11. BISERICA ŞI MASS-MEDIA
II. CE TREBUIE SĂ FIM?

1. Principii generale

Mass-media se bazează pe comunicare. Comunicarea-comuniunea trinitară, comunicarea-comuniunea Cuvântului întrupat, Isus Cristos, comunicatorul perfect - sunt cele trei modelele teologice la care face apel Biserica în comunicarea socială.

Teologia şi filozofia comunicaţiilor

Există o teologie şi o filozofie a comunicaţiilor. Viaţa cea mai intimă a lui Dumnezeu însuşi este o viaţă de comunicare, dinamică şi neîncetată, de dragoste dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; există deci o comuniune divină care preexistă şi este modelul fiecărei comuniuni sau comunităţi umane. Citim în Scriptură: "La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu" (In 1,1). Fiul lui Dumnezeu este chemat el însuşi Cuvântul, comunicarea perfectă a Tatălui şi, desigur, una cu Tatăl. Creaţia este o comunicare a fiinţei; existenţa noastră este o continuă comunicare a fiinţei înseşi către noi, începând de la Dumnezeu. Din punct de vedere filozofic, noi suntem fiinţe contingente. El este fiinţa necesară şi fără continua sa comunicare a fiinţei noastre noi am înceta să existăm. Noi posedăm realitatea noastră existenţială numai printr-o continuă comunicare a lui Dumnezeu către noi, o comunicare care poate avea o explicaţie numai în iubire, pentru că Dumnezeu nu are nici o nevoie de noi şi ne-a creat pentru binele nostru, pentru fericirea noastră, nu pentru a sa, pentru că el este deja perfect şi autosuficient.

Revelaţia este o comunicare. Ea înseamnă acţiunea de a se face cunoscut. Chiar dacă noi suntem în stare să cunoaştem ceva din Dumnezeu prin raţiunea naturală, este vorba de un tip de comunicare din partea lui Dumnezeu pe care noi o denumim revelaţie naturală.

Revelaţia supranaturală are loc atunci când Dumnezeu decide să ne facă cunoscut, prin profeţi sau Sfânta Scriptură, acele aspecte ale vieţii sale intime pe care noi nu le-am putea descoperi cu simpla raţiune naturală şi pe care el totuşi le consideră că este bine pentru noi să le cunoaştem. Revelaţia cea mai perfectă şi mai completă a lui Dumnezeu are loc în Fiul său, Isus Cristos, Cuvântul întrupat.

Cum a comunicat Cristos?

Pentru a aprofunda reflecţia legată de mass-media trebuie să ne întoarcem la exemplul lui Isus, exemplu atât de eficace, din moment ce, timpul său - după părerea cercetătorilor istoriei comunicării - are atâtea similitudini cu al nostru. Epoca sa era cea a comunicării orale, iar a noastră se întoarce la aceasta. Isus este un mare maestru care foloseşte cu înţelepciune resursele comunicării orale, sensibil la diferitele circumstanţe, la diverşii interlocutori, ştiind că pentru a încredinţa memoriei un adevăr de lungă durată - omul nu dispune de alte surse, nu citeşte - este util paradoxul (dacă mâna te duce la păcat, tai-o; oferă celălalt obraz; lasă morţii să-şi îngroape morţii...), povestirea, metafora, polemica. Pentru aceasta, discursurile sale din sinagoga din Nazaret sau din templu au o formă diferită de stilul cu care se întreţine cu diverşi interlocutori care - în mijlocul mulţimii - doreau să-l provoace la un discurs despre principii. Exemplar este faptul că recurge la parabola samariteanului: în loc să dea un răspuns "formal" la întrebarea "cine este aproapele meu?", oferă coordonatele prin care el însuşi să fie capabil să găsească răspunsul. Astfel este evidenţiat rolul receptorului, care se simte stimat, ca subiect liber şi inteligent, şi este astfel în măsură să acţioneze ca protagonist.

Se poate observa că toate metaforele, exemplele, parabolele pe care le foloseşte Isus sunt luate din viaţa sa şi a interlocutorilor săi. În învăţătura sa pleacă de la aranjatul în casă (curăţire, pregătirea vaselor, tăierea pâinii, aprinderea luminii, a pune copiii să doarmă, a închide poarta noaptea...), de la viaţa cotidiană cu durerile şi bucuriile sale (iresponsabilitatea unui fiu, sărbătoare în familie, soţii şi prietenii, dansul, muzica, taxele...), munca (construirea unei case, lacul, pescuitul, turmele şi stânele, câmpurile, florile, păsările, seminţele, via, seceratul), tensiunile şi întâlnirile (patroni şi servitori, şomeri, administratori infideli, războiul etc.).

"Communio et progressio" (la numărul 11) spune: "În timpul existenţei sale pământeşti... Cristos s-a arătat comunicatorul perfect".

Bissoli Cesare, profesor la UniversitB Pontificia Salesiana, în "Cristo comunicatore" (în AA. VV., Dizionario di scienze e tecniche, ERI - Elledici - LAS, Roma - Torino, 2002) arată care au fost tehnicile-mijloacele lui Cristos pentru a anunţa "Cuvântul".

