15. ACTIVITATEA SOCIAL-CARITATIVĂ A BISERICII LOCALE

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

O comunitate vie, chemată să trăiască în caritate şi adevăr

A. Fundamentul biblic al carităţii

Mesajul biblic despre caritate este foarte abundent. De aceea, ţinând cont de spaţiul şi tematica acestei cateheze, lăsând la o parte multe din pasajele biblice pe această temă, vom încerca să prezentăm stâlpii de bază ai mesajului biblic despre caritate. Mai întâi vom arăta care este iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele în cartea Deuteronomului şi a Leviticului, iar apoi, în lumina învăţăturii lui Cristos şi a comunităţii primare, vom arăta că iubirea, prima şi cea mai mare poruncă, dar al Duhului Sfânt şi cale a perfecţiunii, construieşte şi zideşte comunitatea creştină.

1. Dimensiunea carităţii în Vechiul Testament

a) "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău". În Vechiul Testament tema carităţii este strâns legată de alianţa dintre Dumnezeu şi poporul său. Cartea Deuteronomului, dorind să arate atitudinea poporului de fidelitate faţă de Domnul, de alegere radicală pentru Dumnezeu şi de adeziune sinceră şi totală pentru cel care l-a eliberat din Egipt, prin cuvinte foarte clare sintetizează şi aşază iubirea faţă de Dumnezeu în următoarele versete: "Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta" (Dt 6,4-5). Din istorie observăm că poporului ales de multe ori nu a reuşit să corespundă alianţei de iubire printr-o adeziune totală şi neîmpărţită. Cu toate acestea a existat mereu o speranţă vie. Dumnezeu însuşi va interveni şi va vindeca inimile poporului său: "Va tăia Domnul împrejur inima ta şi inima urmaşilor tăi, ca să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti" (Dt 30,6).

b) "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Dumnezeu, salvatorul şi creatorul lui Israel, doreşte să existe solidaritate şi iubire între membrii poporului său. Eliberându-l din robia Egiptului şi dăruindu-i ţara promisă, Dumnezeu cere poporului să formeze o comunitate fraternă, solidară şi dreaptă: "Să nu faceţi nedreptate la judecată; să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să judeci pe aproapele tău. Să nu umbli cu clevetiri în poporul tău şi asupra vieţii aproapelui tău să nu te ridici. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu duşmăneşti pe aproapele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui. Să nu-ţi răzbuni cu mâna ta şi să n-ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev 19,15-18).

Pentru poporul lui Dumnezeu iubirea faţă de aproapele este în strânsă legătură cu solidaritatea care trebuie să-i ţină în unitate pe israeliţi pentru a forma o comunitate de drept cu raporturi sociale bine definite. De fapt, fiecare israelit era chemat să trăiască în comunitate ca o persoană responsabilă şi solidară cu idealul unei societăţi drepte în care să domnească dreptatea şi nu atitudinile egoiste, protejarea celui slab şi nu privilegiul celui puternic, recunoaşterea celuilalt şi nu dominarea de sine. Dimensiunea carităţii, a cărei motivaţie se află în Dumnezeu: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău", este aşezată astfel în marele plan divin de mântuire. Ea are o dimensiune profund comunitară, "eclezială", calificată de fraternitate şi marcată de raporturi mutuale.

2. Dimensiunea carităţii în Noul Testament

a) Iubirea, porunca cea mai mare. Înainte de Isus nimeni nu a formulat cu atâta claritate şi tărie cele două porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele enunţate din vechime în cartea Deuteronomului şi a Leviticului. Semnificaţia celei mai mari şi mai importante porunci constă în faptul că exigenţele lui Dumnezeu formează o unitate: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lc 10,27). Isus Cristos a venit ca mesagerul autorizat al cuvântului definitiv al Tatălui adresat oamenilor. Noua poruncă a iubirii impune o opţiune fundamentală, opţiunea unui orizont de viaţă capabil să dea coeziune şi unitate tuturor alegerilor omului în relaţia sa cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Pe aceeaşi linie se înscrie şi aşa-zisa regulă de aur a acţiunii: "Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei, căci aceasta este Legea şi Profeţii" (Mc 7, 12). Aceasta era cunoscută în lumea iudaică sub formă negativă: "Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci" (Tob 415). Această regulă de aur a iubirii este formulată ca o acţiune. Ea arată o iubire în act. Încercarea de a o reduce la un sentiment ar lipsi-o de forţă şi dinamism.

Tradiţia creştină a avut o atenţie deosebită pentru iubirea faţă de duşmani. La baza acestei opţiuni se află iubirea acelora care îl au pe Dumnezeu ca Tată ceresc: "Iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiţi fii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,44-45); "Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv" (Lc 6,36); "Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48). Iubirea Tatălui ceresc devine model pentru modul nostru de a acţiona. Milostivirea Tatălui, gratuită şi nelimitată, devine unitate de măsură pentru iubirea faţă de aproapele.

b) Caritatea, dar al Duhului Sfânt şi calea perfecţiunii, zideşte comunitatea. Dacă autorul cărţii Deuteronomului promisese intervenţia lui Dumnezeu cu scopul de a circumcide inima pentru ca poporul să-l poată iubi, dacă Ieremia vorbise despre înscrierea legii în inimi, dacă pentru Ezechiel aşteptarea avea ca obiect darul Duhului care putea să schimbe inima de piatră în inimă de carne, pentru apostolul Paul profeţia este acum împlinită, iar promisiunea este realizată. În Cristos le-a fost dăruită oamenilor mântuirea ca dar al Duhului Sfânt, izvorul noii puteri a iubirii: iubirea care este în Dumnezeu şi care caracterizează modul său de a acţiona în istorie a fost revărsată în inimile celor care cred prin darul Duhului Sfânt (Rom 5,5).

Caritatea, pe de o parte este o poruncă divină care se află în faţa voinţei omului chemat să dea un răspuns marcat de ascultare, iar pe de altă parte, în mod sublim, este un dinamism nou pe care Tatăl ceresc ni-l dăruieşte pentru ca să putem să-l iubim pe el cu toată inima şi să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine. Omul este părtaş la acea iubire a Tatălui prin care l-a dat pe Fiul său la moarte pentru noi, iar vocaţia sa la iubire îşi găseşte fundamentul în creaţia inimii noi capabile de a iubi şi de a se dărui. Astfel, pentru creştinul chemat să trăiască în iubire, adevărata sa problemă se referă la puterea şi capacitatea sa de a iubi. Această problemă este însă depăşită de darul Duhului Sfânt prin care fiecare creştin este salvat şi eliberat de neputinţa de a iubi pentru a se putea lansa pe calea iubirii.

Capitolul 13 din Scrisoarea întâi către Corinteni, supranumit imnul dragostei, arată că existenţa creştină nu se poate reduce la experienţe carismatice, nici nu îşi găseşte în acestea raţiunea sa de a fi, ci se împlineşte în caritate, care este atât de frumos denumită calea perfecţiunii. Toate carismele şi sacrificiile nu valorează nimic fără caritate. Existenţa creştină sau este marcată de iubire sau nu există deloc. Astfel, ea determină modul de a fi al creştinului în Biserică determinându-l să se situeze în raport cu ceilalţi prin solidaritate şi participare.

