16. STRUCTURI ECLEZIALE DIECEZANE

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

După ce am făcut o scurtă radiografie a situaţiei în care ne aflăm referitor la structurile ecleziale existente în Dieceza de Iaşi, vom vedea acum drumul pe care trebuie să-l urmeze structurile ecleziale pentru ca Biserica noastră locală în care este prezentă Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică şi apostolică, să-şi poată îndeplini cât mai bine menirea de a-i duce pe toţi oamenii la mântuire.

Biserica este "mister", adică o realitate care provine din adâncul misterului lui Dumnezeu unul şi întreit. Ea trăieşte prin opera unită a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt care realizează mântuirea omului făcându-l să devină părtaş de comuniunea lor de viaţă. Însă Biserica, prin voinţa întemeietorului său, nu este numai mister. Ea este şi instituţie, este realitate structurată în mod organic, este trupul mistic al lui Cristos. Aşa cum trupul este organism viu numai dacă este dotat cu organe care pulsează energie şi viaţă, la fel organismul divin de mântuire, care este Biserica, are nevoie de diferite organe, constituite din structurile ecleziale. Trup mistic al lui Cristos, ea prelungeşte în timp şi în spaţiu misterul întrupării; este realitate umano-divină.

Această învăţătură este exprimată în mod minunat în constituţia dogmatică Lumen gentium la nr. 8: "Unicul mijlocitor, Cristos, a constituit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comuniune de credinţă, de speranţă şi de dragoste, ca organism vizibil; el o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul. Dar societatea organizată ierarhic, pe de o parte, şi trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă şi comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti nu trebuie considerate ca fiind două entităţi, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin. De aceea, printr-o analogie nu lipsită de valoare, ea a fost comparată cu misterul Cuvântului întrupat. Căci, precum natura asumată de Cuvântul dumnezeiesc îi slujeşte acestuia ca instrument viu de mântuire, indisolubil unit cu el, într-un mod comparabil, organismul social al Bisericii e în serviciul Duhului lui Cristos care îi dă viaţă pentru creşterea trupului (cf. Ef 4,16)".

Ea este exprimată şi în constituţia despre liturgia sacră, unde se afirmă că Biserica este "caracterizată prin faptul că este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume şi totuşi străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil - invizibilului, acţiunea - contemplaţiei şi realitatea prezentă - cetăţii viitoare spre care tindem".

I. Biserica particulară, adică dieceza

Biserica particulară, adică dieceza, realizează în mod deplin aici şi acum Biserica Universală. De fapt, dieceza este realizarea istorică şi vizibilă a Bisericii, făcută din cuvinte, din gesturi, din structuri, din iniţiative practice, din relaţii personale care izvorăsc din comuniunea credincioşilor, adică din bunurile misterioase care provin din Preasfânta Treime, dăruite nouă de Domnul înviat prin acţiunea Duhului şi mijlocirea Bisericii.

Deci credinciosul este chemat să trăiască în mod deplin apartenenţa sa la Biserica unică şi universală în comunitatea diecezană.

Episcopul

În persoana episcopului, asistat de preoţi, este prezent în mijlocul credincioşilor Domnul Isus Cristos; pentru aceasta, credincioşii sunt invitaţi să "adere la episcop aşa cum aderă Biserica la Isus Cristos şi cum aderă Isus Cristos la Tatăl" (cf. LG 21.26). Aşa cum învaţă Conciliul, episcopul este "principiul vizibil" şi "fundamentul" unităţii Bisericii particulare, al cărui "reprezentant" şi "responsabil" este (LG 22-23). Episcopul uneşte în sine funcţia de a sfinţi, de a învăţa şi de a conduce, funcţii pe care le exercită în comuniune ierarhică cu capul şi cu membrii colegiului episcopal (cf. CDC, can. 375 § 2). Astăzi este deosebit de importat de a redescoperi locul central al persoanei episcopului în Biserica diecezană, paternitatea sa şi slujirea sa de păstor şi de învăţător al credinţei.