1. Parabole - Isus mai întâi a folosit discursul figurat, îndeosebi parabolele, aproape cincizeci (ale împărăţiei, ale milostivirii, ale privegherii). Prin ele, Isus a atins patru scopuri care arătă foarte bine ce fel de comunicare a propus:

C s-a făcut înţeles: parabola e o asemănare prelungită care ajută să se înţeleagă mai uşor un discurs abstract. De obicei se vorbeşte prin lucruri simple, zilnice..., pe care toţi pot să le înţeleagă.

C a arătat altceva: pe Isus nu l-a interesat să înveţe arta secerişului, ci să arate altceva, adică Împărăţia Tatălui.

C ca urmare a stimulat interesul, a încurajat alte întrebări, a trezit discuţia, dorinţa de a căuta alte răspunsuri, de a merge în adâncime.

C nu a fost mereu "clar", însă a rămas evocativ: "Cine are urechi de înţeles, să înţeleagă" (Mc 4,9). Discipolilor le explica totul fiindcă ei întrebă. "Cine caută găseşte, celui care bate, i se deschide (Mt 7,8). Isus vorbeşte provocând la dialog, la căutare...

2. Minuni - sunt fapte care au spus mai mult decât cuvintele; sunt amintite aproape patruzeci. Prin ele Isus comunică: "Împărăţia lui Dumnezeu este aici!"

3. Controverse - Isus a folosit şi controversele (disputele sau conflictele), o modalitate de dialog riscantă, care cere curaj şi libertate deplină. Isus arată adevărul, fără teama de nimeni...

Din toate acestea rezultă câteva calităţi ale comunicării lui Isus.

1. raportul personal: în comunicarea lui nu a contat numărul, ci persoanele cărora el s-a adresat. Persoanele au fost mereu un "tu" important şi unic pentru el.

2. "semnificativitatea": el nu s-a oprit la lucruri banale ("buna ziua", "ce faci?", "cum e vremea?"). El a vorbit inimii. A intrat direct acolo unde se găseşte sensul vieţii.

3. globalitatea: cuvinte şi semne, anunţ şi acţiune, sensul semnelor (cuvântul) şi semnul sensului (minunea). Isus "spune, face, merge, arată, ascultă, vede, vine, intră, iese, atinge, mângâie, strigă, plânge, se bucură, scrie...".

4. capacitatea de a-i implica activ pe ceilalţi. Asta înseamnă două lucruri: în primul rând, a comunica pentru Isus înseamnă a-l chema pe celălalt să între liber în planul specific pe care Dumnezeu îl are cu el; să descopere şi să aibă "viaţa", să între în "Împărăţia"; să descopere vocaţia sa...; în al doilea rând, comunicarea tinde să se realizeze în comuniune: "Cine ascultă de voi, de mine ascultă" (Lc 10,16). Împărtăşania este amintirea comunicării care se face cu el, ba chiar a comuniunii.

Isus, care nu este doar perfect, ci este şi comunicatorul perfect, ne-a dat un triplu model de comunicare: mărturia personală, cuvântul care provoacă la reflecţie şi o folosire creativă şi plină de respect a lucrurilor materiale. În foarte multe moduri, Isus a anticipat deja ceea ce noi vom numi limbajul mass-media. El ştia cum să comunice în diferitele circumstanţe şi prin mijloacele pe care le avea la dispoziţie în vremea Întrupării sale. El a folosit toate mijloacele care i-au stat la dispoziţie. În realitate, punctul culminant al comunicării sale este tocmai întruparea: Cuvântul care devine trup.

Care este rolul mass-media?

Specialiştii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în viaţa socială. Termenul de funcţie cumulează relaţia dintre mass-media şi societate.

- Funcţia informativă priveşte alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii despre evenimentele sociale, afacerile publice şi viaţa politică.

- Funcţia interpretativă se referă la interpretările şi judecăţile de valoare la care sunt supuse evenimentele sau faptele cotidiene în difuzarea lor de către mass-media.

- Funcţia expresivă; din punct de vedere al funcţionării ei, mass-media este un forum în care indivizii sau diversele grupuri sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate culturală, politică, socială. Realizarea aceste funcţii depinde de măsura în care diversele curente de opinie îşi găsesc expresia mediatică.

- Funcţia critică se referă la o categorie diversă de activităţi mediatice. Este vorba, în primul rând, de rolul de "câine de pază" pe care mass-media îl joacă, în numele opiniei publice, faţă de sistemul de guvernare al statului; în al doilea rând, de investigarea sau punerea în lumină a situaţiilor sau aspectelor anormale din viaţa socială; în al treilea rând, funcţia critică priveşte confruntarea unor curente diferite de opinie care se manifestă prin intermediul mass-media.

- Funcţia instructiv-culturalizatoare se realizează prin difuzarea de informaţii, cunoştinţe cultural-ştiinţifice.

- Funcţia de liant social; mass-media poate genera un mecanism de solidaritate socială în caz de calamităţi naturale, situaţii personale deosebite care solicită ajutorul celorlalţi membri ai societăţii;

- Funcţia de divertisment se referă la modalităţile de petrece a timpului liber pe care mass-media le pune la dispoziţia publicului.

