16. STRUCTURI ECLEZIALE DIECEZANE

REZUMAT

I. CINE SUNTEM?

I. Biserica particulară, adică dieceza

Dieceza de Iaşi: Situată în estul României, în ţinutul numit Moldova, Dieceza de Iaşi a fost înfiinţată în anul 1884. Are o suprafaţă de 46.070 km2, pe cuprinsul a opt judeţe (Botoşani, Suceava, Iaşi, Neamţ, Vaslui, Bacău, Galaţi, Vrancea) cu o populaţie de 4.887.995 de locuitori din care 5,48% sunt catolici (cf. Almanahul "Presa Bună" 2003). La 27 iunie 1884, papa Leon al XIII-lea, prin scrisoarea "Quae in christiani nominis incrementum", a înfiinţat Episcopia de Iaşi, numind ca episcop, cu reşedinţa în Iaşi, pe Mons. Nicolae Iosif Camilli, la 15 iunie 1884.

Excelenţa sa episcop Petru Gherghel. S-a născut la 28 iunie 1940 în localitatea Gherăeşti, judeţul Neamţ. La 29 iunie 1965 a fost hirotonit preot la Alba Iulia de către episcopul Marton Aron. La 21 februarie 1978 papa Paul al VI-lea l-a numit printr-un decret al Sfintei Congregaţii a Episcopilor ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere administratoris apostolicis al Episcopiei de Iaşi. La 14 martie 1990, papa Ioan Paul al II-lea l-a ales şi l-a numit pe Mons. Petru Gherghel episcop de Iaşi. Consacrarea a fost oficiată la Seminarul din Iaşi, la 1 mai acelaşi an, de către cardinalul Angelo Sodano, delegat al papei Ioan Paul al II-lea.

Vicarul general, Excelenţa sa episcop auxiliar Aurel Percă. S-a născut la 15 august 1951 la Săbăoani, judeţul Neamţ. A fost hirotonit preot la 29 iunie 1979 la Iaşi. În ziua de 29 septembrie 1999, Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea l-a numit episcop auxiliar pentru Dieceza de Iaşi, primind titlul canonic de episcop titular de Mauriana. Consacrarea episcopală a avut loc în catedrala nouă din Iaşi la 8 decembrie 1999.

Preoţii. Prezbiteriul din Dieceza de Iaşi este alcătuit din 337 de preoţi, angajaţi la diferite niveluri de activitate pastorală (parohie, şcoală, asociaţii etc.); dintre aceştia 275 sunt preoţi diecezani în pastoraţie şi 62 sunt preoţi călugări.

Călugării şi călugăriţele. În Dieceza de Iaşi sunt prezente 32 de institute cu 454 de călugăriţe şi 13 institute bărbăteşti cu 138 de călugări.

Curia diecezană. Curia diecezei de Iaşi este structurată după două dimensiuni: directivă şi consultativă.

Seminarul. În Dieceza de Iaşi există trei seminarii mici: unul la Bacău (diecezan), altul la Roman (franciscan conventual) şi altul la Oneşti (franciscan capucin) şi două seminarii mari: unul la Iaşi (diecezan) şi altul la Roman (franciscan conventual).

II. Organele de comuniune şi de participare

Consiliul prezbiteral şi colegiul consultanţilor. În dieceza noastră, consiliul prezbiteral este format din 27 de membri, dintre care 11 sunt şi membri ai colegiului consultanţilor.

Consiliul pastoral diecezan. Consiliul pastoral diecezan este alcătuit în principal din laici ca reprezentanţi ai poporului lui Dumnezeu dintr-o dieceză. Membrii săi sunt aleşi astfel încât să fie reprezentate diferitele sectoare geografice, condiţii sociale şi activităţi apostolice ale diecezei. În dieceza noastră încă nu a fost constituit acest consiliu pastoral diecezan.

Consiliul pastoral parohial. Recomandat în mod insistent, chiar dacă nu şi obligatoriu, consiliul pastoral parohial nu există încă în parohiile din dieceza noastră.

III. Parohia

Între structurile parohiale existente la ora actuală în parohiile din dieceza noastră trebuie amintite: consiliul parohial format din "feciorii de biserică"; centre parohiale pentru tineret şi copii; Caritas parohial.

După statistica din anul 2003, în Dieceza de Iaşi sunt 126 de parohii, 12 parohii în administraţie, 238 de filiale, organizate în 10 decanate.