Vicarul general

Îl ajută pe episcop în conducerea întregii dieceze, cu putere ordinară reglementată de Dreptul canonic; lui îi revine şi misiunea specială de a se îngriji de raportul cu preoţii pentru a vedea care sunt aşteptările, speranţele şi greutăţile lor.

Preoţii

Episcopul îşi desfăşoară slujirea sa de evanghelizare, de sfinţire şi de conducere în mod direct şi folosindu-se înainte de toate de ajutorul preoţilor, care în virtutea hirotonirii sacre sunt părtaşi la misiunea episcopului: "Preoţii, deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală; în virtutea sacramentului preoţiei (...), ei sunt consacraţi pentru a propovădui evanghelia, pentru a păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin..." (LG 28). Deşi sunt destinaţi la diferite oficii, preoţii constituie împreună cu episcopul lor, ai căror "colaboratori", "ajutor şi instrument", "o unică preoţime" sunt. Într-un anumit fel, ei îl fac prezent în comunităţile credincioşilor pe episcop, ale cărui funcţiuni şi grijă pastorală le împărtăşesc în parte (cf. LG 28). Este oportun ca toţi preoţii să simtă cât mai mult posibil şi să exprime sensul de apartenenţă la unica preoţime şi în această unitate să găsească o hrană spirituală pentru viaţa lor sacerdotală.

Călugării şi călugăriţele

"Viaţa consacrată prin profesiunea sfaturilor evanghelice este o formă stabilă de viaţă în care credincioşii, urmându-l pe Cristos mai îndeaproape sub acţiunea Duhului Sfânt, se consacră cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, pentru ca închinaţi cu un titlu nou şi deosebit cinstirii sale, edificării Bisericii şi mântuirii sufletelor, să dobândească desăvârşirea dragostei în slujba împărăţiei lui Dumnezeu şi, deveniţi în Biserică un semn luminos, să prevestească gloria cerească" (CDC, can. 573, § 1). Viaţa consacrată este, aşadar, o viaţă dăruită Tatălui şi oamenilor, aşa cum Cristos s-a dăruit Tatălui pentru a împlini planul său de mântuire şi de sfinţire a oamenilor. Este o viaţă trăită cu Cristos şi pe urmele lui Cristos curat, sărac şi ascultător (cf. PC 1) într-o comunitate care este loc şi subiect al misiunii în Biserică (cf. Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, Viaţa fraternă în comunitate, cap. III). Fiecare familie călugărească este chemată să trăiască o experienţă unică a lui Dumnezeu şi în contemplarea şi în mărturisirea unui aspect particular al vieţii lui Cristos, trăită de propriul fondator ca dar al lui Dumnezeu făcut Bisericii.

Consacrarea este exprimată într-o varietate de forme vechi şi noi "distincte între ele, dar complementare. Persoanele consacrate în întregime dedicate contemplării sunt în mod special imaginea lui Cristos care se roagă pe munte. Persoanele consacrate cu viaţă activă manifestă aceasta în timp ce vestesc mulţimilor împărăţia lui Dumnezeu sau îi vindecă pe cei bolnavi şi răniţi şi îi convertesc la o viaţă mai bună pe cei păcătoşi sau îi binecuvântează pe copii şi fac bine tuturor" (Ioan Paul al II-lea, Vita consecrata, 32). Fiecare institut şi fiecare comunitate este "centru de spiritualitate" şi "casă de rugăciune".

Călugării şi călugăriţele, "participând în mod particular la natura sacramentală a poporului lui Dumnezeu" (Mutuae relationes, 10), aparţin inimii Bisericii şi sunt în slujba misiunii sale mântuitoare. Ei îmbogăţesc viaţa şi acţiunea pastorală a diecezei cu carisma lor, pusă în slujba Bisericii particulare. De aici necesitatea unei depline valorizări a lor şi a unei inserări adecvate în pastoraţia organică a diecezei.