Funcţiile mass-media pot fi reprezentate conform următoarei diagrame:

Funcţia mediatică	Acţiunea mediatică	Consecinţele pentru public
Informare	Diseminarea informaţiei	Ridicarea nivelului de cunoaştere
Interpretare	Comentarea faptelor	Cristalizarea propriei opinii
Exprimare	Semnalarea în public	Conştientizare
Critică	Analiza faptelor	Prelucrarea şi adoptarea / respingerea criticii
Instructiv-culturalizatoare	Selecţia şi difuzarea cunoştinţelor şi informaţiilor cultural-ştiinţifice	Educarea în conformitate cu valorile promovate de societate
Liant	Prezentarea faptelor într-un mod afectiv	Sensibilizare şi conformare la apelurile de solidarizare
Divertisment	Realizarea de emisiuni şi rubrici cu specific	Relaxare şi distracţie

(Sursa: Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, Comunicare.ro, 2003, pag. 132-134)

2. Biserica şi mass-media

Comunicarea umană a fost folosită de Dumnezeu pentru a se revela oamenilor şi este mijloc fundamental prin care Biserica răspândeşte anunţul mântuitor al revelaţiei divine până la marginile lumii. Progresul în acest sector, graţie căruia toţi locuitorii planetei noastre comunică din ce în ce mai mult între ei, este apreciat de Biserică mai ales ca o cale deosebit de eficientă pentru realizarea misiunii sale universale de evanghelizare.

De asemenea, lumea comunicaţiilor se prezintă în globalitatea sa în faţa Bisericii ca aspect cu siguranţă foarte important în animarea creştină a tuturor realităţilor temporare legitime ale persoanei şi ale societăţii din timpul nostru. Fără să uităm de spaţiile cu adevărat religioase în media - care au o valenţă apostolică şi pastorală de netăgăduit -, nu trebuie să uităm că evanghelizarea acestui sector - ca a oricărui altul - nu constă doar în adăugarea de anumite conţinuturi, cât în a da o nouă dimensiune - cea creştină - oricărei activităţi umane care să aibă o legătură cu comunicaţiile sociale.

Rolul credincioşilor

În faţa misiunii de animare creştină a instrumentelor de comunicare socială, trebuie subliniat caracterul de protagonişti al creştinilor, şi mai ales cel al laicilor, în activitatea pe care ei o desfăşoară în lume. Raportul acestei activităţi cu Biserica instituţională constă în primul rând în a fi materia dreptului de legitimă libertate în realitatea vremelnică pe care îl are fiecare credincios în cadrul Bisericii (cf. can. 227, precum şi bazele sale conciliare: LG 36 şi GS 43). De fapt, marea majoritate a mesajelor umane constituie o realitate seculară sau temporară, a cărei identitate constitutivă de caracter secular rămâne nealterată de însufleţirea lor creştină. Prin urmare, este vorba de ambiente care le revin prin vocaţia proprie laicilor în "căutarea împărăţiei lui Dumnezeu tratând lucrurile temporare şi orânduindu-le după Dumnezeu" (LG 31a).

Fireşte, caracterul secular al acestor realităţi nu poate fi înţeles în sens secular. Din contra, acest fapt trebuie înţeles în acord cu încărcătura sa teologică intrinsecă, atât de bine evidenţiată de exortaţia apostolică Christifideles laici (cf. mai ales numerele 15-17, dar şi întregul capitol III), pe urmele Conciliului Vatican II (cf. în special cap. IV din LG).

Apostolatul credincioşilor laici în lumea comunicaţiilor depăşeşte evident spaţiile specific religioase: acest apostolat se referă la întregul univers al comunicaţiilor sociale, care trebuie să fie însufleţit de credinţă în special din interior, sau utilizând poziţia şi resursele celor care iau parte cu titlul simplu de persoană umană şi de cetăţean. În această lumină trebuie citit următorul paragraf celebru de la nr. 3 din Inter mirifica: "Le revine mai ales laicilor să însufleţească de spirit uman şi creştin aceste mijloace, pentru ca ele să răspundă pe deplin marii aşteptări a comunităţii umane şi planului lui Dumnezeu", care este reluat şi în can. 822, & 2. Totuşi, ar fi incorect să interpretăm această concepţie ca un fel de refuz sau atenuare a importanţei participării laicilor chiar şi la vestirea explicită a evangheliei (cf. Christifideles laici, nr. 44). Din contra, acest anunţ va putea fi făcut cu o eficienţă singulară tocmai de cei care lucrează în lumea comunicaţiilor nu ca şi cum ar fi mesageri veniţi din exterior, ci în calitate de protagonişti ai aceleiaşi lumi umane, în care creştinii se simt cu adevărat participanţi naturali cu titlul de cetăţeni, cu aceleaşi drepturi şi îndatoriri pe care le au ceilalţi. Prin urmare, în societatea civilă exerciţiul dreptului lor bisericesc de a vesti cuvântul lui Dumnezeu (cf. can. 211 şi 225) apare pur şi simplu ca exerciţiu al drepturilor lor umane, în special cel de libertate religioasă.

Din punct de vedere juridic, apostolatul credincioşilor în comunicaţiile sociale - atât cel al profesioniştilor din domeniu, cât şi al tuturor credincioşilor, în calitate de titulari cel puţin al drepturilor şi îndatoririlor ascultătorilor - este deci în principal obiect al drepturilor şi îndatoririlor care intră în ambientul societăţii civile. În această privinţă pare îndeosebi pertinentă invitaţia adresată credincioşilor de părinţii conciliari:

"Ţinând seamă de însăşi economia mântuirii, credincioşii să înveţe să distingă atent între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. Să se străduiască să le armonizeze între ele amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină, deoarece nici o activitate umană, nici chiar în sfera celor vremelnice, nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu. În epoca noastră este de cea mai mare importanţă ca această distincţie şi această armonie să strălucească în mod cât mai limpede în felul de a acţiona al credincioşilor, pentru ca misiunea Bisericii să poată răspunde mai plenar condiţiilor caracteristice lumii de azi" (LG 36d; cf. şi GS 76a).