IV. Decanatul

Decanatul este o circumscripţie ecleziastică diecezană formată din mai multe parohii. Responsabilul unui decanat este numit de episcop după consultarea clerului care lucrează în acel decanat. Funcţia decanului, limitată în timp, nu este legată, ca mai înainte, de luarea în primire a unei parohii anumite. Organizarea în decanate permite o mai bună colaborare între parohii.

În dieceza noastră există zece decanate: Bacău (17 parohii), Bucovina (12 parohii), Iaşi (14 parohii), Moineşti (12 parohii), Roman (15 parohii), Traian (16 parohii), Trotuş (12 parohii), Valea Siretului (12 parohii) şi Vrancea (12 parohii).

V. Grupurile ecleziale

Pe teritoriul Diecezei de Iaşi sunt prezente numeroase asociaţii, grupări şi mişcări bisericeşti, semn al pluralităţii formelor de participare la comuniunea şi la misiunea Bisericii: Acţiunea Catolică "Sfântul Iosif", Asociaţia Scout, Asociaţia "Sfântul Vincenţiu de Paul", Asociaţia Medicilor Catolici, Organizaţia Kolping, Serviciul de Ajutor Maltez, etc. Prezenţa acestor asociaţii care îmbogăţesc viaţa Bisericii recere existenţa unui instrument de coordonare care să promoveze o comuniune trăită şi o slujire autentică spre folosul întregii comunităţi ecleziale. Structura diecezană de coordonare favorizează un spirit de fraternitate între diferitele asociaţii, grupări şi mişcări bisericeşti, pentru sporirea elanului apostolic şi pentru individualizarea formelor concrete de colaborare în deplină sintonie cu planul pastoral al diecezei.

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

I. Biserica particulară, adică dieceza

Biserica particulară, adică dieceza, realizează în mod deplin aici şi acum Biserica Universală. De fapt, dieceza este realizarea istorică şi vizibilă a Bisericii, făcută din cuvinte, din gesturi, din structuri, din iniţiative practice, din relaţii personale care izvorăsc din comuniunea credincioşilor, adică din bunurile misterioase care provin din Preasfânta Treime, dăruite nouă de Domnul înviat prin acţiunea Duhului şi mijlocirea Bisericii.

Episcopul. În persoana episcopului, asistat de preoţi, este prezent în mijlocul credincioşilor Domnul Isus Cristos; pentru aceasta, credincioşii sunt invitaţi să "adere la episcop aşa cum aderă Biserica la Isus Cristos şi cum aderă Isus Cristos la Tatăl" (cf. LG 21.26). Astăzi este deosebit de importat de a redescoperi locul central al persoanei episcopului în Biserica diecezană, paternitatea sa şi slujirea sa de păstor şi de învăţător al credinţei.

Vicarul general. Îl ajută pe episcop în conducerea întregii dieceze, cu putere ordinară reglementată de Dreptul canonic; lui îi revine şi misiunea specială de a se îngriji de raportul cu preoţii pentru a vedea care sunt aşteptările, speranţele şi greutăţile lor.

Preoţii. Episcopul îşi desfăşoară slujirea sa de evanghelizare, de sfinţire şi de conducere în mod direct şi folosindu-se înainte de toate de ajutorul preoţilor, care în virtutea hirotonirii sacre sunt părtaşi la misiunea episcopului: "Preoţii, deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală; în virtutea sacramentului preoţiei (...), ei sunt consacraţi pentru a propovădui evanghelia, pentru a păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin..." (LG 28). Într-un anumit fel, ei îl fac prezent în comunităţile credincioşilor pe episcop, ale cărui funcţiuni şi grijă pastorală le împărtăşesc în parte (cf. LG 28).

Călugării şi călugăriţele. Viaţa consacrată este, aşadar, o viaţă dăruită Tatălui şi oamenilor, aşa cum Cristos s-a dăruit Tatălui pentru a împlini planul său de mântuire şi de sfinţire a oamenilor. Este o viaţă trăită cu Cristos şi pe urmele lui Cristos curat, sărac şi ascultător (cf. PC 1) într-o comunitate care este loc şi subiect al misiunii în Biserică (cf. Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, Viaţa fraternă în comunitate, cap. III). Fiecare familie călugărească este chemată să trăiască o experienţă unică a lui Dumnezeu şi în contemplarea şi în mărturisirea unui aspect particular al vieţii lui Cristos, trăită de propriul fondator ca dar al lui Dumnezeu făcut Bisericii.

