17. INSTRUMENTE ÎN SLUJBA PASTORAŢIEI: BUNURILE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAREA LOR

INTRODUCERE

Domnul Dumnezeul universului, alfa şi omega tuturor lucrurilor, ni se revelează şi prin intermediul bunurilor materiale. O spune sfântul Ioan evanghelistul: "Prin el toate lucrurile au fost create şi fără el nimic din ce a fost creat nu s-a făcut" (In 1,3). Dumnezeu a creat tot ceea ce există în univers pentru că în iubirea sa a dorit ca şi alţii să existe împreună cu el, într-o comuniune de viaţă şi de iubire.

Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, "a primit misiunea ca, supunându-şi pământul cu tot ce se află pe el, să cârmuiască lumea în dreptate şi sfinţenie şi, recunoscându-l pe Dumnezeu creator a toate, să se îndrepte şi să îndrepte întreg universul spre el, astfel încât toate lucrurile, fiind supuse omului, numele lui să fie preamărit pe tot pământul". De aceea, consideraţiile asupra bunurilor temporale trebuie să ne conducă la Dumnezeu, nu numai ca şi cauza lor eficientă, ci totodată ca şi cauza lor finală, în sensul că toată creaţia trebuie să aducă slavă lui Dumnezeu şi folosirea bunurilor create trebuie să respecte scopul lor ultim, acela de a fi laudă la adresa Creatorului.

Biserica, societate externă şi vizibilă, alcătuită din fiinţe umane constituite din trup şi suflet, nu se poate lipsi de acele bunuri de care au nevoie toţi oamenii. Ca oricărei entităţi supreme şi independente, Bisericii îi revine dreptul incontestabil de a poseda şi administra bunuri astfel încât să-şi poată îndeplini lucrarea şi să-şi atingă scopurile sale. Acest drept Biserica şi l-a exercitat, de-a lungul istoriei, încă de la începuturile sale.

Deja din timpurile apostolice bunurile temporale, provenite din ofertele credincioşilor, erau distribuite de către diaconi. Chiar dacă aceste oferte serveau, în special, la susţinerea celor săraci, totuşi sfântul Paul revendica pentru sine şi pentru cei care vesteau evanghelia dreptul de a fi susţinuţi din cele ce proveneau de la credincioşi. Despre acest drept vorbeşte şi Didahia, precum şi numeroşi sfinţi părinţi ai Bisericii: sfântul Ciprian, sfântul Iustin, sfântul Irineu etc. În primele trei secole creştine, secole de persecuţie, Biserica a acumulat cantităţi considerabile de bunuri temporale, oferite de credincioşi pentru îndeplinirea multiplelor scopuri caritative. Conform regulilor evanghelice, patrimoniul comunităţii ecleziale era numit patrimonium pauperum, haereditas pauperum. După Edictul lui Constantin din 313, când s-au constituit Bisericile locale, bunurile ecleziastice intrau, în mod juridic, sub stăpânirea acestora. Unicul administrator al acestui patrimoniu era episcopul: la început administrator liber şi absolut, mai apoi limitat de normele pe care conciliile aveau să le stabilească.