Acest lucru este valabil fireşte nu doar pentru activitatea individuală a credincioşilor, ci şi pentru iniţiativele comune pe care ei, împreună cu alte persoane de bună voinţă, le vor crea şi le vor continua, chiar şi atunci când vor fi mişcaţi de intenţii explicit apostolice. Va fi vorba atunci de acele fenomene pe care un document al Conferinţei Episcopale Italiene din 1981 le numea "asociaţii de inspiraţie creştină care operează în realitatea vremelnică" (cf. Comisia Episcopală pentru Apostolatul Laicilor a CEI, Notă pastorală Criteriile de eclezialitate ale grupurilor, mişcărilor, asociaţiilor, 22 mai 1981 (în Enchiridion CEI, 3/597)).

La această cale de acţiune apostolică a catolicilor, prin mijloace care nu sunt oficial sau formal catolice, a făcut referire explicită punctul 14a din Inter mirifica, vorbind despre o presă "veri nominis" catolică, "Aceasta, editată şi dependentă fie direct de autoritatea bisericească, fie de persoane catolice". Acest lucru este evident că poate fi extins la orice instrument şi arată completa legitimitate bisericească a unui mod de a acţiona care în nici un fel nu poate fi interpretat ca o cale pentru a se sustrage din faţa exigenţelor comuniunii bisericeşti, ci ca asumarea responsabilităţilor care le revin credincioşilor în virtutea vocaţiei lor baptismale, pusă în relaţie cu secularitatea care caracterizează poziţia marii majorităţi dintre ei ca laici în lume.

***

Pe scurt, pentru creştin, misiunea de a anunţa împărăţia fraţilor este o responsabilitate. În raport cu comunicarea veştii bune, obligaţia morală prevalentă pentru creştin constă în a realiza misiunea care i-a fost încredinţată, a împlini acţiuni coerente cu ceea ce suntem şi ar trebui să fim: sare, lumină, drojdie, viţă, sămânţă (Mt 5,13-16; In 15,5). Creştinul este "comunicarea lui Dumnezeu fraţilor", semn şi instrument al iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate.

Principiul etic fundamental - acela din care se hrăneşte orice angajare de tip comunicativ - este, aşadar, necesitatea unei prezenţe active în mass-media din partea comunităţii creştine, pentru a împărtăşi tuturor vestea bună pe care a adus-o Isus: Dumnezeu este Tatăl nostru, viaţa este mai mare decât durerea şi moartea. Mai mult decât un privilegiu, este o responsabilitate, deoarece vine din însăşi mântuirea noastră (pentru a nu fi aruncaţi afară), pentru că nici un anunţ nu va fi credibil dacă nu este însoţit de o mărturie clară: "Iubiţi-vă cum v-am iubit eu pe voi. Prin aceasta vor recunoaşte toţi..." (In 13,34-35).

Mass-media nu sunt nici obiectivizarea împărăţiei răului, nici o realitate contrară, dar noul context cultural în care trăieşte însăşi comunitatea creştină, marcată de păcat, dar capabilă împreună de a primi fermentul evangheliei.

Astăzi, Biserica a depăşit atât poziţia apologetică (a unei apărări prejudicioase), cât şi concepţia care vedea în mass-media o "versiune modernă şi eficace a amvonului" (fără îndoială, care trebuie folosită, în caz contrar devenind vinovaţi în faţa Domnului: Evangelii nuntiandi, 45); acum priveşte la ele ca la daruri ale lui Dumnezeu, lucruri minunate (cf. IM), "calea privilegiată în momentul de faţă pentru crearea şi transmiterea culturii" (Christifideles laici, 44), "primul areopag al lumii moderne", "noile ambiente în care trebuie proclamată evanghelia", "noua frontieră a evanghelizării" (Christifideles laici, 4).

Constatarea nu este de mică valoare şi coimplică pe fiecare membru al comunităţii creştine: nu este vorba doar despre mijloace care permit multiplicarea anunţului şi deci "nu este suficient a le folosi pentru a apăra mesajul creştin şi magisteriul Bisericii, ci trebuie integrat mesajul însuşi în această «nouă cultură» creată de comunicaţiile moderne" (Redemptoris missio, 37). Biserica (fiind comunitatea creştinilor) constată că este ea însăşi din această lume, cu datoria, aşadar, de a nu-i aparţine (In 17,19).

Rolul Bisericii ca instituţie

Cele spuse până acum nu diminuează cu nimic misiunea care revine Bisericii ca instituţie în problema comunicaţiilor sociale. Nr. 3 din decretul Inter mirifica se deschide cu o afirmaţie de principiu, care poate fi aplicată mutatis mutandi atât la acţiunea credincioşilor ca atare, cât şi Bisericii instituţionale:

"Întrucât Biserica Catolică a fost instituită de Cristos Domnul pentru a aduce mântuirea tuturor oamenilor şi de aceea este presată de necesitatea de a le vesti evanghelia, ea consideră de datoria ei să predice vestea mântuirii şi cu ajutorul mijloacelor de comunicare socială şi să-i înveţe pe oameni folosirea dreaptă a acestor mijloace".