Înţeleasă sub dublul aspect, aparent contradictoriu, de poruncă şi dar, caritatea este cea care marchează în sens constructiv raporturile din interiorul Bisericii şi al societăţii. Cel credincios are vocaţia de a trăi în comunitate în mod solidar şi interdependent. Fiecare se simte responsabil de zidirea fratelui său şi de dezvoltarea comunităţii, văzută ca un trup cu multe membre diferite unele de altele, dar complementare. Caritatea, deschizându-se spre celălalt, spre slăbiciunea şi fragilitatea sa, îi ajută pe cei credincioşi să fie elemente care construiesc Biserica şi dau viaţă trupului lui Cristos. În alţi termeni, am putea spune că iubirea este o forţă de socializare a credinciosului care este chemat să trăiască în solidaritate cu fraţii în comunitatea creştină, să construiască Biserica, să anime creşterea şi dezvoltarea armonioasă a trupului lui Cristos (cf. Ef 4,16).

c) Creştinul este chemat să trăiască în iubire. Virtutea teologală a iubirii este darul lui Dumnezeu (cf. 1In 4,7). Ea îşi are izvorul nesecat în sânul Tatălui, se revarsă prin Isus Cristos şi se comunică tuturor credincioşilor. A crede în această iubire nu înseamnă numai a reţine ca adevărat faptul că Dumnezeu ne iubeşte şi că este iubirea însăşi, ci şi a ne deschide total existenţa pentru a primi darul divin al iubirii. Ajutat de harul lui Dumnezeu pentru a trăi darul iubirii, creştinul primeşte şi porunca de a iubi pe aproapele. Tatăl ceresc ne împărtăşeşte iubirea sa şi doreşte ca această iubire să însufleţească existenţa noastră şi a fraţilor noştri: "Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii pentru că iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu" (1In 4,7); "Iubiţilor, dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii" (1In 4,11).

Iubirea, care îşi are epicentrul în profunzimea carităţii Tatălui, prin Cristos se revarsă asupra noastră: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul" (In 13,34); "Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu" (In 15,12). Specificul iubirii creştine îl constituie acţiunea de a iubi aşa cum Isus Cristos ne-a iubit şi s-a jertfit pe sine însuşi pentru noi. Aşadar, se ajunge la autenticitatea existenţei creştine numai parcurgând calea iubirii. Suntem creştini adevăraţi numai dacă îl iubim pe aproapele aşa cum Isus Cristos ne-a iubit şi cu aceeaşi iubire a Tatălui. Ne aflăm în întuneric dacă suntem departe de iubire. Iubirea faţă de aproapele ne arată cât de mult îl cunoaştem pe Dumnezeu.

B. Reflecţii teologice

1. Ce este iubirea?

Întrebarea "Ce este iubirea?" nu este formulată corect deoarece iubirea este o persoană. Întrebarea corectă ar trebui formulată astfel: "Cine este iubirea?".

În Scrisoarea întâi a apostolului Ioan citim: "Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire" (1In 4,8). Cuvântul "iubire", care traduce termenul "caritate", indică iubirea în calitate de iubire a lui Dumnezeu. Afirmaţia "Deus caritas est" este tradusă în mod exact prin "Dumnezeu este iubire" numai dacă prin termenul iubire se înţelege iubirea cu care Dumnezeu iubeşte.

Scopul iubirii este iubirea. Nu se iubeşte pentru ceva, ci se iubeşte pentru a iubi. Astfel Dumnezeu ne iubeşte, astfel noi îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele dacă iubim cu adevărat. Se iubeşte: iată totul, împlinirea. În iubire omul îşi găseşte realizarea ultimă.

Dumnezeu îl iubeşte pe om pentru că în om se vede pe sine însuşi. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26). Chemându-l pe om la viaţă, Dumnezeu îl cheamă să participe la viaţa care este în el, la caritate. Şi întrucât vede în el imaginea Fiului său, omul devine obiectul iubirii lui Dumnezeu.

Iubirea care există în sânul Sfintei Treimi se revarsă şi se împărtăşeşte omului. Aceeaşi iubire care vine de la Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, pentru a se dărui fiecăruia dintre noi se întoarce la Dumnezeu introducându-l pe om în dinamismul iubirii divine. De aceea iubirea în viaţa creştină este acea capacitate dată omului de a iubi aşa cum Dumnezeu iubeşte şi de a-i iubi pe oameni aşa cum îi iubeşte Dumnezeu. Am putea spune, într-un anumit sens, că în noi caritatea este reproducerea în miniatură a ceea ce iubirea este în Dumnezeu.

2. Viaţa creştină este marcată de iubire

Iubirea constituie esenţa creştinismului. Isus Cristos a zis că în porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele se află toată Legea şi toţi Profeţii (cf. Mt 22,40), iar Biserica reafirmă mereu că acolo unde este iubire acolo este Dumnezeu: "Ubi caritas et amor Deus ibi est!".

Iubirea este "legătura perfecţiunii" (Col 3,14), este sinteza sfinţeniei. Sfântul Augustin spune: "Cu cât se găseşte mai multă iubire în om, cu atât acesta este mai împodobit de virtuţi; cu cât este mai puţină, cu atât mai mică este virtutea, cu atât mai mare este viciul" (Ep. 167,III,11). "Să ai iubire şi vei avea totul. Fără de ea tot ceea ce vei face nu-ţi va folosi la nimic" (In Evang. Jo. 32,8). Acelaşi mare sfânt îndemna: "Iubeşte şi fă ce vrei. Dacă taci, taci din iubire; dacă strigi, strigă din iubire; dacă mustri, mustră din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Să existe în interiorul tău rădăcina iubirii: din această rădăcină nu poate să iasă decât binele" (In epist. Joan. 7,8; 10,8).

Iubirea este elementul distinctiv al creştinilor, este semnul adevăratei Biserici: "Din aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei dacă vă veţi iubi unii pe alţii" (In 13,15). Apostolul Paul afirmă suveranitatea iubirii atunci când zice că deasupra tuturor carismelor se află iubirea care "toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură" (1Cor 13,7), iar sfântul Augustin îi acordă iubirii locul cuvenit când spune: "Numai iubirea îi distinge pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului. Toţi se însemnează cu semnul crucii lui Cristos; toţi răspund: Amin; toţi cântă Aleluia, toţi se botează şi intră în Biserică; fiii lui Dumnezeu nu se deosebesc de fiii diavolului decât prin iubire. Mare indiciu, mare semn de recunoaştere! Chiar dacă ai tot ceea ce vrei, nu-ţi foloseşte la nimic dacă nu ai acest semn! Să presupunem că tu nu ai nimic, dar că ai în schimb iubire: ai îndeplinit deja legea... Iubirea este mărgăritarul preţios fără de care nu-ţi foloseşte la nimic tot ceea ce poţi avea; avându-l numai pe acesta, îţi este de ajuns... Însă unde trebuie să-l folosim? În iubirea fraternă. Ai putea să-mi spui mereu: eu nu l-am văzut pe Dumnezeu. Însă nu ai putea să-mi spui: nu l-am văzut pe om? Iubeşte pe fratele tău. Dacă îl iubeşti pe fratele pe care îl vezi, îl vei vedea şi pe Dumnezeu, pentru că vei vedea aceeaşi iubire, în interiorul căreia locuieşte Dumnezeu" (In Epist. Jo. 5,7).

Noutatea şi originalitatea creştinismului nu constă în iubirea aproapelui şi nici în iubirea faţă de duşmani, ci în aşezarea iubirii umane pe planul supranatural. Iubirea creştină nu este concupiscenţă, ci bunăvoinţă, înseamnă a voi binele întotdeauna, acel bine pe care îl vrea Dumnezeu, aşa cum îl vrea Isus Cristos prin acţiunea Duhului Sfânt.