Laicii. Împreună cu preoţii şi cu călugării, laicii au în comun primul şi fundamentalul dar şi angajare: acela de a fi creştini, de a fi Biserică. Ei sunt bărbaţi şi femei care, împărtăşind în mod deplin misiunea Bisericii, trăiesc consacrarea baptismală printr-o existenţă compromisă în mod direct cu situaţiile, activităţile, responsabilităţile vieţii familiare, profesionale, sociale, ecleziale.

Organismele de participare. În exercitarea slujirii sale pastorale, episcopul se foloseşte şi de colaborarea organismelor de participare care, în special prin oferirea de evaluări, propuneri şi sfaturi, pot să-i fie de mare ajutor în alegerea orientărilor şi a programelor pastorale (consiliul prezbiteral, consiliul pastoral diecezan, consiliul diecezan pentru probleme economice, colegiul consultanţilor, comisiile diecezane).

Curia diecezană. Pentru a exercita slujirea conducerii pastorale episcopul se foloseşte şi de colaborarea persoanelor şi a oficiilor care în ansamblul lor constituie curia diecezană. De aceea, curia trebuie să fie concepută ca un centru pastoral ce are ca finalitate promovarea şi coordonarea vieţii şi activităţii pastorale în Biserica locală, în spirit de slujire faţă de diferitele articulaţii ale comunităţii diecezane, în strânsă şi fidelă comuniune cu episcopul şi executând directivele sale.

Seminarul. Seminarul diecezan este instituţia cu care Biserica particulară se angajează să asigure condiţiile şi mijloacele necesare pentru formarea viitorilor preoţi. Seminarul, prin natura sa, este o comunitate eclezială în care candidaţii pot ajunge la acea maturitate umană şi supranaturală care îi face capabili să se asemene, prin harul sacramentului preoţiei, cu Cristos, păstorul. Comunitatea diecezană şi fiecare comunitate eclezială trebuie să se simtă solidară cu misiunea şi viaţa seminarului, pe care Conciliul Vatican II îl numeşte "inima diecezei" (OT 5). Comunitatea creştină este chemată şi să contribuie cu generozitate la necesităţile economice ale seminarului.

II. Organele de comuniune şi de participare

Coresponsabilitatea în Biserică. În afară de credincioşii care au primit sacramentul preoţiei, angajarea de a participa la viaţa şi la misiunea Bisericii este proprie fiecărui creştin deoarece se naşte din sacramentele iniţierii şi ale maturităţii ecleziale şi este reînnoită în celebrarea comunitară a Euharistiei. Această angajare este în acelaşi timp un drept şi o îndatorire.

Consiliul prezbiteral. Însă deoarece consultarea tuturor preoţilor nu poate să aibă loc aşa de uşor, ori de câte ori trebuie examinate probleme de importanţă deosebită şi coordonată o pastoraţie de ansamblu, can. 495 din Codul de drept canonic stabileşte ca în fiecare dieceză să fie constituit consiliul prezbiteral cu datoria de "a-l ajuta pe episcop în conducerea diecezei, conform dreptului, ca să fie promovat în cel mai înalt grad binele pastoral al porţiunii poporului lui Dumnezeu încredinţate episcopului".

Colegiul consultanţilor. Colegiul consultanţilor a fost voit pentru că nu întotdeauna este potrivit sau posibil să se convoace întregul consiliu prezbiteral. Can. 502, § 1 afirmă în mod generic că membri acestui consiliu are îndatoririle determinate de dreptul canonic.

Consiliul pastoral diecezan. Revine consiliului pastoral, sub autoritatea episcopului, să studieze, să evalueze şi să propună concluzii operative referitoare la activităţile pastorale ale diecezei (cf. can. 511). În desemnarea membrilor consiliului pastoral trebuie să se acorde atenţie deosebită condiţiei "comuniunii depline" cu Biserica; acest lucru comportă: adeziunea la conţinuturile credinţei, propuse de magisteriu; docilitate faţă de păstorii legitimi; practica religioasă şi corectitudine în comportamentul moral.

Consiliul pastoral parohial. În gândirea Bisericii este considerat foarte important ca şi în parohii să existe şi să lucreze consiliul pastoral parohial. Consiliile pastorale parohiale sunt şcoli care educă la simţul şi la slujirea comuniunii şi contribuie - în măsura naturii lor şi a finalităţilor lor - nu numai la crearea unei mentalităţi noi, ci şi la construirea realităţii şi la revelarea fizionomiei Bisericii conciliare.