În paragraful următor enunţă raportul specific al instrumentelor cu Biserica în calitate de instituţie, şi în particular cu păstorii sacri, în calitatea lor de reprezentanţi principali:

"Biserica are, aşadar, dreptul înnăscut de a folosi şi de a poseda orice mijloc de acest fel în măsura în care e necesar sau util pentru educaţia creştină şi pentru întreaga ei operă de mântuire a sufletelor. E de datoria păstorilor să-i educe şi să-i orienteze pe credincioşi astfel încât aceştia să urmărească şi cu ajutorul acestor mijloace mântuirea şi desăvârşirea proprie şi a întregii familii umane".

Pentru a arăta multiplele faţete ale raportului dintre Biserica instituţională şi mijloacele de comunicare se poate adopta în mod util distincţia dintre tria munera Ecclesiae (cele trei funcţii ale Bisericii), rămânând foarte clar caracterul inadecvat al acestei distincţii; munera (funcţiile) nu se pot reduce la activitatea instituţională a Bisericii din moment ce ele revin şi tuturor credincioşilor, în special în virtutea Botezului.

a) Funcţia de a învăţa

În cadrul exerciţiului munus docenti (funcţia de a învăţa) în mod propriu pastorală, se pot considera două modalităţi principale în utilizarea instrumentelor de comunicare socială. Pe de o parte, ele servesc drept cale de răspândire inegalabilă a actelor magisteriului bisericesc şi, în particular, a declaraţiilor publice ale autorităţii bisericeşti cu ocazia anumitor evenimente (cf. can. 761). În acest sens, raportul dintre organizarea ecleziastică şi mass-media prin intermediul birourilor de presă, al purtătorilor de cuvânt, al buletinelor oficiale etc. sunt din ce în ce mai mult puse în valoare.

În al doilea rând, instrumentele de comunicare constituie şi vehicule privilegiate ale predicării şi ale catehezei, pentru ca acestea să atingă din ce în ce mai mult universalitatea şi diversitatea circumstanţelor destinatarilor acestora (cf. can. 772 & 2 şi 779).

b) Funcţia de a sfinţi

Cât priveşte munus sanctificandi sunt de amintit transmisiunile actelor liturgice, în special Liturghia, şi actele religiozităţii populare prin intermediul radioului şi al televiziunii (cf. SC 20 şi Communio et progressio, nr. 151), şi chiar posibilităţile de a obţine indulgenţa anexată binecuvântărilor papale, prevăzută pentru cei care le primesc prin aceste mijloace (cf. Penitenţieria Apostolică, Decret, 14 decembrie 1985, în AAS, 78 (1986), pp. 293-294).

Acestor funcţii - învăţarea şi sfinţirea - li se pot aplica două din dispoziţiile cu care se deschide titlul Codului referitor la instrumentele de comunicare socială:

"Păstorii Bisericii, folosindu-se în exercitarea funcţiei lor de un drept propriu al Bisericii, să se străduiască să recurgă la instrumentele de comunicare socială" (can. 822 & 1); "Toţi credincioşii, mai ales aceia care participă în vreun fel la organizarea sau la utilizarea acestor instrumente, să fie prompţi în a-şi aduce contribuţia la activitatea pastorală, astfel încât Biserica să-şi poată exercita cu eficienţă propria funcţie şi cu ajutorul acestor instrumente" (can. 822 & 3).

c) Funcţia de a conduce

Munus regendi a Bisericii în domeniul comunicării sociale se manifestă sub trei modalităţi fundamentale.

Prima constă în reglementarea juridică intraeclezială referitoare la utilizarea mijloacelor de către credincioşi şi cuprinde şi aplicarea acestor reguli.

A doua se referă la opera de promovare şi de coordonare a prezenţei Bisericii şi a credincioşilor în comunicaţiile sociale. Aici intră organismele moderne ale pastoraţiei specializate referitoare la comunicarea socială, printre care se remarcă cel al Sfântului Scaun, cu o activitate de mai bine de patruzeci de ani, care astăzi este numit Consiliul Pontifical al Comunicaţiilor Sociale. Organisme similare există la nivel diecezan, naţional şi continental. Pe de altă parte, există organizaţii catolice internaţionale cu un caracter asociativ care operează în strânsă colaborare cu aceste organisme pastorale.

Despre aceste organisme şi asociaţii, cf. IM 20-22; şi Communio et progressio, nr. 168-180. Organizaţiile catolice internaţionale de natură asociativă sunt actualmente trei: OCIC - Organizaţie Catolică Internaţională a Cinematografiei şi Mijloacelor Audiovizuale (cu sediul la Bruxelles, fondată în 1928), UCIP - Uniunea Catolică Internaţională a Presei (cu sediul la Geneva) şi UNDA - Organizaţia Catolică Internaţională a Radioului şi Televiziunii (cu sediul la Bruxelles).