Nu poate exista iubire faţă de aproapele fără iubirea faţă de Dumnezeu, după cum nici nu poate exista iubire faţă de Dumnezeu fără să se manifeste în iubirea faţă de aproapele. Dacă iubirea faţă de Dumnezeu este izvorul iubirii autentice faţă de aproapele, aceasta devine la rândul său semnul iubirii faţă de Dumnezeu. De aceea, cu cât îl iubesc mai mult pe Dumnezeu cu atât îl iubesc mai mult pe aproapele şi cu cât îl iubesc şi îl slujesc sincer mai mult pe aproapele cu o iubire adevărată, cu atât mai mult pot să fiu sigur că îl iubesc şi pe Dumnezeu.

Fiecare comunitate, în care într-un anumit mod este prezentă Biserica lui Cristos, fie că este familie, parohie sau dieceză, trebuie să devină o comunitate de iubire, o comuniune în care credinţa este trăită în mod autentic. Noi, creştinii, realizăm multe opere de caritate însă în acelaşi timp suntem chemaţi să strălucim mai mult printr-o viaţă de credinţă alimentată şi trăită în iubire.

3. Biserica este chemată să trăiască dimensiunea carităţii

În Biserică toţi creştinii, în virtutea propriei vocaţii, sunt şi trebuie să fie subiecţi responsabili şi activi. Nimeni nu este autorizat să stea cu mâinile încrucişate. Prin faptul că în Isus Cristos iubirea este capacitatea de a iubi aşa cum Dumnezeu iubeşte şi că are ca obiect pe însuşi Dumnezeu şi pe aproapele, comunitatea creştină este chemată să trăiască dimensiunea carităţii sub cele două aspecte ale sale.

a) Mijloace pentru a trăi iubirea faţă de Dumnezeu. Iubirea umană, naturală şi supranaturală, are o structură identică. Iubirea naturală creşte o dată cu cunoaşterea obiectului iubit; de asemenea, iubirea supranaturală, mai exact iubirea faţă de Dumnezeu, creşte o dată cu cunoaşterea lui Dumnezeu însuşi şi a iubirii prin care ne iubeşte în Isus Cristos. Iubirea faţă de Dumnezeu poate fi manifestată, într-un mod deosebit, prin următoarele patru mijloace:

- Euharistia. Prin acest "vinculum caritatis", "legătura carităţii", mereu se reactualizează noua alianţă şi participăm la misterul pascal al lui Isus Cristos. Euharistia este darul pe care Cristos l-a făcut Bisericii sale, este semnul fidelităţii sale veşnice, al iubirii sale indisolubile, este inima misterului Bisericii. În misterul euharistic Cristos continuă neîncetat să zidească Biserica în adevăr şi în caritate pentru ca aceasta să fie sfântă şi nepătată, fără riduri şi fără pată.
- Meditaţia şi contemplaţia. Un mijloc adecvat pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu este meditaţia care se desăvârşeşte în contemplaţie. Este vorba de a lua cartea care conţine cuvântul lui Dumnezeu şi prin lectură şi reflecţie, cu ajutorul harului Duhului Sfânt, să se ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a misterului său revelat prin Isus Cristos. Acesta este primul mod de a creşte în iubire.
- Rugăciunea. Din meditaţie şi contemplaţie se naşte rugăciunea autentică. Rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu: el ne vorbeşte, cuvântul său răsună în noi, iar noi îi răspundem. O dată cu cuvântul său Dumnezeu dăruieşte şi flacăra iubirii.
- Împlinirea poruncilor. Observarea şi respectarea legii Domnului conduce spre o purificare şi o creştere progresivă în iubire. Expresia autentică a iubirii nu se exprimă prin cuvinte: "Nu cine îmi va zice Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor" (Mt 7,21), ci prin fapte de iubire care împlinesc voinţa lui Dumnezeu.

b) Mijloace pentru a trăi iubirea faţă de aproapele. Iubirea faţă de aproapele este consecinţa iubirii faţă de Dumnezeu. Nu îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu îi iubesc pe cei pe care Dumnezeu îi iubeşte. Iubirea de aproapele are un obiect sensibil; aproapele este prezent fizic între noi. De aceea expresia sfântului Ioan are un înţeles profund: "Dacă cineva spune: îl iubesc pe Dumnezeu şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede" (1In 4,20). Garanţia că cineva îl iubeşte pe Dumnezeu se află în iubirea faţă de aproapele. Această iubire poate fi manifestată în mai multe moduri.

- Faptele de milostenie trupească şi sufletească. Acesta este modul prin care Dumnezeu se face cunoscut prin acţiunea noastră. Gesturile de iubire, chiar şi cele mai simple, au o valoare infinită, veşnică. De fapt, noi vom fi judecaţi cu privire la modul în care am trăit iubirea faţă e aproapele şi prin care am dat de mâncare celor flămânzi, am dat de băut celor însetaţi, am îmbrăcat pe cei goi, am adăpostit pe cei străini, am vizitat pe cei bolnavi, am vizitat pe cei închişi, am îngropat pe cei morţi, am sfătuit pe cei ce sunt în îndoială, am învăţat pe cei neştiutori, am dojenit pe cei păcătoşi, am mângâiat pe cei mâhniţi, am iertat celor care ne-au supărat, am suferit cu răbdare nedreptatea, ne-am rugat lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi (cf. Mt 25,31-46).
- Ajutorarea celui care nu este iubit. Iubirea este trăită şi creşte atunci când îl caută pe cel care nu este iubit şi stă împreună cu el. Nu este vorba numai de un simplu ajutor, ci de a sta efectiv împreună cu el, de a-i oferi din timpul propriu, de a-i deschide inima. Chiar şi pentru cel care are mare nevoie de cele materiale, bucuria cea mai mare se naşte din sprijinul şi ajutorul acordat prin propria prezenţă, printr-o adevărată empatie marcată de iubire care ştie să vorbească cu cel care este singur şi abandonat, să se bucure cu cel care se bucură, să sufere cu cel care este bolnav şi bătrân...
- Ajutorarea celui sărac şi nevoiaş. Expresia unei iubiri autentice este faptul de a sta împreună cu cineva, a împărtăşi cu cineva situaţia concretă de viaţă în care se află. Iubindu-l pe aproapele din iubire faţă de Dumnezeu şi aşa cum el îi iubeşte, trebuie să dăm progresiv din propriile bunuri şi să ajutăm pe cel lipsit.
- Împlinirea poruncilor. Apostolul Paul este foarte clar în acest sens: "Să nu datoraţi nimic nimănui, decât să vă iubiţi unii pe alţii, pentru că cel care îl iubeşte pe altul a împlinit deja Legea. De fapt: Să nu săvârşeşti adulter! Să nu furi! Să nu pofteşti! şi orice altă poruncă sunt cuprinse în cuvântul acesta: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Iubirea nu face nici un rău aproapelui: aşadar, plinătatea Legii este iubirea" (Rom 13,8-10).

C. Aspecte din doctrina socială a Bisericii

Doctrina socială a Bisericii este vastă şi cuprinde multe teme. Pentru creştinii de astăzi ea poate fi o sursă importantă de orientare şi un adevărat instrument de evanghelizare. Pentru o lume care are nevoie de o viziune morală sigură pentru a construi o ordine economică, politică şi socială mai umană, Biserica, prin funcţia sa profetică, oferă un ansamblu de idei şi valori morale care confirmă şi reafirmă demnitatea fiinţei umane creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

1. Mesajul social al Bisericii

Biserica, fiind "coloană şi suport al adevărului" (1Tim 3,15), prin viaţa şi învăţătura sa de-a lungul celor două milenii s-a implicat mult în trăirea vieţii caritative care prin porunca dragostei rezumă în mod admirabil doctrina şi învăţătura socială a Bisericii (cf. Mater et magistra, 6). Întotdeauna comunitatea creştină a înţeles că "ei îi revine sarcina să anunţe oricând şi oriunde principiile moralei, chiar şi în ceea ce priveşte ordinea socială, şi să judece orice realitate umană" (CDC, can. 747).