De-a lungul timpului aceste bunuri concesionate in perpetuum aveau să formeze o masă, o cantitate unită în mod stabil cu oficiul ecleziastic. În jurul acestor prime cantităţi s-au adăugat bunuri care, mai ales în Biserica rurală proveneau din donaţii din partea persoanelor particulare sau din contribuţii care, mai mult sau mai puţin obligatorii, erau stabilite de către Biserică sau de către legile civile, în favoarea Bisericii rurale care se constituia tot mai clar ca şi persoană juridică. Astfel, pe căi directe sau indirecte, patrimoniul ecleziastic a crescut, dar, pe de altă parte, şi-a pierdut unicitatea sa, transformându-se într-un sistem patrimonial ecleziastic-instituţional pluralist. Reglementarea statutului şi administrării acestor bunuri s-a cristalizat, în timp, în Dreptul canonic al Bisericii. Codul de drept canonic promulgat de papa Benedict al XV-lea în ziua de 27 mai 1917 şi intrat în vigoare la 19 mai 1918 trata despre aceste bunuri în cartea De rebus, în care considera sacramentele, locurile, timpuri sacre, cultul divin şi beneficiile ca lucruri, mijloace, instrumente de care Biserica se foloseşte pentru a-şi atinge propriile scopuri. Noul Cod de drept canonic promulgat de papa Ioan Paul al II-lea la 25 ianuarie 1983, dorind să actualizeze în mod concret orientările Conciliului al II-lea din Vatican, precum şi orientările postconciliare, se ocupă în mod separat doar de bunurile materiale ale Bisericii situându-le în contextul comuniunii ecleziale şi a misiunii religioase. Cartea a V-a a noului Cod de drept canonic este caracterizată de o unitate substanţială în jurul conceptului de bun material: expresie tradiţională în dreptul canonic, reluată în diferite texte ale Conciliului al II-lea din Vatican.

Bunuri materiale constituie tot ceea ce poate fi obiect de drept sau de raport juridic; bunurile temporale sunt cele care, prin însăşi natura lor sunt destinate atingerii scopurilor temporale, umane, pământeşti, chiar dacă sunt constituite de către Biserică apoi ca şi scopuri supranaturale. Evident, Codul de drept canonic se ocupă doar de bunurile temporale care intră, prin diferite modalităţi, în sfera patrimonială a Bisericii sau a diferitelor persoane juridice care subzistă în interiorul ei. Noua legislaţie canonică în materie patrimonială însă nu este numai cea cuprinsă în cartea a V-a a noului Cod de drept canonic, deoarece există multe canoane răspândite şi în alte cărţi ale Codului.

Deşi Codul foloseşte mai rar termenul de patrimoniu, existenţa legilor care se referă direct sau indirect la acesta ne dă dreptul să vorbim despre un drept patrimonial ecleziastic.

"Patrimoniu" înseamnă totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu valoare economică, precum şi a bunurilor materiale la care se referă aceste drepturi, care aparţin unei persoane fizice sau juridice. Iar "dreptul patrimonial ecleziastic" este complexul de legi care reglementează statutul acestor bunuri, achiziţionarea lor, administrarea precum şi înstrăinarea lor. Bunurile ecleziastice, în funcţie de natura şi scopul lor, se împart în mai multe categorii, şi anume:

- Bunuri sacre: sunt acele lucruri destinate cultului divin fie prin dedicare, fie prin binecuvântare. Sunt lucruri sacre icoanele, locurile, edificiile sau anumite obiecte (cf. can. 1171, 1188, 1205, 2220). Elementele constitutive ale sacralităţii acestor bunuri sunt destinaţia pentru cult şi ritul dedicării sau al binecuvântării.

- Bunuri preţioase: sunt bunurile care au o valoare deosebită din punct de vedere artistic sau istoric (can. 638, 1189, 1220, 1283). Pentru înstrăinarea validă a acestor obiecte preţioase este necesară şi permisiunea Sfântului Scaun (cf. can. 1292, § 2).

- Bunuri mobile şi imobile: pe acestea Codul nu le defineşte, făcând doar distincţie între ele. În ceea ce priveşte definiţia lor, Codul trimite la dreptul civil (cf. can. 1290). Conform dreptului civil, bunurile mobile sunt lucrurile care pot fi mişcate dintr-un loc în altul fără să îşi piardă valoarea economică, iar bunurile imobile sunt lucrurile cu o aşezare fixă şi care, ca atare, nu pot fi mutate dintr-un loc în altul fără a-şi pierde individualitatea ori fără a-şi schimba destinaţia iniţială.