Pe planul iniţiativelor publice este de remarcat în special Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, lansată de Conciliu (cf. IM 18. Cu ocazia a acestor zile s-a dezvoltat un consistent magisteriu bisericesc la fiecare nivel, pornind de la cel pontifical: Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea au trimis în fiecare an un "mesaj". La aceasta se adaugă un mare număr de discursuri ale papilor). Iar pe planul documentelor care reflectă acest aspect promoţional al preocupării Bisericii pentru acest domeniu, pe lângă, fireşte, acel decret conciliar, anticipat de multiple intervenţii ale autorităţii supreme a Bisericii (vezi Anexe), trebui amintită instrucţiunea pastorală Communio et progressio, emisă de Comisia Pontificală pentru Comunicaţii Sociale în 1973, în conformitate cu un mandat conciliar expres, după care a urmat, la interval de douăzeci de ani, o nouă instrucţiune pastorală, Aetatis novae, emisă de Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale. Prin intermediul acestor organisme şi iniţiative Biserica, în calitate de instituţie, poate să-şi facă auzită vocea sa în organizaţiile publice şi private, la nivel naţional sau internaţional, care operează în acest sector. Totuşi, este important efortul pastoral, pentru ca înşişi credincioşii laici să devină din ce în ce mai conştienţi de responsabilitatea lor proprie în această materie. Este vorba de o muncă pastorală care trebuie desfăşurată în profunzime, îndreptată către toţi credincioşii şi în particular către profesioniştii din mass-media (cf. Aetatis novae, nr. 29), şi care este destinată animaţiei creştine integrale a acestui important sector al lumii contemporane.

În ultimul rând, a treia modalitate prin care se explică munus regendi cu privire la mijloacele de comunicare socială se referă la ceea ce Codul şi alte documente numesc "mijloace proprii" ale Bisericii (cf. can. 747 & 1), mai exact la conexiunea instituţională a anumitor instrumente de comunicare socială atât cu organismele organizării bisericeşti (Sfântul Scaun, conferinţele episcopale, dieceze, parohii etc.), cât şi cu alte organisme a căror activitate angajează într-o oarecare măsură însăşi Biserica instituţională (institute călugăreşti, asociaţii publice de credincioşi etc.). În afară de faptul că aceste mijloace sunt organe oficiale ale acestor organisme, ele pot fi instrumente de comunicare care reprezintă forme de prezenţă instituţională a Bisericii în realitatea vremelnică.

Instrucţiunea "referitoare la unele aspecte ale folosirii instrumentelor de comunicare socială în promovarea doctrinei credinţei" emisă de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei (30 martie 1992) a dedicat o atenţie specială activităţii editoriale care depinde de instituţii catolice (dieceză, institute călugăreşti, asociaţii catolice etc.), dispunând, printre altele, că o astfel de activitate "trebuie să se desfăşoare în sintonie cu doctrina Bisericii şi în comuniune cu păstorii, în ascultare faţă de legile canonice, ţinându-se cont şi de legătura specială care o uneşte cu autoritatea bisericească" (nr. 15 & 1). Pe de altă parte, aceste iniţiative mai mult sau mai puţin oficial catolice au datoria de prudenţă pentru a evita impresia că Biserica adoptă poziţii în materii discutabile, cu un caracter politic, economic, cultural etc., adică dincolo de domeniul misiunii sale.

3. Puterea comunicaţiilor sociale

Documentele Bisericii iau în calcul: impactul pe care îl au mass-media (pozitiv, negativ) asupra oamenilor, implicarea activă a credincioşilor şi a Bisericii, formarea consumatorilor, formarea de profesionişti, dezvoltarea mijloacelor proprii de comunicare, folosirea oportunităţilor din mass-media civile...

Mai întâi creştinii trebuie să fie conştienţi de puterea comunicaţiilor sociale, în bine şi în rău. Tiparul, cinematograful, radioul, televiziunea şi alte mijloace audiovizuale nu mai sunt simple instrumente, ci un ambient în care suntem cufundaţi.

Mass-media se impun în viaţa cotidiană a fiecărei persoane. Nu există un loc în care impactul mass-media să nu se facă simţit asupra comportamentelor religioase şi morale, asupra sistemelor politice şi sociale, asupra educaţiei.

Mijloacele de comunicare socială pot fi utilizate pentru a face bine sau pentru a face rău; promovează binele sau răul, valorile morale sau dimpotrivă.

Oamenii acordă, de obicei, o mare credibilitate informaţiilor preluate din mass-media. Este bine cunoscută afirmaţia conform căreia un eveniment, un fapt etc. sunt adevărate pentru că "am văzut la televizor", "am auzit la radio" sau "am citi în ziar".

"Mijloacele de comunicare socială au ajuns atât de importante încât pentru mulţi sunt principalul mijloc de informaţie şi de formaţie, călăuză şi inspiraţie pentru comportamentele individuale, familiale şi sociale" (Aetatis novae, 22 februarie 1992, nr. 1).

"De fapt, se poate recurge la media, atât pentru a proclama evanghelia, cât şi pentru a o îndepărta de inima omului" (nr. 4).

Pentru multe persoane, realitatea corespunde cu ceea ce media definesc realitate; ceea ce media nu recunosc în mod explicit pare nesemnificativ. Tăcerea poate fi impusă indivizilor sau grupurilor pe care media îi ignoră; glasul evangheliei se poate găsi astfel şi el redus la tăcere, fără a fi însă sufocat cu totul.

