14. EMIGRANŢII. PROBLEME PASTORALE

I. CINE SUNTEM?

1. Plecarea catolicilor din Bucovina

Fenomenul părăsirii teritoriului moldovean de către grupuri de catolici a avut loc mai întâi în Bucovina. În preajma Celui de-al Doilea Război Mondial, grupuri masive de catolici s-au îndreptat spre alte meleaguri, fie spre Banat, fie spre Germania. Aşa se face că mari comunităţi parohiale au devenit simple filiale. Poate cel mai concludent caz este cel de la Dorneşti. Diferenţa dintre emigrarea de atunci şi cea de azi este următoarea: în comunităţile bucovinene majoritatea catolicilor erau de altă naţionalitate decât cea română sau de altă limbă: germană, maghiară, poloneză. Pe de altă parte, credincioşii catolici care au emigrat în prima jumătate a secolului al XX-lea au mers într-o ţară unde limba le era proprie sau cunoscută. În al treilea rând, trebuie spus că s-au integrat într-o comunitate care nu le era numaidecât străină din punct de vedere cultural. Apoi, plecarea lor s-a făcut din motive etnice şi culturale. Iar uneori, acolo unde au ajuns, au format comunităţi compacte cu catolici bucovineni.

Până în 1989 au mai fost plecări ale muncitorilor din satele noastre, destul de sporadice, la lucru în ţări arabe majoritar musulmane: Libia, Liban, Siria, Irak şi în ţări ale fostei U.R.S.S.

Pentru cei plecaţi după 1989 problema se pune în cu totul alţi termeni.

2. Emigraţia de după 1989

Anul 1989 a surprins populaţia României, şi implicit şi lumea noastră catolică, neinformată despre ceea ce reprezintă lumea occidentală. Mai mult, starea de sărăcie a fost aceea care i-a făcut pe mulţi români să-şi îndrepte paşii spre ţări străine. Aşa se face că putem descoperi, încă din anul 1991, grupuri de muncitori în Israel şi în ţările Europei occidentale.

a. Motivele emigrării

Motivele pentru care mulţi au plecat în afara graniţelor României pot fi clasificate astfel:

- motive economice;
- pentru studii;
- pentru realizarea unei cariere.

Anul 1989 a surprins România într-o stare de sărăcie (în comparaţie cu Europa de Vest) care i-a făcut pe mulţi să privească spre Occident ca spre singura posibilitate de supravieţuire. Trebuie să mai subliniem că în anul 1990 erau foarte multe familii numeroase cu posibilităţi de câştig reduse. La început au plecat îndeosebi bărbaţii capabili de un sacrificiu mai mare pentru familiile lor. Tinerii care au ales această cale voiau să găsească posibilitatea de a avea cu ce porni în viaţă (construirea unei case, mobilarea acesteia etc.).

În al doilea rând, un mai mare contact cu Occidentul a deschis multor tineri şi posibilitatea de a studia la mari universităţi europene. De multe ori chiar sistemul de învăţământ românesc a încurajat plecarea acestor tineri care, în mare parte, au ales să rămână şi să lucreze acolo.

În al treilea rând, subliniem faptul plecării multor familii de intelectuali care au preferat să se stabilească în Occident, în S.U.A. sau în Canada (chiar şi în Australia) pe motiv că acolo se pot realiza mai bine ca profesionişti, pot să-şi facă mai uşor o carieră, iar copiii lor vor avea asigurat un viitor mai bun.

b. Avantajele emigrării

Dacă ar trebui să prezentăm avantajele, primul şi cel mai important ar fi cel material: un câştig mai bun şi mai garantat. Foarte multe familii s-au întreţinut sau au reuşit să-şi susţină copiii în învăţământul superior. Aspectul multor sate catolice s-a schimbat radical datorită noilor construcţii realizate cu banii câştigaţi în străinătate.

Mai putem menţiona şi avantajele culturale ale contactului cu lumea străină sau cu culturi deosebit de importante. Ca exemplu, amintim că mii şi mii de muncitori români au reuşit să vadă şi să se roage la locurile sfinte, lucru aproape imposibil pentru cei rămaşi acasă.