Biserica nu este separată de lume. Ea trăieşte în această lume. Membrii Bisericii sunt mereu sub influenţa culturii, a legilor şi moravurilor din societate. Acest contact cu societatea determină Biserica să se angajeze prin misiunea sa evanghelizatoare pentru dreptatea fiecăruia după rolul, vocaţia şi condiţia sa.

Doctrina socială a Bisericii s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea în momentul întâlnirii dintre evanghelie cu societatea modernă, cu noile sale structuri pentru producerea bunurilor de consum, cu noua sa concepţie despre societate, stat, autoritate, forme de muncă şi proprietate. Scopul principal al doctrinei sociale este acela de a interpreta aceste realităţi, examinând conformitatea sau divergenţa lor cu orientările învăţăturii evangheliei asupra omului şi a vocaţiei sale, şi să orienteze comportamentul creştin înscriindu-se în domeniul teologiei morale. Astăzi ea se ocupă totodată şi de omul integrat în reţeaua complexă de relaţii din societatea modernă.

Interesul activ pe care Biserica îl poartă în problema socială s-a manifestat în diverse moduri. Începând cu aportul remarcabil al papei Leon al XIII-lea, îmbogăţit de contribuţiile succesive ale magisteriului, s-a constituit o doctrină actualizată care se articulează pe măsură ce Biserica, în lumina cuvântului revelat de Isus Cristos (cf. DV 4) şi cu asistenţa Duhului Sfânt, interpretează evenimentele în derularea lor de-a lungul istoriei. Prin aceasta ea caută să-i conducă pe oameni la vocaţia lor de constructori responsabili ai societăţii (Sollicitudo rei socialis 1).

Întrucât Biserica împărtăşeşte cu oamenii timpului nostru dorinţa arzătoare şi profundă a unei vieţi drepte, ea reflectează asupra diverselor aspecte ale dreptăţii după cum o cere viaţa oamenilor şi a societăţii. De aceea este important ca toţi creştinii angajaţi în promovarea umană, atât responsabilii din Biserică şi societate cât şi laicii, în special cei angajaţi în diverse forme în domeniul social sau politic, să aibă o cunoaştere mai precisă a doctrinei sociale. Acest imperativ este o urgenţă pentru zilele noastre în care ne aflăm în faţa unei lumi cu probleme grave şi complexe. De aici decurge necesitatea organizării structurilor care pot desfăşura o activitate caritativă şi a unor cateheze sistematice adaptate la vârstă şi la diverse situaţii de viaţă (cf. Christifideles laici 60).

În punctele care urmează vom încerca să schiţăm câteva linii directoare despre persoana umană şi ordinea socială şi despre diferite aspecte particulare legate de doctrina socială a Bisericii.

2. Persoana umană

Persoana umană se manifestă în toată strălucirea sa când este luată în consideraţie originea şi destinaţia sa. Creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa şi răscumpărat prin sângele preţios al lui Cristos, omul este chemat să fie "fiu în Fiul", templu viu al Duhului Sfânt, destinat vieţii veşnice de comuniune cu Dumnezeu.

Nici o lege umană nu asigură demnitatea personală şi libertatea omului aşa cum o face evanghelia lui Cristos încredinţată Bisericii care anunţă şi proclamă libertatea de fii ai lui Dumnezeu (cf. Rom 8,14). Această demnitate a persoanei umane este o valoare transcendentă, recunoscută de toţi aceia care se străduiesc sincer să caute şi să urmeze adevărul. De aceea orice persoană creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este în relaţie constantă cu cei care sunt îmbrăcaţi în aceeaşi demnitate.

a) Libertate şi adevăr. Sfântul Paul afirmă că acolo "unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea" (2Cor 3,17). Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm spre ce fel de libertate trebuie să tindă omul?

Libertatea adevărată este în om un semn privilegiat sădit de Dumnezeu. De aceea există acea tendinţă a omului care "în mod liber se îndreaptă spre bine" (GS 11). Libertatea persoanei îşi găseşte fundamentul în demnitatea sa transcendentă: o demnitate care i-a fost dată de Dumnezeu, creatorul său, şi care îl orientează spre Dumnezeu. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, este inseparabil de libertate, pe care nici o forţă sau constrângere exterioară nu i-o va putea lua. Această libertate constituie dreptul său fundamental, atât ca individ, cât şi ca membru al societăţii. De aceea libertatea nu este numai un drept pentru sine, ci o datorie asumată faţă de ceilalţi. Ca să se servească într-adevăr pacea şi libertatea fiecărei fiinţe umane şi a fiecărei comunităţi, trebuie să se respecte libertăţile şi drepturile celorlalţi, individuale şi colective.

Noul catehism al Bisericii Catolice afirmă că prin îndepărtarea de legea morală omul rupe fraternitatea cu aproapele şi se răzvrăteşte împotriva adevărului divin (cf. CBC 1740). În societatea contemporană, care se vrea democratică, valorile libertăţii şi ale adevărului trăite în caritate au un loc bine definit. Şi aceasta pentru că întrebarea fundamentală a unei societăţi democratice este: cum trebuie să trăim împreună? Generaţia de astăzi trebuie să afirme şi să susţină mereu că libertatea nu constă în a face ceea ce este plăcut, ci în a avea dreptul de a îndeplini propria datorie. Mai mult ca niciodată trebuie să păstrăm adevărul care este condiţia libertăţii autentice şi care permite libertăţii să se realizeze în iubire.

b) Natura socială a omului. Dumnezeu, care prin providenţa sa veghează în mod patern asupra tuturor, a dorit ca toţi oamenii să formeze o singură familie şi să trăiască precum fraţi. Tocmai de aceea iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este cea mai mare poruncă. Într-o lume mereu mai unificată aceasta este de maximă importanţă pentru oamenii din ce în ce mai dependenţi unii de alţii. Într-adevăr persoana umană care, prin însăşi natura sa are absolut nevoie de o viaţă socială, este şi trebuie să fie principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor. Biserica a reafirmat această nevoie a omului spunând că viaţa socială nu este pentru om ceva de adăugat pe deasupra; prin schimbul cu ceilalţi, prin reciprocitatea serviciilor, prin dialogul cu fraţii săi, omul creşte prin toate capacităţile sale şi poate răspunde vocaţiei sale (cf. GS 24-25).

c) Drepturile omului. Orice fiinţa umană are dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi la mijloacele necesare şi suficiente pentru o existenţă decentă, mai ales în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, serviciul social. O dată ce normele vieţii colective se formulează în termeni de drepturi şi datorii, oamenii se deschid spre valorile spirituale şi înţeleg ceea ce este adevărul, dreptatea, iubirea, libertatea. Mai mult, ei sunt îndemnaţi să cunoască mai bine pe Dumnezeul adevărat, transcendent şi personal, făcând ca raportul lor de iubire cu Dumnezeu şi cu fraţii să devină fondul unei vieţi trăită în adevăr (cf. Pacem in terris 11 şi 45).

Învăţătura Bisericii afirmă clar că orice formă de discriminare care atinge drepturile fundamentale ale persoanei, fie sociale, culturale, rasiale, lingvistice sau religioase, trebuie să fie depăşite şi eliminate ca fiind contrare planului lui Dumnezeu, iar inegalităţile economice şi sociale excesive între membrii sau între popoarele unei singure familii umane sunt scandal şi obstacol pentru dreptatea socială, echitatea şi demnitatea persoanei umane, cât şi pentru pacea socială şi internaţională (cf. GS 29).

d) Libertatea religioasă. Conciliul Vatican II declară că persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că nimeni nu poate fi forţat să acţioneze împotriva conştiinţei sale, nici să fie împiedicat să acţioneze în limitele şi după conştiinţa sa, singur sau asociat cu alţii (cf. DH 2). Nici o autoritate umană nu are dreptul să intervină în conştiinţa unei persoane. Conştiinţa este martorul transcendenţei persoanei chiar în faţa societăţii şi de aceea este inviolabilă. Totuşi ea nu se situează deasupra adevărului şi erorii.