Pe de o parte se poate vedea influenţa pozitivă pe care o exercită mass-media, în ele sunt ascunse perle preţioase: "demască păcatul şi corupţia; acţionează asemenea unor gardieni ai preţioasei noastre libertăţi de exprimare; aduc cel puţin un anumit grad de cultură pentru milioane de oameni; asigură o distracţie zilnică pentru masele de muncitori obosiţi; informează despre evenimentele care au loc în lume; ridică standardul de viaţă, deoarece, datorită insistenţei lor neobosite, cumpărăm şi consumăm produse, stimulând astfel instituţia economică"; micşorează distanţele - îi apropie pe oameni ca şi cum ar fi un singur sat; Liturghiile transmise folositoare în special pentru bolnavi; vizitele Sfântului Părinte, filmele religioase; mesajul ajunge la mai mulţi; sensibilizează pentru situaţiile de lipsă, critice...

Pe de altă parte se pot individualiza o serie de aspecte negative, de limite, de pericole: "pervertirea valorilor culturale ale publicului; stimularea creşterii ratei delincvenţei; contribuţia la degradarea morală generală; dirijarea maselor către superficialitatea politică, descurajarea creativităţii" (Dorin Popa, Mass-media, astăzi, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, pag. 57-58).

Există riscul de a fi luaţi cu asalt şi de a ni se inocula alte concepţii despre lume şi viaţă. Căsătoriile care se pot desface cu uşurinţă, violenţa, relativismul moral, necinstea, căutarea succesului imediat, obţinerea puterii cu orice preţ etc. ajung să facă parte din viaţa noastră şi să le considerăm ca normale, mai ales că puterea de analiză şi de discernământ scade tot mai mult.

Astăzi provocarea constă în a asimila cunoştinţele acumulate şi de a ne folosi de ele în mod corect, ca şi cum am separa sămânţa bună a informaţiei importante de pleava inutilă. Fluxul de informaţii pare să dezactiveze gândul înainte de a intra în contact cu el. Nu avem timp să ne concentrăm, să ne fixăm atenţia, să reflectăm. Gândirea critică şi creativă are nevoie de timp: însă timpul este un bun pe care mijloacele de comunicare nu îl pot regla.

De asemenea, mass-media impun autoritate, modele, senzaţionalul merge până la absurd, uneori există indiferenţă şi ostilitate faţă de mesajul religios, se face apel la instincte şi la emoţii pentru a impune opinii şi comportamente; ştiri, persoane şi modele de viaţă devin produse ce pot fi vândute şi instrumente de putere; se promovează ceea ce impresionează, nu ceea ce are valoare; informaţia tolerează efemerul, senzaţionalul, scandalosul; publicitatea şi propaganda invadează şi umplu spaţiile vieţii cu sugestiile lor ambigue; se promovează cu prioritate anumite valori (tinereţe, frumuseţe, confort, consum); se elaborează o mitologie proprie (vedete)...

Riscul este de a se crea dependenţa de ceea ce oferă mass-media fără a mai discerne dacă e bine sau rău. Starurile - actorii, eroii de filme, vedetele de muzică - cu o morală adesea dubioasă deveni modele. Formaţiile de muzică şi meciurile câştigate de echipa naţională îi fac pe tineri să iasă în stradă şi nicidecum nu se promovează lupta pentru idealuri înalte.

"Aceste mijloace tehnice, care sunt, s-ar putea spune, la îndemâna fiecăruia, exercită asupra omului o extraordinară putere şi îl pot conduce astfel în împărăţia luminii, a nobilului şi a frumosului, cât şi în împărăţia întunericului şi a depravării, a lăsării în voia instinctelor desfrânate, în funcţie de obiectele oneste sau neoneste pe care spectacolele le prezintă simţurilor" (Miranda prorsus, Pius al XII-lea, 8 septembrie 1957, nr. 18).

Mijloacele de comunice pe de o parte "pot fi efectiv instrumente de unitate şi de înţelegere reciprocă şi, pe de altă parte, pot deveni purtătoare ale unei viziuni deformate asupra existenţei, a familiei, a valorilor religioase şi etice; ale unei viziuni care nu respectă demnitatea autentică şi destinul persoanei umane" (Pornografia şi violenţa în mijloacele de comunicare socială: un răspuns pastoral, nr. 7).

Suntem de multe ori martori tăcuţi şi pasivi care văd şi ascultă, dar care pot face prea puţin ca să se întâmple fapte pozitive şi pentru a le preveni sau bloca pe cele negative. Modul în care ni se oferă informaţia nu ne ajută să dăm un răspuns. Ni se propun imagini revoltătoare despre sărăcia umană, însă nimic nu ne ajută să înţelegem cauzele profunde şi mecanismele complexe care de fiecare dată provoacă apariţia mizeriei în ciuda solidarităţii noastre. Ne îndoim de capacitatea de a îndrepta lucrurile deoarece ignorăm legătura dintre ceea ce facem (sau nu facem) şi ceea ce ni se arată la televizor.

"Talk show"-ul, serialele de televiziune şi ştirile formează un fel de oglindă gigantică în care spectatorii privesc la infinit imaginile repetate ale experienţei lor, bucuriile şi temerile lor, visurile şi preocupările lor, tot ceea ce este familiar. Mesajul care ajunge la noi este mereu acelaşi: dacă falimentezi, e vina ta; dacă eşti în dificultate, nu poţi conta decât pe resursele tale pentru a merge mai departe.