Tot de ordin cultural este şi următorul avantaj: foarte mulţi români, care erau deficitari în cunoaşterea unei limbi străine, ajungând în altă ţară, şi-au însuşit în foarte multe cazuri limba ţării respective.

De asemenea, românii, în general (şi catolicii în special), au prezentat România pozitiv în exterior. Foarte mulţi străini au apreciat seriozitatea în muncă şi priceperea muncitorilor români. În Israel foarte mulţi patroni preferau muncitorii români celor de oricare altă naţionalitate. În Spania este cunoscut cazul când poliţia locală a capturat un grup de muncitori români care lucrau ilegal şi a vrut să-i repatrieze; dar locuitorii spanioli din sat i-au apreciat într-atât, încât au intervenit la poliţie ca să nu fie expulzaţi.

c. Dezavantajele emigrării

Ca şi avantajele, şi dezavantajele pot fi clasificate:

- cu caracter familial;
- cu caracter social;
- cu caracter spiritual;
- cu caracter cultural;

Emigraţia a cauzat cele mai mari pierderi la nivelul familiei. Mai întâi au suferit soţii înşişi, chiar dacă ambii au acceptat această situaţie de compromis de a rămâne la distanţă unul de celălalt timp de un an sau chiar mai mulţi. Separarea pe timp foarte îndelungat nu poate provoca decât daune într-o familie. Singurele mijloace de comunicare au rămas scrisoarea şi telefonul, total insuficiente. Cel mai mult au suferit copiii, care au crescut ani şi ani fără unul dintre părinţi. Mulţi copii afirmă că au sentimentul că ar fi orfani, fiind privaţi timp îndelungat de ocrotirea ambilor părinţi. Mai mult, dacă la plecarea tatălui copiii erau foarte mici, nu s-a mai dezvoltat normal relaţia tată-copil.

Şi mai trist este că multe familii s-au destrămat. Cel plecat, fiind atât de mult timp singur în străinătate, şi-a găsit un alt partener, refuzând apoi să se mai întoarcă la familia sa.

Alte pierderi: cele sociale. Mulţi din cei plecaţi, fie cu un nivel de pregătire scăzut, fie nepregătiţi să facă faţă ritmului de viaţă din Occident, au cedat tentaţiilor şi s-au dedat la acte antisociale sau au intrat în diferite organizaţii periculoase. Tentaţi de un câştig rapid, mulţi au fost racolaţi în comerţul periculos cu stupefiante sau în alte afaceri ilicite. O statistică spunea că în închisorile din lume ar fi între 7.000 şi 10.000 de români.

Tot aici putem aminti şi de altă pierdere socială: populaţia României a scăzut în ultimii ani cu 2.000.000 de locuitori. Şi Biserica Catolică a resimţit această scădere drastică a numărului de credincioşi. Mai mult, majoritatea celor plecaţi sunt tineri sau familii tinere, care în mare parte nu vor reveni acasă, ci se vor stabili pentru totdeauna în străinătate.

La fel de grave sunt şi daunele pe care le creează emigraţia pentru viaţa spirituală a celor plecaţi. De exemplu, cei care plecau în ţări majoritar musulmane, rămâneau ani întregi fără sacramente şi fără o asistenţă religioasă minimă. Chiar dacă în marile oraşe existau biserici, ori nu puteau ajunge, ori limba arabă era inaccesibilă. Pe de altă parte, cei care au plecat spre Occident au găsit o lume catolică, dar felul de a se manifesta al creştinilor sau al preoţilor era cu totul diferit de cel din Moldova. Unii chiar au fost scandalizaţi de ceea ce au găsit în creştinismul european. Alţii, "eliberându-se" de chingile educaţionale ale părinţilor sau ale comunităţii, au devenit mai indiferenţi cu viaţa lor religioasă.

De asemenea, mulţi au fost influenţaţi negativ şi de indiferentismul religios sau de secularizarea pe care au întâlnit-o în Biserica şi societatea occidentală.

Alţii, trăind într-o societate consumistă, vor pierde nişte valori specifice românilor: întrajutorarea, ospitalitatea, caritatea.

