11. BISERICA ŞI MASS-MEDIA

Introducere

Conform DEX, mass-media înseamnă "totalitatea mijloacelor de informare a maselor (radio, televiziune, presă etc.)".

Prin alăturarea dintre cuvântul englez mass (masă de oameni) şi cuvântul latin media (pluralul substantivului medium, intermediar, transmiţător, mijloc, mediu), mass-media desemnează mijloacele de comunicare în masă sau chiar comunicarea în masă. În ultimii ani media înlocuieşte întreaga expresie mass-media desemnând în acelaşi timp tehnica de producere şi transmitere a mesajelor, suma mesajelor difuzate şi chiar ansamblul producătorilor acestor mesaje (cf. Dorin Popa, Mass-media, astăzi, Institutul European, 2002).

Astfel, "mass-media" este un termen generic care desemnează orice mijloc de comunicare în masă (presă tipărită, agenţie de presă, radio, televiziune, cinema, afişaj) şi, în acelaşi timp, un intermediar care transmite un mesaj către un grup. Aşadar, în funcţie de situaţie, suportul mediatic (ziar, radio etc.) este fie emiţătorul mesajului, fie canalul de transmitere a unui mesaj. Acestor media "clasice" li se adaugă noile media: industria de casete audio şi video, telematica, teletextul. Introducerea ordinatorului a condus la apariţia fenomenului multimedia (telematica, videotextul, poşta electronică etc.). Macromedia, hypermedia, media analysis, mediatizare, mediere sunt alţi termeni care s-au impus în limbajul specialiştilor (cf. Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbâie, Mic dicţionar de jurnalism, Fundaţia Rompres, 1998).

Presa, radioul, televiziunea, cinematograful, internetul etc. - toate contribuie la crearea unei culturi de masă, diferită de cultura rezervată publicului instruit, dobândită prin instituţii de învăţământ.

Prin decretul Inter mirifica al Conciliului Vatican II este creată o nouă terminologie prin expresia "comunicaţii sociale". Comisia pregătitoare reţine, de fapt, că expresii precum "tehnici de difuzare", "instrumente audiovizuale", "mass-media" sau "comunicarea în masă" nu exprimă, în mod adecvat, preocupările, nevoile şi perspectivele Bisericii. Comunicarea nu poate fi redusă la simple instrumente tehnice de transmitere, ci trebuie considerată ca un proces desfăşurat între oameni. Astfel, expresia propusă a fost "instrumente de comunicare socială", care nu numai că apărea mai adecvată să redea ideea de comunicare existentă între fiinţele umane din societatea contemporană, ci permitea să treacă chiar dincolo de mass-media (presa, radioul, televiziunea sau cinemaul).

Deja primul document original propus spre dezbaterea conciliară conţinea şase paragrafe despre "Alte instrumente de comunicare socială", cum ar fi declaraţiile publice, imaginile, publicitatea, casetele audio, discurile etc. În sfârşit, cu această expresie se intenţiona sublinierea dimensiunii "sociale" a mijloacelor necesare realizării unei comunicări în grup. Propunerea unei noi terminologii a fost acceptată la Conciliu fără discuţii ulterioare şi, prin urmare, a fost aplicată şi de alte documente ale Bisericii ca, de exemplu, noul Cod de drept canonic din 1983. Pornind de la această terminologie, rezultă clar că expresia "comunicarea socială", înţeleasă ca şi comunicare între persoanele umane, include, în afară de simplele instrumente tehnice moderne, toate celelalte forme de comunicare umană, aşa cum au fost elaborate şi exprimate în diferite societăţi şi culturi.

Codul de drept canonic (cf. can. 822-823) şi Codul oriental (cf. can. 651-666) introduc cărţile - sau, mai general vorbind, scrierile destinate difuzării publice (cf. can. 824 &2) - în seria celor pe care, pornind de la decretul "Inter mirifica" al Conciliului Vatican II, documentele bisericeşti le numesc de obicei "instrumente de comunicare socială".