Unele studii arată, de exemplu, că tinerii încep să aibă o logică de percepţie diferită de a celor adulţi, ei nu percep textul cursiv A, B, C, construit logic, după înţelegerea clasică a acestui termen. Ei au un limbaj caleidoscopic, cu informaţii de ici, de colo.

Etica în comunicaţiile sociale

În anul 2000, Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale a făcut public un document de mare importanţă pentru tema noastră, cu titlul "Etica în comunicaţiile sociale".

După o secţiune introductivă, documentul pune în evidenţă beneficiile oferite persoanei şi comunităţii umane de către comunicaţiile sociale (a doua parte) şi abia apoi se denunţă abuzurile (a treia parte). Pentru ambele analize, schema este aceeaşi: se evidenţiază beneficiile şi abuzurile în domeniul economiei, politicii, culturii, educaţiei şi religiei.

Cele două paragrafe care tratează beneficiile şi abuzurile în domeniul religiei constituie o sinteză autoritară şi merită un examen mai amplu. Aici putem evidenţia corectitudinea cu care documentul consideră raportul între instrumentele de comunicare socială şi religie: nr. 11 constituie deja o anumită surpriză pentru că enumeră seria de beneficii pe care mass-media le fac direct religiei; apoi, nr. 18, în enumerarea tentaţiilor care condiţionează întâlnirea dintre mass-media şi religie, nu se limitează - ca de atâtea ori - la tentaţiile din mass-media faţă de religie, ci le enumeră şi pe acelea pe care le întâlneşte religia când utilizează mass-media. Considerăm util a reda aici, în întregime, două paragrafe.

Beneficiile aduse religiei de către mass-media

(11) Viaţa religioasă a multora este îmbogăţită de mijloacele de comunicare socială, care oferă ştiri şi informaţii despre evenimente, idei şi personaje legate de religie. Sunt vehicule de evanghelizare şi catehizare. Oferă inspiraţie, încurajare şi ocazii de cult pentru persoanele constrânse să stea în case sau instituţii.

Uneori, mijloacele de comunicare socială contribuie la îmbogăţirea spirituală a persoanelor în mod excepţional. Spre exemplu, mari mase de oameni din toată lumea asistă şi, într-un anume sens, participă la evenimente importante din viaţa Bisericii, care sunt transmise în mod frecvent prin satelit de la Roma. De-a lungul anilor, mijloacele de comunicare socială au adus cuvintele şi imaginile vizitelor pastorale ale Sfântului Părinte milioanelor de persoane.

[...]

Tentaţiile care pot compromite întâlnirea dintre mass-media şi religie

(18) Raportul dintre instrumentele de comunicare socială şi religie pune în evidenţă tentaţii de ambele părţi.

Din partea mijloacelor de comunicare socială printre aceste tentaţii sunt: ignorarea sau marginalizarea ideilor şi experienţelor religioase, tratând religia cu superficialitate sau chiar cu dispreţ, ca un subiect curios care nu merită o atenţie serioasă; promovarea modelor religioase în detrimentul credinţei tradiţionale, tratarea grupurilor religioase cu ostilitate, judecarea religiei şi a experienţei religioase după criterii seculare, favorizând curentele religioase care se conformează gusturilor seculare mai mult decât altora; încercarea de a încarcera transcendenţa între graniţele raţionalismului şi scepticismului. Mijloacele de comunicare socială actuale oglindesc adesea condiţia postmodernă a unui spirit uman care se închide "între limitele propriei imanenţe, fără vreo referire la transcendent" (Fides et ratio, nr. 81).

Din partea religiei printre tentaţiile posibile sunt: a avea o viziune despre mijloacele de comunicare socială exclusiv negativă şi critică; a nu înţelege că anumite criterii rezonabile de comunicare socială, precum obiectivitatea şi imparţialitatea, pot să inhibe tratamentele speciale favorabile intereselor instituţionale ale religiei; prezentarea mesajelor religioase cu un stil bazat pe emotivitate şi pe manipulare, ca şi cum ar fi un produs în competiţie pe o piaţă saturată; utilizarea mijloacelor de comunicare socială ca instrumente de control şi de dominare; menţinerea unei discreţii deloc necesare sau ofensarea adevărului; diminuarea exigenţei evanghelice a convertirii, a căinţei şi a revizuirii vieţii, înlocuindu-le între timp cu o religiozitate blândă, care cere puţin persoanelor; încurajarea fundamentalismului, fanatismului şi exclusivismului religios care instigă la dispreţ şi ostilitate faţă de alţii.

Nr. 20 al documentului se deschide cu o reflecţie particulară interesantă, din care se poate deduce ce anume atinge dimensiunea etică în mass-media.

Etica în comunicaţiile sociale nu se referă numai la ceea ce apare pe ecranele cinematografice sau ale televizoarelor, în transmisiile radio, pe hârtia tipărită sau pe internet, dar trebuie raportată încă la alte multe aspecte. Dimensiunea etică atinge nu numai (1) conţinutul comunicaţiei (mesajul) şi (2) procesul de comunicare (cum este realizată comunicarea), dar şi (3) probleme fundamental structurale şi sistemice [...]. Aceste probleme fac trimitere la altele, care au implicaţii politice şi economice referitoare la proprietate şi la control.