Nu sunt de neglijat nici pierderile cu caracter cultural suferite de creştini. Credem că nici unul dintre cei plecaţi nu-şi va uita limba maternă, dar copiii lor, urmând şcolile din ţara în care s-au stabilit, vor fi obligaţi să abandoneze limba română.

Va fi afectat şi felul lor de a se comporta, de a-şi trăi obiceiurile şi tradiţiile sănătoase de acasă. Pentru mulţi va avea un cuvânt de spus şi lipsa de acomodare cu societatea de acolo şi cu modul de a trăi într-o ţară străină.

d. Problematica celor plecaţi

Aşa cum subliniam mai sus, problemele celor plecaţi sunt mai multe. Fiind persoane dezrădăcinate din mediul familial şi comunitar, unii dintre ei vor trăi un sentiment de frustrare şi derută, mai ales în prima perioadă, când nu cunosc nici lumea, nu au prieteni, munca este foarte grea (românii sunt acceptaţi la munci grele, refuzate de alţii: construcţii, agricultură, mediu toxic) şi nu au nici bani.

În aceste cazuri cei mai puţin pregătiţi sau insuficient maturizaţi vor trece printr-o perioadă de degradare: refugiu în alcool, adulter cu o persoană de acolo pentru a căpăta un confort mai bun, căi ilicite de câştig. De exemplu, în ţările musulmane, unde consumul de alcool este interzis cu desăvârşire, muncitorii români au încercat să producă alcool prin metode artizanale şi, prin urmare, au ajuns în închisorile acelor ţări.

În cazul plecării unuia dintre membrii familiei, vor resimţi foarte mult singurătatea, lipsa familiei şi a copiilor.

O altă problemă foarte dificilă este găsirea unui loc de muncă, mai ales când e vorba de muncitori plecaţi ilegal sau deveniţi ilegali pe parcurs. La fel de gravă este şi lipsa unui sprijin legal. Pe mulţi, fiind ilegali într-o ţară, legea acelei ţări nu-i va apăra în cazurile extreme: neplata muncii efectuate, cazuri de accidentări sau îmbolnăviri. Lucrând în medii grele şi toxice, nu arareori s-a întâmplat să intervină decesul celui plecat.

e. Problematica celor rămaşi acasă

Urmările nefaste ale emigraţiei le vor resimţi şi membrii familiei rămase acasă, chiar dacă sunt de alt gen şi se manifestă în altă formă.

Mai întâi este afectată educaţia copiilor, care, în mod normal este făcută de ambii părinţi: tatăl cu autoritatea sa, mama cu înţelegerea şi afecţiunea sa. La copii se întâlneşte adesea sentimentul de frustrare, ştiind că în familia lor lipseşte ceva, nu funcţionează totul cum ar fi necesar. Pentru mulţi copii tatăl devine un străin pe care îl aud doar la telefon.

De asemenea, viaţa morală, afectivă şi religioasă a celor rămaşi acasă (în majoritate a soţiilor) va fi suficient de mult afectată. Chiar şi în presa seculară au apărut uneori articole care subliniau lipsa bărbaţilor din comunităţile noastre.

Dar cel mai grav este când ambii părinţi sunt plecaţi la lucru în străinătate, iar copiii rămân în grija unor rude sau a bunicilor. La aceşti copii riscul de a nu primi o educaţie sănătoasă şi completă este foarte ridicat.

Am mai sublinia un aspect din comunităţile noastre: o concurenţă dusă până la absurd. De exemplu, de multe ori s-au investit sume enorme de bani pentru a construi case foarte mari şi moderne, după standarde europene. Şi asta numai dintr-o ambiţie de a fi asemenea cu o rudă sau un vecin cu posibilităţi materiale mai bune. Este vorba aici de o ambiţie bolnăvicioasă.

Nu în ultimul rând ar fi de amintit problema socială care se creează în aceeaşi comunitate datorită posibilităţilor foarte diferite pe care le au copiii: unii, cu părinţi în străinătate, vor avea tot ce-şi doresc, iar alţii vor duce lipsă chiar şi de strictul necesar. Aceste diferenţe se vor resimţi la şcoală sau în viaţa de zi cu zi şi reprezintă o traumă pentru copiii fără părinţi în străinătate.