Consiliul pentru probleme economice. Toţi credincioşii, dar mai ales laicii, sunt chemaţi să colaboreze la diferite niveluri ale administrării ecleziastice, punând la dispoziţie propria competenţă unită cu simţul eclezial, îndeosebi în organismele prevăzute de Dreptul canonic. Aceste organisme sunt mai ales consiliul diecezan pentru probleme economice şi consiliile parohiale pentru probleme economice. Ele sunt reglementate de dreptul comun (CDC) şi de dreptul particular (dispoziţiile episcopului) şi sunt obligatorii. Credincioşii chemaţi să facă parte din aceste consilii trebuie să fie persoane experte în gestiunea bunurilor economice şi să se remarce prin sensibilitate pastorală, coerenţă morală şi comuniune deplină cu Biserica. Economul diecezan are datoria de a veghea pentru ca aceste consilii parohiale pentru probleme economice să acţioneze conform criteriilor unei administraţii ecleziale corecte.

III. Parohia

Parohia este Biserica întregului popor al lui Dumnezeu. Ea îi reuneşte pe credincioşi fără a le cere altceva decât împărtăşirea credinţei şi a unităţii catolice.

Parohia şi Biserica diecezană. Prin natura sa, parohia trăieşte în comuniune intimă cu episcopul şi cu Biserica diecezană.

Păstorul propriu al parohiei. Comunităţile parohiale sunt "organizate din punct de vedere local sub conducerea unui păstor care ţine locul episcopului" (SC 42). El este conducătorul, învăţătorul, sfinţitorul comunităţii pe care Cristos i-a încredinţat-o prin intermediul episcopului.

Comuniunea cu episcopul şi cu preoţii. Fiecare preot paroh trebuie să-şi amintească de faptul că întotdeauna comuniunea cu episcopul şi unirea cu preoţii diecezei sunt condiţii esenţiale pentru autenticitatea şi eficienţa slujirii lor preoţeşti.

Mântuirea sufletelor. Trimis pentru a zidi trupul lui Cristos, parohul trebuie să-şi amintească mereu că regula supremă a acţiunii sale trebuie să fie mântuirea tuturor sufletelor pe care Dumnezeu i le-a încredinţat, prin mandatul primit de la episcop.

Schimbarea parohilor. Poporul lui Dumnezeu trebuie să ştie că preotul, destinat să-şi desfăşoare slujirea într-o parohie determinată, nu devine niciodată proprietate a acelei parohii: preotul rămâne întotdeauna la dispoziţia întregii dieceze şi, dacă este necesar, a Bisericii Universale. Preotul, conştient că paternitatea sa spirituală nu cunoaşte limite de spaţiu şi de timp, nu trebuie să-şi lege niciodată în mod exclusiv perspectivele propriei vieţi preoţeşti de parohia în care este păstor, ci să alimenteze în ea disponibilitatea deplină şi filială pentru o ascultare generoasă şi bucuroasă pentru a sluji Biserica lui Dumnezeu oriunde l-ar chema episcopul.

Coresponsabilitatea în parohie. Fiind diferite şi complementare, slujirile şi carismele sunt necesare pentru creşterea Bisericii, fiecare conform propriei modalităţi. În lumina "ecleziologiei de comuniune" transmisă de Conciliul Vatican II, toţi membri unei comunităţi sunt "coresponsabili" de viaţa şi de creşterea sa în comuniune cu propriul păstor.

Lucrarea formativă pe primul loc. După familie, parohia este prima formă de comunitate eclezială. De la parohie se primeşte în mod obişnuit vestirea evangheliei şi harul sacramentelor. În ea se face în mod obişnuit prima experienţă de Biserică. Pentru aproape toţi membri săi, este practic singura şcoală de viaţă creştină.

Structurile parohiale. Pentru a-şi realiza misiunea, parohia se foloseşte de diferite servicii şi structuri în domeniul liturgic, catehetic, caritativ, social, administrativ. În afară de consiliul pastoral parohial şi consiliul parohial pentru probleme economice, care ar trebui să existe în fiecare parohie, mai pot fi amintite alte structuri deosebit de importante: Caritasul parohial; Centrul parohial pentru tineret şi copii; Mass-media; Educaţia catolică.