Laicii

Împreună cu preoţii şi cu călugării, laicii au în comun primul şi fundamentalul dar şi angajare: acela de a fi creştini, de a fi Biserică. Ei sunt bărbaţi şi femei care, împărtăşind în mod deplin misiunea Bisericii, trăiesc consacrarea baptismală printr-o existenţă compromisă în mod direct cu situaţiile, activităţile, responsabilităţile vieţii familiare, profesionale, sociale, ecleziale.

Organismele de participare

În exercitarea slujirii sale pastorale, episcopul se foloseşte şi de colaborarea organismelor de participare care, în special prin oferirea de evaluări, propuneri şi sfaturi, pot să-i fie de mare ajutor în alegerea orientărilor şi a programelor pastorale (consiliul prezbiteral, consiliul pastoral diecezan, consiliul diecezan pentru probleme economice, colegiul consultanţilor, comisiile diecezane).

Curia diecezană

Pentru a exercita slujirea conducerii pastorale episcopul se foloseşte şi de colaborarea persoanelor şi a oficiilor care în ansamblul lor constituie curia diecezană.

De aceea, curia trebuie să fie concepută ca un centru pastoral ce are ca finalitate promovarea şi coordonarea vieţii şi activităţii pastorale în Biserica locală, în spirit de slujire faţă de diferitele articulaţii ale comunităţii diecezane, în strânsă şi fidelă comuniune cu episcopul şi executând directivele sale.

Trebuie să fie redactat un regulament intern pentru funcţionarea curiei în care, printre altele, să fie specificate competenţele, ca şi izvoarele economice din care să se ia pentru funcţionarea şi activităţile promovate de fiecare oficiu.

Vicarul general prezidează şi coordonează toate secţiunile şi activităţile curiei.

Curia diecezană se împarte în trei secţiuni: pastorală, administrativă, judecătorească.

a) Secţiunea pastorală

Secţiunea pastorală este condusă de un delegat episcopal. Delegatul episcopal pentru pastoraţie va fi prin drept directorul oficiului pastoral diecezan, prin care îşi va exercita propria funcţie de a coordona şi armoniza activitatea diferitelor oficii pastorale, subîmpărţite în diferite sectoare.

Sectorul evanghelizare: oficiul pentru evanghelizare şi cateheză; oficiul pentru pastoraţia misionară şi pentru colaborarea dintre Biserici; oficiul pentru pastoraţia tineretului; oficiul pentru pastoraţia familiei; oficiul pentru pastoraţia scolastică; oficiul pentru comunicaţii sociale; oficiul pentru bunurile culturale şi arta sacră; centru cultural catolic.

Sectorul liturgie şi sfinţire: oficiul pentru cultul divin; centrul diecezan pentru vocaţii.

Sectorul caritate şi promovare umană: Caritas diecezan; oficiul pentru pastoraţia socială şi a muncii; oficiul pentru pastoraţia sanitară; oficiul pelerinaje; oficiul pentru studenţi.

Fiecare oficiu trebuie să aibă un responsabil numit de episcop.

b) Secţiunea administrativă

Delegatul episcopal coordonează activitatea oficiilor administrative din curie. În administrarea bunurilor trebuie să se respecte cu fidelitate directivele legilor canonice şi civile, ţinând mereu cont de scopul pastoral al bunurilor Bisericii. În mod normal, delegatul episcopal pentru secţiunea administrativă este bine să fie economul diecezan. Fac parte din secţiunea administrativă a curiei: administraţia; competenţele economului diecezan; oficiul administrativ al diecezei; administrarea persoanelor juridice care nu au administratori proprii.