3. Pastoraţia celor plecaţi

a. Asistenţa din partea Episcopiei de Iaşi (prezenţa preoţilor români printre emigranţi)

Se cunosc condiţiile foarte grele prin care a trecut Biserica Catolică în perioada de până în 1989. Era practic imposibil de a realiza ceva pentru cei care lucrau în afara graniţelor ţării. De aceea, cei plecaţi trebuiau să se mulţumească, în ceea ce priveşte asistenţa spirituală, cu ceea ce găseau în ţările şi Bisericile ţărilor în care lucrau. Au fost câteva cazuri în care muncitorii români au găsit înţelegere la preoţii localnici. Mai mulţi muncitori spuneau că, fiind în Libia, preotul de la biserica din Tripoli s-a străduit foarte mult să îi ajute.

După 1990, Biserica s-a aflat deodată în faţa unui nou proiect: de a asigura o pastoraţie şi acelor credincioşi proprii, care au emigrat pentru diferite motive. La cererea episcopilor locului sau a diferitelor instituţii catolice, Dieceza de Iaşi (păstorind marea majoritate a catolicilor de limbă română) a elaborat un plan pastoral pentru ajutorarea şi susţinerea propriilor emigranţi. Un prim pas s-a făcut în anul 1995, când au fost trimişi primii doi preoţi în Italia: la Roma şi Torino. A urmat apoi, în ordine cronologică, trimiterea de preoţi, ca asistenţi spirituali, în Israel, în Irlanda, în Spania, în Turcia, Austria şi apoi a unui alt grup de preoţi tot în Italia.

O altă iniţiativă a Episcopiei de Iaşi este crearea de legături permanente cu episcopii pe teritoriul cărora s-ar afla grupuri mari de catolici români. Aceste episcopii oferă condiţii pentru ca românii să se întâlnească şi să aibă celebrări sau Liturghii în limba română

În ţările mai mici (Israel, Irlanda) e mai simplu de oferit asistenţă spirituală cât mai multor credincioşi, dar în ţările mari (Spania, Italia) e mult mai greu de cuprins asemenea perimetre.

În mod constant şi frecvent episcopii de la Iaşi au vizitat comunităţile deja formate şi numeroase din diferite ţări: Italia (cele mai numeroase vizite), Spania, Israel, Irlanda şi Austria.

b. Alte iniţiative

Un rol important în menţinerea legăturii celor plecaţi cu viaţa bisericii locale din Moldova îl joacă mass-media. Publicaţiile Diecezei de Iaşi sunt expediate în toate aceste ţări cu emigranţi români. Un alt mijloc foarte eficient în a păstra legătura cu Biserica-mamă, este şi internetul. Prin ştirile şi informaţiile apărute pe situl episcopiei (www.ercis.ro), mulţi români păstrează un contact permanent cu viaţa religioasă din România.

4. Necesitatea pastoraţiei emigranţilor

La prima vedere s-ar putea pune întrebarea: e necesară o asemenea iniţiativă a asistenţei spirituale din partea Episcopiei de Iaşi? Sau, dacă emigranţii ajung într-o ţară unde catolicii sunt majoritari, nu vor găsi acolo servicii religioase din partea preoţilor localnici? Asemenea întrebări au apărut uneori şi din partea preoţilor străini care credeau că mai normal ar fi ca românii să se integreze, iar cu timpul să fie asimilaţi în comunitatea locală.

Necesitatea asistenţei spirituale are mai multe motive:

a. lingvistice;
b. spirituale;
c. culturale.

a. Motive lingvistice

În multe cazuri, românii emigranţi au avut o mare dificultate necunoscând limba locului. În unele ţări europene vorbitoare de limbi latine (Italia, Spania) impactul nu a fost aşa de mare, deoarece în câteva luni reuşeau să înţeleagă Liturghia sau să poată participa la sacramente.