Parohia nu este autosuficientă. Parohia singură, numai cu forţele sale, foarte greu va fi în stare să dea răspuns adecvat unor exigenţe deosebit de importante pentru viaţa pastorală cum ar fi: formarea cateheţilor; pregătirea animatorilor de grupuri, asociaţii etc.; formarea animatorilor liturgiei; formarea pentru angajarea socială şi politică, în lumea şcolii, a culturii, a muncii, a mass-media etc.

IV. Decanatul

Decanatul este spaţiul în care se proiectează şi se realizează o acţiune pastorală organică, se experimentează în mod concret comuniunea, colaborarea şi coresponsabilitatea dintre parohiile vecine în comuniune cu Biserica diecezană şi Universală.

V. Grupurile ecleziale

Instrumente de formare şi participare. Grupurile ecleziale au contribuit mereu la formarea creştină a membrilor poporului lui Dumnezeu şi la participarea solidară la misiunea Bisericii.

Multiplele forme asociative. "Ele sunt un semn al libertăţii de forme în care se realizează unica Biserică şi reprezintă o noutate sigură care trebuie încă să fie înţeleasă cum se cuvine în eficienţa sa pozitivă" (Ioan Paul al II-lea, 29 septembrie 1984).

Semn de comuniune şi unitate în Cristos. În sintonie cu Conciliul Vatican II şi cu magisteriul pontifical, trebuie amintit că apostolatul asociat este "semn al comuniunii şi al unităţii Bisericii în Cristos" (AA 18).

Acţiunea Catolică. În sintonie deplină cu magisteriul conciliar şi postconciliar trebuie să exprimăm o apreciere vie şi să recomandăm Acţiunea Catolică în care laicii se asociază liber în formă organică şi stabilă, mânaţi de Duhul Sfânt, în comuniune cu episcopul şi cu preoţii, pentru a putea sluji, în modul propriu al vocaţiei lor, cu o metodă specială, la creşterea întregii comunităţi creştine, la proiectele pastorale şi la animarea evanghelică a tuturor ambientelor vieţii, cu fidelitate şi sârguinţă.

Dreptul la asociere. Cu privire la dreptul credincioşilor, trebuie amintit faptul că nu este vorba de un fel de concesie a autorităţii, ci este o consecinţă a Botezului care cheamă pe fiecare credincios să participe activ la comuniunea şi la misiunea Bisericii. Acest drept este stabilit de Conciliu: "Păstrând relaţia cuvenită cu autoritatea ecleziastică, laicii au dreptul să întemeieze asociaţii, să le conducă şi să se înscrie în cele deja întemeiate" (AA 19). Codul de drept canonic se exprimă astfel: "Credincioşii au dreptul neştirbit de a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scopuri caritative şi de milostivire sau de promovare a vocaţiei creştine în lume, şi de a se reuni pentru a urmări în comun aceleaşi scopuri" (can. 215).

Criterii de eclezialitate. De vreme ce dreptul credincioşilor laici este în mod esenţial raportat la viaţa de comuniune şi la misiunea Bisericii, este indispensabil să se poată face referinţă la criterii clare şi precise de discernământ şi de recunoaştere a caracterului eclezial al diferitelor asociaţii. Aceste criterii sunt numite "criterii de eclezialitate". Ele sunt formulate în îndemnul apostolic Christifideles laici (nr. 30).

Roadele concrete. Criteriile de eclezialitate îşi află verificarea în "roadele concrete" de ordin spiritual şi apostolic care însoţesc opera unei asociaţii ecleziale.

Slujirea autorităţii. Asociaţiile trebuie să-şi amintească de faptul că nu pot fi o alternativă pentru comunitatea parohială sau diecezană, ci trebuie să colaboreze cu ele, dispuse să se adapteze la planurile pastorale ale comunităţilor în care Dumnezeu le-a chemat să trăiască şi să lucreze.

Stimă reciprocă şi colaborare. "Toţi, păstori şi credincioşi, suntem obligaţi să favorizăm şi să alimentăm continuu legături şi raporturi frăţeşti de stimă, de cordialitate, de colaborare între diferitele forme asociative de laici. Numai în felul acesta, bogăţia darurilor şi a carismelor pe care ne-o oferă Domnul poate să contribuie ordonat la zidirea casei comune", care cere "să se lase deoparte orice spirit de antagonism şi de ceartă şi să se întreacă mai degrabă în stimarea reciprocă, în prevenirea iubitoare şi în voinţa de colaborare, cu răbdare, circumspecţie, disponibilitate pentru sacrificiul pe care această întrecere poate să-l comporte" (Christifideles laici, nr. 31).