Libertatea religioasă este o exigenţă inalienabilă a demnităţii omului şi deci un factor indispensabil pentru binele persoanelor şi societăţii ca şi pentru împlinirea personală a fiecăruia. De aici rezultă că, pentru indivizi şi comunitate, libertatea de a practica propria religie este un element esenţial al convieţuirii pacifice între oameni. Pacea care se construieşte şi se consolidează la toate nivelurile de convieţuire se sprijină pe libertatea şi deschiderea conştiinţelor faţă de adevăr.

3. Ordinea socială

În viaţa social-economică demnitatea persoanei umane, vocaţia sa integrală şi binele întregii societăţi ocupă un loc deosebit deoarece omul este autorul, centrul şi scopul vieţii economico-sociale (cf. GS 63).

a) O societate bazată pe adevăr. Dumnezeu, binele suprem, constituie baza inalterabilă şi condiţia de neînlocuit a moralităţii, a poruncilor. Astfel binele suprem şi binele moral se reunesc în adevărul Dumnezeului Creator şi Mântuitor şi în adevărul omului creat şi răscumpărat de el. Numai pe baza acestui adevăr poate fi construită o societate reînnoită şi să se rezolve problemele complexe şi dificile care o zguduie.

Adevărul cere să fie eliminată orice discriminare în relaţii. Fiecare are dreptul la existenţă, la dezvoltare şi la posedarea mijloacelor necesare pentru a le realiza. Se observă că în lumina credinţei, solidaritatea tinde să ia dimensiunile specific creştine ale gratuităţii, iertării şi împăcării. Aproapele nu este doar o fiinţă umană, cu drepturile şi cu egalitatea sa fundamentală faţă de toţi, ci devine imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl, răscumpărat de sângele lui Cristos şi obiect al acţiunii constante a Duhului Sfânt. Deci, chiar dacă este un duşman, el trebuie să fie iubit cu iubirea cu care îl iubeşte Domnul şi trebuie să fim gata de orice sacrificiu pentru el (cf. 1In 3,16).

b) Diferite aspecte. Dincolo de legăturile umane şi naturale se profilează tot mai mult un nou model de unitate a omenirii, în care solidaritatea trebuie să se inspire din trăirea autentică a iubirii. În acest aliniat să vedem câteva dintre aspectele ordinii sociale care trebuie impregnate cu dimensiunea carităţii.

- Solidaritatea. Solidaritatea nu este un sentiment de compasiune pentru relele suferite de persoane apropiate sau depărtate, ci este determinarea fermă şi perseverentă de a lucra pentru binele comun, adică pentru binele tuturor şi al fiecăruia în parte deoarece toţii suntem responsabili de toţi. Pentru a depăşi mentalitatea individualistă răspândită astăzi, e nevoie de un angajament concret de solidaritate şi caritate care începe din interiorul familiei printr-o susţinere reciprocă a soţilor, şi care apoi se exercită prin însărcinarea generaţiilor unele de către altele. Această solidaritate a fost enunţată de papa Leon al XIII-lea ca "prietenie", de Pius al XI-lea prin expresia "caritate socială", iar Paul al VI-lea lărgeşte acest concept vorbind despre "civilizaţia iubirii" (cf. Centesimus annus 10 şi 49).
- Subsidiaritatea. Acest principiu se opune oricărei forme de colectivism. El vizează armonizarea raporturilor dintre indivizi şi societate şi tinde să instaureze o adevărată ordine.
- Libertatea socială. Biserica, afirmând cu tărie demnitatea transcendentală a persoanei, adoptă ca regulă de acţiune respectul libertăţii (Centesimus annus 46). Legătura inseparabilă între adevăr şi libertate arată o semnificaţie extrem de importantă pentru viaţa persoanelor în cadrul socio-economic şi socio-politic.
- Cultura. Aceasta este spaţiul vital în care persoana umană se găseşte faţă în faţă cu evanghelia. După cum cultura este rezultatul vieţii şi activităţii unui grup uman, la fel persoanele care aparţin acestui grup sunt modelate într-o mare măsură de cultura în care trăiesc. După cum persoanele şi societăţile se schimbă şi cultura se schimbă, iar când o cultură se transformă şi persoanele şi societăţile sunt transformate de aceasta. În centrul oricărei culturi se găseşte atitudinea pe care omul o ia în faţa celui mai mare mister, cel al lui Dumnezeu. Culturile sunt modalităţi de abordare a problemei sensului existenţei personale: când se elimină această problemă cultura şi viaţa morală se destramă.
- Dezvoltarea umană. Dezvoltarea integrală a omului şi mai ales a celor săraci se situează în centrul evanghelizării. Între evanghelizare şi promovare umană există legături profunde de ordin antropologic deoarece omul de evanghelizat este subiect al problemelor sociale şi economice. Dacă mereu continuarea dezvoltării cere un număr crescând de tehnicieni, nu este mai puţin adevărat că ea are nevoie mai ales de oameni înţelepţi care să permită omului modern să se regăsească pe el însuşi şi să-şi asume valorile superioare ale iubirii, prieteniei, rugăciunii şi contemplaţiei. Astfel se va împlini pe deplin adevărata dezvoltare, care este trecerea, pentru fiecare şi pentru toţi, de la condiţii mai puţin umane la condiţii mai umane (cf. Populorum progressio 20).
- Binele comun. Cuprinde trei elemente esenţiale: afirmarea respectului persoanei aşa cum este, promovarea bunăstării sociale şi a grupului însuşi şi menţinerea păcii. Ordinea socială trebuie să se menţină continuu, să aibă ca bază adevărul, să se zidească pe dreptate, să fie animată de iubire. Ea trebuie să-şi găsească în libertate un echilibru constant. Pentru a ajunge la aceasta trebuie să se lucreze la reînnoirea mentalităţilor şi să se întreprindă vaste transformări sociale (cf. GS 26).
- Păcatul social. Este denumit astfel orice păcat comis împotriva dreptăţii în raporturile dintre persoane, dintre persoane şi comunitate şi dintre comunitate şi persoane. A vorbi despre păcatul social înseamnă a recunoaşte că în virtutea unei solidarităţi umane păcatul fiecăruia se repercutează într-un anumit mod şi asupra celorlalţi. Unele păcate constituie prin obiectul lor o agresiune directă împotriva aproapelui. Aceste păcate ofensează pe Dumnezeu pentru că ofensează pe aproapele.
- Destinaţia universală a bunurilor. Prin natura sa proprietatea privată are şi un caracter social, bazat pe legea destinaţiei comune a bunurilor (cf. GS 71). Biserica învaţă că omul nu trebuie să considere lucrurile exterioare drept private, ci comune, în aşa fel încât să împartă cu uşurinţă celor care au nevoie: "Ceea ce este de prisos, daţi de pomană" (Lc 11,41). Aceasta este o datorie de caritate creştină. Deasupra judecăţii umane şi a legilor sale, există legea lui Cristos care ne îndeamnă la trăirea carităţii. Este mai mare fericirea de a da decât aceea de a primi (cf. Fap 20,35).
- Munca. Este o dimensiune fundamentală a existenţei umane; ea este o datorie (2Tes 3,10). Omul trebuie să lucreze pentru că Creatorul i-a poruncit acest lucru şi pentru că el se dezvoltă prin muncă. El trebuie să muncească pentru familia sa, pentru societatea căreia îi aparţine şi pentru omenirea întreagă. Azi, mai mult ca oricând, a munci înseamnă a munci cu alţii şi pentru alţii (cf. Centesimus annus 31).
- Salarii echitabile. Printre datoriile principale ale patronului trebuie aşezată în primul rând aceea de a da fiecăruia salariul potrivit pentru asigurarea subzistenţei sale şi a familiei, pentru o viaţă demnă pe plan material, social, cultural şi spiritual (cf. GS 67). Pe lângă salariu, muncitorul trebuie să fie asigurat pentru caz de boală şi bătrâneţe.
- Şomajul. Accesul la muncă şi la profesiune trebuie să fie deschis tuturor fără discriminare nedreaptă între bărbaţi şi femei, sănătoşi şi bolnavi, autohtoni şi emigranţi. În funcţie de circumstanţe, societatea trebuie să-i ajute pe cetăţeni să-şi găsească un loc de muncă (cf. CBC 2433).
- Mediul înconjurător. Creatorul a încredinţat omului stăpânirea pământului (cf. Gen 2,15). De aici decurg obligaţiile persoanelor în ceea ce priveşte ecologia. Omenirea de azi trebuie să aibă conştiinţa datoriilor şi responsabilităţii sale faţă de generaţiile care vin (cf. Centesimus annus 37).
- Promovarea păcii. Aceasta este rodul unei ordini înscrise în societatea umană de Dumnezeu. Voinţa fermă de a respecta pe ceilalţi oameni şi practicarea asiduă a fraternităţii sunt absolut indispensabile construirii păcii. Astfel ea se naşte din iubirea faţă de aproapele şi este imaginea şi efectul păcii lui Cristos care vine de la Dumnezeu Tatăl. Împlinind adevărul în caritate (cf. Ef 4,15), toţi creştinii sunt chemaţi cu insistenţă să se alăture oamenilor cu adevărat pacifici ca să implore şi să restaureze pacea (cf. GS 78).

