşi, nici de cauza ei eficientă principală, care este Duhul Sfânt. Biserica este, întotdeauna şi inseparabil, comuniune cu Sfânta Treime, participare la viaţa divină, trupul lui Cristos, templul Duhului Sfânt; de aceea, este mereu sfinţită, mereu sfântă şi izvor de sfinţenie. Şi cine lucrează ca membru viu al Bisericii nu poate să nu aducă roade vii de sfinţenie.

Numai că ucenicii lui Cristos, care fac parte din Biserică, în timpul vieţii prezente, sunt mereu expuşi ispitelor diavolului, ale lumii şi ale cărnii. De aceea, unirea lor cu Dumnezeu, încorporarea în Cristos, inhabitarea Duhului Sfânt nu este încă sigură şi definitivă; o pot pierde şi se pot separa de Dumnezeu, fără să se separe în mod vizibil de Biserică. Astfel, Biserica vizibilă poate dobândi şi, de fapt, dobândeşte aspectul unei Biserici păcătoase, însă, în realitate, păcatul nu-i aparţine ei, fiinţei sale de trup al lui Cristos şi templu al Duhului Sfânt, ci păcătosului respectiv care, în pofida păcatului săvârşit, atât timp cât îşi păstrează credinţa, continuă să facă parte din trupul său şi să rămână între zidurile templului său. Biserica însă, în ea însăşi, în persoana ei, rămâne în mod imuabil sfântă.

De nota sfinţeniei este legată în mod direct caracteristica indefectibilităţii. De fapt, prin cuvântul "indefectibil" se exprimă, în formă negativă, acelaşi concept care este exprimat, în formă pozitivă, prin termenul "sfânt".

Când afirmăm că Biserica este indefectibilă, vrem să spunem că ea nu va pierde niciodată harul lui Cristos care o consacră în întregime lui Dumnezeu şi, prin urmare, că nu va pierde niciodată prietenia sa, inhabitarea Duhului Sfânt şi încorporarea în Cristos. Biserica nu va înceta să fie noul popor al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu o va lipsi niciodată de alianţa sa. De aceea, Biserica nu va putea să cadă niciodată sub jugul Celui Rău. Aceasta este promisiunea explicită pe care Isus i-a făcut-o lui Petru, capul comunităţii apostolice şi al Bisericii ce se năştea: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt 16,18).