Este firesc, aşadar, ca în abordarea problematicii economice a instrumentelor pastoraţiei să ţinem cont, ba chiar să ne lăsăm călăuziţi de legile Codului de drept canonic. Canoanele introductive ale cărţii a V-a (1254-1258) ne ajută să înţelegem noţiunea de bun material ecleziastic, precum şi dreptul Bisericii de a dobândi bunuri materiale.

În ceea ce priveşte dreptul Bisericii de a avea bunuri materiale, canonul 1254 spune: "Prin drept înnăscut, în mod independent de puterea civilă, Biserica Catolică poate să dobândească, să posede, să administreze şi să înstrăineze bunuri materiale, pentru a-şi atinge scopurile proprii".

Aşadar, din punct de vedere al originii, acest drept este înnăscut, adică a apărut o dată cu Biserica, din voinţa Întemeietorului şi nu este un drept acordat sau tolerat de către stat. Cât priveşte exercitarea acestui drept înnăscut, ea este independentă de puterea statală, adică acest drept nu este supus legilor şi controlului statului. Legitimitatea acestui drept este dată de faptul că el urmăreşte, în mod exclusiv, atingerea scopurilor proprii ale Bisericii.

Dreptul Bisericii de a avea bunuri temporale a fost negat pe motive prevalent spirituale, care reclamau fidelitatea faţă de sărăcia evanghelică, sau pe motive prevalent politice, care recunoşteau statului o stăpânire eminentă asupra tuturor bunurilor care se găseau între graniţele sale. Ca un răspuns la aceste atitudini Biserica aduce un argument teologic care se bazează pe instituirea divină a Bisericii ca o societate vizibilă, independentă şi suverană în propria ordine, dotată, aşadar, cu dreptul de a avea toate mijloacele necesare pentru a-şi atinge scopurile instituţionale. Pe lângă acest argument, Conciliul al II-lea din Vatican, în declaraţia Dignitatis humanae, la numărul 4, face apel şi la un drept natural, afirmând că tuturor comunităţilor religioase "atât timp cât nu sunt violate cerinţele juste ale ordinii publice, li se cuvine de drept libertatea de a se conduce după norme proprii, de a cinsti cu un cult public divinitatea supremă, de a-şi ajuta membrii în practicarea vieţii religioase, (...), de a ridica edificii religioase şi de a dobândi şi folosi bunurile corespunzătoare" (DH 4).

La paragraful 2 al canonului 1254, Codul atrage atenţia că dreptul Bisericii de a poseda bunuri este justificat doar de atingerea scopurilor ei. Acest paragraf reia, de fapt, o frază a decretului Presbyterorum ordinis, al Conciliului al II-lea din Vatican: preoţii vor folosi bunurile ecleziastice mereu "în acele scopuri în vederea cărora îi este îngăduit Bisericii să posede bunuri materiale, adică pentru organizarea cultului divin, pentru a asigura clerului o întreţinere demnă şi pentru a susţine operele de apostolat şi de caritate, mai ales faţă de cei săraci" (PO 17). Aşadar, scopurile determină posedarea şi folosirea bunurilor materiale în Biserică. Aceste scopuri sunt supranaturale şi trebuie urmărite conform naturii şi misiunii Bisericii, iar misiunea ei nu e de ordin politic, social sau economic, ci exclusiv religios. Chiar dacă are nevoie de bunurile materiale, Biserica nu-şi pune speranţa în ele, gloria şi mărturia ei constând în spiritul de sărăcie şi de caritate şi în folosirea bunurilor vremelnice în măsura cerută de propria ei misiune (cf. GS 76; 88). Deţinerea de bunuri materiale destinate unor scopuri ce nu sunt necesare sau folositoare, nu este legitimă şi nu-şi găseşte nici o justificare. Cu atât mai mult, nu este legitimă şi justificată posesia, de către Biserică, a bunurilor care să fie destinate numai producerii de alte bunuri materiale, spre îmbogăţirea persoanelor fizice şi care nu vor sluji răspândirii evangheliei, cultului divin sau păstoririi comunităţii credincioşilor.