Mai necesară s-a simţit asistenţa spirituală în ţările cu o limbă mult diferită de cea română (Israel, Irlanda, Turcia). De exemplu, în Israel toate serviciile religioase (cu mici excepţii doar) se celebrează în limba arabă, absolut inaccesibilă muncitorilor români. Deoarece există pericolul ca un nou emigrant, negăsind serviciu religios în limba proprie, să renunţe la a mai frecventa Biserica, se consideră foarte importantă asistenţa în limba română.

b. Motive spirituale

Trebuie să recunoaştem că, în anumite privinţe, viaţa creştină din ţările Europei de Vest, desfăşurându-se în alte condiţii, are uneori un mod de a se manifesta foarte diferit de al nostru. Trebuie să spunem că mulţi au fost frapaţi de unele aspecte de acolo: slaba frecvenţă la Liturghie, scăderea importanţei Spovezii, superficialitatea unor preoţi şi credincioşi, lipsa preoţilor şi a vocaţiilor şi multe altele. Pentru ca emigranţii să se poată regăsi în trăirea lor creştină, în care au fost educaţi şi în care s-au format, este foarte important ca şi acolo să găsească elemente proprii din ţară.

c. Motive culturale

Fiecare om poartă în sine ceva specific. Fiecare are o formaţie spirituală, morală şi culturală primită în familia şi în comunitatea natală. Toate acestea marchează omul, oarecum pentru toată viaţa. Viaţa sa religioasă este îmbrăcată într-un ansamblu de tradiţii şi aspecte culturale foarte importante. În momentul părăsirii ţării, a comunităţii, a familiei, emigrantul se rupe de toate aceste trăiri specifice. Într-o ţară străină, neavându-le pe toate acestea, viaţa sa spirituală şi personală va avea de suferit. Câţi nu suferă când nu aud cântecele de sărbători de acasă, nu aud Liturghia în limba română cu care s-au obişnuit de copii? Câţi nu tânjesc după obiceiurile de Anul Nou de acasă? Foarte mulţi şi-ar dori sfinţirea caselor la început de an, dar... acolo nu se obişnuieşte. Or, pe foarte mulţi prezenţa preotului român îi ajută în depăşirea acestor momente psihologice. La toate vizitele episcopilor noştri s-a observat o dorinţă din partea românilor din ţara respectivă de a fi prezenţi la Liturghiile în limba română. Şi încă ceva: dacă în ţară credincioşii au o reţinere în a participa la cântările de la celebrările liturgice, în străinătate toată lumea vrea să cânte. Toţi se simt bucuroşi ştiind că pe pământ străin rostesc vorbe româneşti.

5. Pastoraţia celor rămaşi acasă

Biserica trebuie să aibă în vedere şi problemele membrilor familiei care rămân în ţară după plecarea unui membru în altă ţară. Soţul (soţia) rămas(ă) împreună cu copiii va trăi drama despărţirii, a singurătăţii, a preluării multora din atribuţiile partenerului plecat. Copiii vor simţi lipsa unuia dintre părinţi (dacă nu a amândurora).

Mai întâi trebuie avute în vedere lacunele în educaţie atunci când lipseşte unul din părinţi. Copiii trebuie catehizaţi şi ajutaţi mai mult de către preot sau cateheţi. Trebuie conştientizaţi că, şi dacă sunt plecaţi, părinţii trebuie să se bucure de acelaşi respect din partea lor. De asemenea, trebuie conştientizaţi de efortul pe care îl fac părinţii pentru ei. Există pericolul ca aceşti copii să nu poată estima corect efortul părinţilor şi să nu le fie niciodată recunoscători.

De asemenea, mai există pericolul ca atunci când partenerul lipseşte mai mult timp, partea rămasă acasă să fie foarte uşor înclinată spre distrugerea familiei. De aceea, o altă datorie a Bisericii ar fi o mai amplă cateheză asupra sfinţeniei, unităţii şi unicităţii familiei.

Pentru a menţine o unitate spirituală între cei de acasă şi cei plecaţi sunt indicate rugăciunile cu intenţie specială pentru cei plecaţi de acasă. În multe parohii se fac celebrări speciale săptămânale sau lunare în care comunitatea rămasă acasă se roagă pentru cei plecaţi.