D. Biserica şi evanghelizarea celor săraci

Biserica a primit misiunea de a evangheliza toate popoarele. Din punct de vedere social observăm că atât în interiorul cât şi în afara Bisericii oamenii pot fi împărţiţi în bogaţi şi săraci. Urmând exemplul Mântuitorului, Biserica se preocupă atât de mântuirea celor bogaţi, amintindu-le care este pericolul bogăţiilor şi că prin iubirea fraternă sunt administratori ai binelui comun în comunitate, cât şi a celor săraci, care ocupă un loc privilegiat şi prioritar în cadrul ministerului său.

1. Săracii în Biblie

Cei săraci, conform Bibliei, nu sunt cei "săraci cu duhul" sau acea categorie de oameni care din punct de vedere spiritual şi psihologic ar putea fi mai dispusă să primească mesajul evangheliei. Săracii din Biblie sunt opuşi celor mari şi puternici; ei sunt cei mici, slabi, oprimaţi, nevoiaşi, văduve, orfani.

În Vechiul Testament sărăcia materială este întotdeauna considerată ca un rău, ca un scandal, împotriva căreia trebuie să se lupte. Chiar şi atunci când este considerată ca o încercare din partea lui Dumnezeu, ca în cazul dreptului Iob, prin rugăciune este cerută îndepărtarea ei. În Vechiul Testament nimeni nu a ajuns la idealizarea sau la spiritualizarea sărăciei înţeleasă ca o distanţare voluntară de bunurile materiale. Pentru un membru al poporului ales, sărăcia era o formă a misterului răului ce trebuia să fie îndepărtată prin ajutorul fratern.

În Noul Testament, de asemenea, sărăcia este considerată un rău. Cei care se află în stare de sărăcie trebuie să iasă din această stare cu ajutorul aproapelui şi al comunităţii. În Evanghelii şi în Faptele Apostolilor termenul "sărac" este prezent de 26 de ori: în 26 de cazuri se referă la cei care au nevoie de bunuri materiale. Totuşi, atât în Evanghelii, cât şi în Faptele Apostolilor există pasaje în care sărăcia este exaltată pentru ea însăşi, ca stil de viaţă obligatoriu pentru primii creştini.

a) "Fericiţi cei săraci...". Prima fericire din discursul de pe munte al lui Isus îi prezintă pe cei săraci ca fericiţi pentru că a lor este împărăţia cerurilor (cf. Lc 6,20). Termenul "săraci" nu este folosit în sens metaforic, ci în acelaşi sens în care este folosit pentru cei flămânzi şi pentru cei care plâng din cea de-a doua şi din cea de-a treia fericire. Cuvântul îi desemnează pe cei cu adevărat săraci, pentru care vestea mântuirii înseamnă sfârşitul suferinţelor lor. Împărăţia lui Dumnezeu de fapt este o împărăţie ideală de dreptate: a unei dreptăţi în slujba iubirii în care preferinţa merge de la cei mai puţin favorizaţi la cei mai neajutoraţi pentru că sunt într-o situaţie critică, pentru că au cea mai mare nevoie de ajutor. "Fericiţi cei săraci" nu pentru că sunt săraci, sau pentru că sunt mai buni şi mai pregătiţi decât alţii pentru a primi împărăţia lui Dumnezeu, ci pentru că o dată cu venirea acestei împărăţii de dreptate şi de iubire ei nu vor mai fi săraci, aşa cum cei flămânzi vor fi săturaţi, cei ce plâng nu vor mai plânge, cei orbi vor vedea, cei şchiopi vor merge, cei morţi vor învia...

Evangheliile şi Faptele Apostolilor nu vor să arate un ideal de sărăcie, ci doresc să prezinte un ideal de caritate prin care creştinii îşi pot exprima iubirea de aproapele faţă de cei săraci pentru ca să nu mai existe nici un nevoiaş sau cerşetor, pentru ca sărăcia să fie îndepărtată, chiar dacă aici pe pământ nu poate exista dreptatea perfectă.

b) Şi cei păcătoşi...? Mântuirea mesianică se referă la orice tip de sărăcie, materială, morală sau spirituală, şi se îndreaptă spre toţi aceia care au nevoie de a fi ajutaţi şi apăraţi. Cei păcătoşi au poate cea mai mare nevoie de a fi ajutaţi, sunt poate cei mai săraci. Mântuirea creştină este o mântuire radicală, integrală. Şi tocmai pentru acest fapt impune în mod esenţial o eliberare de sclavia păcatului. Sunt foarte cunoscute pasajele din Evanghelie în care Isus vorbeşte despre misiunea sa de a-i mântui pe cei păcătoşi; nu este exclus nimeni, nici cei bogaţi, ca Zaheu.

2. Biserica are aceleaşi preferinţe ca Isus Cristos

Pentru ce Biserica are o atenţie preferenţială şi prioritară faţă de cei săraci? Pentru că îşi îndeplineşte misiunea primită de la Cristos numai dacă are aceleaşi preferinţe şi priorităţi ca întemeietorul ei, care a venit ca Mesia pentru cei săraci şi nevoiaşi şi a fost de partea lor (cf. Lc 4,14-21; Mt 11,4-5). Isus Cristos, fiind Dumnezeu, a voit să-şi arate iubirea sa divină faţă de cei săraci. Nu numai prin cuvinte, ci cu exemplul şi cu întreaga sa viaţă, a arătat că i-a ales pe cei săraci ca primii destinatari ai mesajului său mântuitor.