Economului diecezan îi revine obligaţia de a veghea asupra administrării tuturor entităţilor dependente de autoritatea ecleziastică şi reprezentarea juridică a unora dintre ele.

c) Secţiunea judecătorească

În Biserică, încă din primele veacuri, existau două tribunale distincte pentru administrarea justiţiei: tribunalul papei şi tribunalul episcopului. În cadrul Bisericii particulare puterea judecătorească revine în mod direct episcopului diecezan. Lui îi revine să judece în prima instanţă cauzele credincioşilor din dieceza sa care nu sunt rezervate Scaunului Apostolic sau tribunalului de apel (cf. can. 1419, § 2). În partea superioară a tribunalului stă figura judecătorului. El desfăşoară funcţia tipică a lui magistratus romanus, care constă în a face dreptate; această funcţie, în dreptul canonic capătă semnificaţia precisă de rezolvare a unei controverse aplicând legea care este în vigoare, după o constatare atentă a faptelor. În îndeplinirea funcţiei sale, judecătorul desfăşoară o funcţie care este eminamente pastorală, adică în slujba mântuirii sufletelor, deci are o mare responsabilitate.

Episcopul trebuie să constituie în dieceza sa un vicar judecătoresc şi un număr suficient de judecători diecezani. Vicarul judecătoresc formează împreună cu episcopul un tribunal unic, aşa încât nu se poate face apel la episcop împotriva unei sentinţe a vicarului sau invers (can. 1422, § 2). Prin urmare, episcopul nu poate să modifice o sentinţă a vicarului judecătoresc, dar poate să-şi rezerve sieşi cauza, caz în care vicarul judecătoresc nu mai poate interveni.

Cancelarul diecezan

În fiecare curie trebuie să fie numit un cancelar, a cărui principală funcţie constă, dacă nu este stabilit altfel de dreptul particular, în a avea grijă ca actele curiei să fie redactate şi duse la bun sfârşit, iar copiile lor să fie păstrate în arhiva curiei (can. 484, § 1). Notarii şi deci cancelarul au datoria:

- să redacteze actele şi documentele privind decretele, dispoziţiile, obligaţiile sau celelalte practici care necesită intervenţia lor;

- să noteze în scris cu fidelitate tot ceea ce se face sau se spune, iar la urmă să semneze şi să indice locul, ziua, luna şi anul;

- să arate, respectând necesarele precauţii şi formalităţi, actele şi documentele înregistrate persoanelor care le cer în mod legitim, şi să autentifice copiile, declarându-le conforme cu originalul.

Vicarul episcopal pentru viaţa consacrată

Este potrivit ca în dieceză să fie constituită funcţia de vicar episcopal pentru viaţa consacrată, destinat să presteze o slujire de colaborare în acest domeniu cu slujirea pastorală a episcopului; această funcţie nu asumă nici un rol propriu al autorităţii superiorilor. Fiecare episcop rezidenţial trebuie să determine clar atribuţiile specifice ale acestei funcţii şi, după o examinare atentă, să o încredinţeze persoanei competente, care să cunoască foarte bine viaţa călugărească, să ştie să o aprecieze şi să dorească dezvoltarea ei.

Apoi, cât priveşte îndeplinirea acestei funcţii, se recomandă să intervină în mod corespunzător (de exemplu ca şi consultanţi sau cu alt titlu) şi diferitele categorii de călugări şi călugăriţe: adică preoţi, confraţi laici şi călugăriţe, dotaţi cu toţii cu necesarele calităţi.

Aşadar, mandatul vicarului episcopal pentru congregaţiile de călugări şi de călugăriţe este acela de a ajuta la îndeplinirea unei misiuni care în sine este proprie şi exclusivă a episcopului, adică grija faţă de viaţa călugărească în dieceză şi inserarea ei în ansamblul activităţii pastorale. Pentru aceasta, se recomandă ca episcopul să-i consulte pe călugări şi pe călugăriţe la numirea vicarului episcopal pentru viaţa consacrată (cf. Mutuae relationes, 54).

Seminarul

Comunitatea diecezană, ştiind bine că "slujirea preoţească" este o componentă esenţială a existenţei sale, pe bună dreptate trebuie să se preocupe de propriul viitor angajându-se în toate modalităţile pentru ca să nu lipsească niciodată preoţi, formaţi cum se cuvine, care să poată conduce, în unire cu episcopul, comunităţile creştine.