Conciliul Vatican II în constituţia despre Biserică declară: "Cristos a fost trimis de Tatăl pentru a duce vestea cea bună săracilor... pentru a vindeca pe cei cu inima zdrobită (Lc 4,18), pentru a căuta şi salva ceea ce era pierdut (Lc 19,10). La fel şi Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toţi cei apăsaţi de povara slăbiciunii umane; ba mai mult, ea recunoaşte în săraci şi suferinzi chipul Întemeietorului său sărac şi suferind, îşi dă toată silinţa să înlăture toată mizeria lor şi vrea să-l slujească pe Cristos în ei" (LG, 8).

Biserica, de-a lungul existenţei sale, nu a avut altă cale decât aceea de a-l urma pe Isus Cristos care, pentru a face mai acceptabilă şi plăcută slujirea noastră de iubire, l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre şi s-a făcut prezent, într-un anumit sens, în cei săraci, declarând clar şi deschis că tot ceea ce se face pentru cel mic şi nevoiaş, pentru cel din urmă şi abandonat, se face pentru el însuşi.

Privind cu atenţie la timpurile pe care le trăieşte Biserica noastră locală de Iaşi se observă că apar tot mai mulţi săraci ca urmare a socializării şi a tipului de piaţă capitalist spre care tinde societatea noastră. În fond, aceşti săraci sunt toţi aceia care nu sunt "oameni liberi" sau care nu au cele suficiente din punct de vedere material şi moral, cei care nu au nimic sau cei care au mai puţin decât le trebuie pentru a-şi satisface trebuinţele normale în mediul în care trăiesc.

Cel care nu are nimic este un "mizerabil", se află într-o condiţie nedemnă de condiţia umană, este un disperat; cel care are mai puţin decât se cere pentru a fi ca ceilalţi în mediul în care trăieşte, acesta este un adevărat sărac, într-o condiţie mai mult sau mai puţin dezumanizată, este un neîmplinit.

Astăzi, într-o societate de consum cazurile de sărăcie dobândesc o dimensiune de masă, iar pe de altă parte, mentalitatea consumistă creează nevoi şi aspiraţii superflue când de fapt nu sunt împlinite nici trebuinţele primare. Numărul celor săraci creşte alarmant, tipul de sărăcie dobândeşte noi valenţe şi astfel mereu pot fi identificaţi noi săraci: cei care trăiesc grupaţi într-o locuinţă insuficientă; analfabeţii, cei dezorientaţi, drogaţii, delincvenţii, bătrânii, cei discriminaţi şi marginalizaţii de orice tip, cei subdezvoltaţi, cei care suferă de îngrădirea libertăţii... Pentru toţi aceşti săraci, Biserica, urmând exemplul lui Cristos şi în virtutea mandatului primit de la el, este chemată ca în acest moment de har al Sinodului prin mijloacele sale să îşi îndeplinească alegerea sa preferenţială şi prioritară.

3. O Biserică pentru cei săraci!

Această temă despre dimensiunea socio-caritativă a Bisericii ne determină să ne întrebăm: cum va fi Biserica, de fapt şi în mod deosebit, o Biserică a celor săraci; pentru a-şi îndeplini misiunea, ce va trebui să facă pentru cei la care este trimisă?

Lăsând loc reflecţiilor care se vor face atât în cadrul comisiilor sinodale parohiale cât şi în cele centrale ale Sinodului, vom încerca să surprindem câteva posibile aspecte de luat în consideraţie:

- Biserica este chemată să se adreseze în mod deosebit săracilor iar apoi celorlalţi. Referitor la relaţia centru-periferie, unde se află atenţia preferenţială a Bisericii noastre locale? Isus Cristos, care se află şi astăzi la cârma Bisericii, ne repetă mereu: "Duc in altum", înaintaţi în larg şi acolo aruncaţi mrejele voastre.
- Biserica îşi împlineşte misiunea prin proclamarea evangheliei, vestea cea bună, şi a împărăţiei lui Dumnezeu, care este împărăţia dreptăţii, a libertăţii, a iubirii pentru toţi şi pentru fiecare.
- Un aspect deosebit îl constituie revendicarea dreptului fiecărei persoane la viaţă, la muncă, la posibilitatea de a-şi dezvolta propriile calităţi şi propria personalitate, dreptul de a avea o viaţă demnă din punct de vedere material, social, cultural şi spiritual (cf. GS 25 şi 67). Putem spune că fiecare, din punct de vedere comunitar, are dreptul să aibă, o Biserică, o casă, o şcoală, un spital, un serviciu...
- Urmând exemplul profeţilor şi al lui Isus Cristos comunitatea creştină este chemată să conteste situaţiile care sunt împotriva omului, fiind de partea celor săraci.
- Nu este suficient să se amintească principii, să fie afirmate intenţii, să fie denunţate nedreptăţi. Toate acestea nu vor avea nici un sens real dacă nu vor fi însoţite de o conştientizare mai vie şi o acţiune efectivă (cf. Octogesima adveniens).
- Prin instituţiile şi mijloacele de care dispune Biserica locală să fie organizat ajutorul fratern pentru ca iubirea faţă de aproapele să fie trăită rodnic nu numai în anumite "comunităţi privilegiate".
- Pentru afirmarea şi susţinerea doctrinei sociale a Bisericii, să se colaboreze şi cu persoane sau structuri care nu fac parte din cadrul Bisericii.

E. Caritasul diecezan şi opţiunea preferenţială pentru cei săraci

Caritatea este prima şi cea mai mare poruncă. Ea îl respectă pe celălalt şi drepturile sale, cere practicarea dreptăţii şi inspiră o viaţă de dăruire de sine (cf Lc 17,33; CBC 1889).

Iubirea preferenţială pentru cei săraci este o formă specială de prioritate în practicarea carităţii creştine pe care o mărturiseşte tradiţia Bisericii. Ea priveşte viaţa oricărui creştin şi responsabilitatea socială în luarea deciziilor cu privire la proprietate şi folosirea bunurilor (cf. Sollecitudo rei socialis 42). Biserica îşi arată iubirea preferenţială pentru cei săraci urmându-l pe învăţătorul ei, Isus, care s-a identificat cu ei în mod special (Mt 25,40). Această iubire nu exclude pe nimeni, ci îi cuprinde pe toţi oamenii: "Cel care posedând bunurile lumii şi văzându-l pe fratele său în nevoi şi-ar închide inima, cum ar putea iubirea divină să rămână în el?" (1In 3,16-17).

Aceste convingeri au stat şi stau la baza generozităţii diferitelor persoane particulare şi organizaţii din străinătate, ceea ce a permis ca modul lor de a colecta bunuri materiale şi financiare să ajungă şi la noi, venind în sprijinul persoanelor defavorizate. Acest mod de a percepe caritatea este grăitor şi pentru noi şi recere implicare şi răspuns şi din partea noastră.

Activitatea Caritasului, in forma actuala (organizaţie neguvernamentală, umanitară), este prezentă în istorie încă din anul 1897 prin înfiinţarea juridică a Caritasului din Germania. În Elveţia, cu binecuvântarea Sfântului Părinte papa Pius al XII-lea, a luat fiinţă, în anul 1950, Caritas Internationalis. Aceasta apărea ca o confederaţie cu 120 de membri naţionali, autonomi, organizaţi pe bază de statute proprii, având drept misiune de "a răspândi în lume caritatea şi dreptatea socială"; astăzi, Caritas Internationalis numără 154 de membri.

Confederaţia Caritas România a luat fiinţă datorită necesităţii existenţei unei reprezentante la nivel naţional şi internaţional care să promoveze şi să apere interesele socio-caritative ale Caritasurilor diecezane din România. La 08 mai 1995, în cadrul Celei de-a XV-a Adunări Generale a Caritasului Internationalis desfăşurată la Roma, Confederaţia Caritas Romania a devenit membru efectiv al Caritasului Internationalis.

Confederaţia Caritas Romania, este formată din 6 organizaţii Caritas diecezane romano-catolice şi 5 organizaţii eparhiale greco-catolice. A luat fiinţa în anul 1993, intrând în circuitul Caritasului european şi internaţional.

1. Caritasul diecezan

Înfiinţat în anul 1990, Centrul Diecezan Caritas Iaşi este una din cele mai importante asociaţii umanitare din Iaşi.

Centrul Diecezan Caritas aparţine Bisericii Catolice şi are ca scop ajutorarea persoanelor care sunt în dificultate, fără a face discriminări de religie, naţionalitate, sex.

Centrul Diecezan Caritas Iaşi a luat fiinţă la puţin timp după căderea comunismului în decembrie 1989 când tot mai multe persoane erau tot mai sărace şi dezorientate din cauza haosului existent în România în acea perioadă.

Misiunea Caritasului în România este aceea de a promova caritatea şi dreptatea socială prin programele de asistenţă socială complexă sub formă de: ajutoare sociale directe, programe cu şi pentru copii, programe pentru îngrijirea vârstnicilor, programe medicale, programe pentru persoane cu handicap şi sprijin în caz de dezastre.

Activităţile Centrului Diecezan Caritas sunt legate de ajutorul social şi caritativ, cum ar fi:

- crearea unor spaţii corespunzătoare pe teritoriul Diecezei de Iaşi, destinate ocrotirii persoanelor cu handicap, bolnavi, bătrâni şi copii orfani;
- sa promoveze realizarea operelor de binefacere şi conlucrarea cu toate persoanele şi instituţiile care acţionează în domeniul carităţii;
- promovarea şi dezvoltarea activităţilor de specialitate sociale şi caritative;
- instruirea, perfecţionarea şi şcolarizarea colaboratorilor în activitatea de asistenţă socială şi caritativă şi sprijinirea activităţilor prin publicaţii şi literatură de specialitate;
- încurajarea participării la activităţi sociale şi caritabile şi stimularea colaborării voluntare;
- să conlucreze cu iniţiative internaţionale şi să primească ajutoare umanitare internaţionale;
- să organizeze subunităţi cu profil economic pentru desfacerea unor produse colectate din donaţii sau alimentare din ferme proprii, editură şi tipografie, desfacere de produse farmaceutice, organizarea de aşezăminte pentru ajutorarea şi asistenţă socială, subunităţi pentru desfacerea de obiecte de cult şi altele de asemenea natură;
- înfiinţarea, sprijinirea şi funcţionarea în bune condiţii a unor şcoli creştine de diferite grade (creşe, grădiniţe, învăţământ preşcolar, şcolar, preuniversitar, universitar şi postuniversitar).

De-a lungul timpului, în contextul transformărilor rapide pe plan economic şi social, Centrul Diecezan Caritas Iaşi a trebuit să identifice problemele cele mai mari cu care se confruntau persoanele care veneau să ceară ajutor la Caritas.

Perioada de la înfiinţarea Caritasului şi până în prezent a reprezentat pentru acest centru atât o oportunitate de creştere şi de îmbunătăţire, dar şi o luptă cu imposibilitatea de a răspunde nevoilor tot mai mari şi mai variate din partea celor săraci.

De aceea, Centrul Diecezan Caritas se angajează continuu să identifice corect cazurile sociale şi să găsească soluţii prin care să implice direct beneficiarii, şi să-i stimuleze să-şi asume responsabilităţile propriei vieţi, ajutându-i să crească uman şi creştin.

Caritasul Diecezan Iaşi, în dorinţa de a coordona cât mai bine acţiunile social-caritative, a trecut prin mai multe etape de organizare. În prezent se lucrează la o schemă care prin formarea Caritasurilor decanale, doreşte să creeze premisele de formare a Caritasurilor parohiale. Această nouă organizare, dorind să ajute Caritasul nu numai să devină un sprijin şi un ajutor real pentru cei săraci şi nevoiaşi, ci şi să contribuie la formarea creştinului în spiritul autentic al carităţii şi al muncii ordonate, corecte şi programate, va ţine cont în mod deosebit de următoarele trei aspecte:

- susţinerea parohiei pentru ca să-şi împlinească una dintre funcţiile ei vitale: spiritul şi practicarea iubirii faţă de toţi.
- realizarea raportului indisolubil şi integrator dintre cateheză - sacramente - caritate.
- favorizarea unui mod de a acţiona care să vizeze în mod special trecerea de la a delega pe alţii la a participa personal, de la a oferi ceva pur material celui lipsit la a-l întâmpina cu metode care să-i dea curaj şi încredere în valoarea personală, de la a-l asista pe aproapele printr-un serviciu social la o împărtăşire de valori şi experienţe de viaţă, de la implicarea câtorva la antrenarea tuturor, de la simpla cunoaştere a nevoilor la asumarea lor, de la răspunsuri emoţionale şi ocazionale la o intervenţie organică şi continuă.

2. Spre un Caritas parohial

Chiar de la început este bine de precizat faptul că forma de Caritas parohial spre care doreşte să se tindă nu este un nou grup care se substituie sau se alătură grupurilor deja existente şi care îşi desfăşoară activitatea în mediul caritativ, nu este o asociaţie de voluntariat implicată în asistarea unei anumite categorii de săraci, şi nici nu este o suprastructură care să suplinească libera iniţiativă a unora sau să sufoce multiplele forme organizate cu scop caritativ.

Caritasul parohial, fiind un organism al parohiei prezidat de paroh şi în strânsă legătură cu Centrul Diecezan Caritas, este instrumentul pastoral, aprobat de episcop, pentru sensibilizarea şi implicarea întregii comunităţi cu scopul realizării mărturiei de caritate atât în interiorul cât şi în afara parohiei. Printre diferitele activităţi pe care Caritasul parohial ar putea să le desfăşoare pot fi enumerate:

- studierea şi analizarea necesităţilor vechi şi noi, apropiate şi îndepărtate; face inventarul resurselor existente şi stimulează răspunsuri cât mai adecvate noilor necesităţi. În acest scop se va folosi de unele instrumente cum ar fi: valorificarea raporturilor personale, a experienţelor diferitelor grupuri, a activităţilor pastorale (vizitarea familiilor...), elaborarea de chestionare etc.
- informarea sistematică a comunităţii parohiale asupra situaţiilor de nevoie majoră şi de marginalizare; prezentarea iniţiativelor de solidaritate şi ocazii concrete de acţiune pentru implicarea unui număr din ce în ce mai mare de creştini.
- propunerea iniţiativelor de educare în spiritul solidarităţii în scoli, în familii, în câmpul muncii, folosind mărturii şi experienţe locale.
- promovarea diferitelor forme de serviciu şi de voluntariat.
- stimularea solidarităţii cu populaţia lovită de calamităţi atât în ţară cât şi în străinătate. Propunerea de mici proiecte de dezvoltare în ţările de misiuni. Educarea în spiritul păcii prin iniţiative simple, dar provocatoare.
- furnizarea instrumentelor pentru valorificarea liturgiei şi a catehezei ca momente privilegiate de educaţie în spiritul carităţii.
- promovarea implicării tot mai conştiente a creştinilor în viaţa socială şi politică şi favorizarea relaţiilor corecte cu structurile publice.
- pregătirea unor întruniri de formare pentru diferite categorii din comunitate.

În îndeplinirea misiunii sale Caritasul parohial va putea coordona activităţile caritative ale parohiei prin reuniuni periodice ale responsabililor diverselor grupuri, va face legătura între organismele de voluntariat de inspiraţie creştină care activează în mediul social, va favoriza legătura cu serviciile sociale din regiune şi va lucra sub directa coordonare a Centrului Diecezan Caritas.