Această preocupare este cu atât mai vie cu cât este vorba de a da viitorilor preoţi - pe plan uman, cultural şi spiritual - o formare care să-i facă apţi să realizeze o pastoraţie conform învăţăturilor Conciliului Vatican II într-o lume care este în evoluţie continuă.

Seminarul diecezan este instituţia cu care Biserica particulară se angajează să asigure condiţiile şi mijloacele necesare pentru formarea viitorilor preoţi. Seminarul, prin natura sa, este o comunitate eclezială în care candidaţii pot ajunge la acea maturitate umană şi supranaturală care îi face capabili să se asemene, prin harul sacramentului preoţiei, cu Cristos, păstorul.

Formarea viitorilor preoţi pentru viaţa pastorală angajează seminarul să asigure o pregătire corespunzătoare atât din punct de vedere spiritual, teologic, pastoral şi liturgic, cât şi din punct de vedere cultural uman, deoarece preotul, deşi nu trebuie să fie un specialist în toate domeniile, va trebui să fie persoana la care poate apela oricine observând în el capacitatea de a dialoga cu oamenii timpului nostru.

Comunitatea diecezană şi fiecare comunitate eclezială trebuie să se simtă solidară cu misiunea şi viaţa seminarului, pe care Conciliul Vatican II îl numeşte "inima diecezei" (OT 5). Această sensibilitate va trebui să se exprime înainte de toate în rugăciunea făcută "stăpânului secerişului" ca să cheme mulţi fii ai săi la preoţie şi pentru ca cei chemaţi să corespundă cu generozitate.

Fiecare comunitate creştină trebuie să-şi amintească de faptul că vocaţiile la preoţie, ca orice altă vocaţie la viaţa consacrată, sunt un dar al lui Dumnezeu şi în acelaşi timp rod al propriei vitalităţi ecleziale care se exprimă în mod deosebit în capacitatea de a comunica tinerilor bucuria mare de a-şi angaja propria viaţă pentru evanghelie.

Implicarea comunităţilor creştine trebuie să se extindă în forme de colaborare ordonată pentru formarea viitorilor preoţi. Modurile practice pentru realizarea acestei colaborări trebuie să fie studiate de rectorul seminarului cu ajutorul consiliului prezbiteral şi ascultând şi părerea consiliului pastoral diecezan.

Episcopul, ca prim maestru al vocaţiilor în dieceza sa ca şi al formării propriilor preoţi, în fiecare sector în care ea se exprimă: spiritual, doctrinar şi pastoral, trebuie să menţină contacte personale cu proprii seminarişti. Rectorul, ca reprezentant al episcopului şi primul responsabil al vieţii seminarului şi al formării studenţilor, trebuie să promoveze opera educativă generală a seminarului în conformitate cu un proiect de formare care, fiind pregătit în colaborare cu preoţimea şi fiind consultat şi consiliul pastoral diecezan, să fie aprobat în mod direct de ordinariul locului. Pe cât posibil, trebuie să fie prezenţi şi activi în seminar alţi educatori, înainte de toate un director spiritual şi un vicerector, care să colaboreze direct cu rectorul, şi prin mărturia vieţii lor comunitare să-i ajute în drumul formativ pe seminarişti.

Trebuie să se realizeze o tot mai adecvată operă de informare a comunităţii diecezane, cu o atenţie deosebită faţă de preoţime, cu privire la proiectul educativ, situaţia şi viaţa seminarului.

Comunitatea creştină este chemată şi să contribuie cu generozitate la necesităţile economice ale seminarului.

II. Organele de comuniune şi de participare

Coresponsabilitatea în Biserică

Biserica noastră locală este conştientă de ceea ce învaţă Conciliul cu privire la coresponsabilitatea fiecărui membru al poporului lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii. Îndeosebi, vrea să amintească ceea ce se citeşte în îndemnul apostolic Christifideles laici (nr. 55): "Lucrători ai viei sunt toţi membrii poporului lui Dumnezeu: preoţii, călugării şi călugăriţele, credincioşii laici, toţi în acelaşi timp obiect şi subiect al comuniunii Bisericii şi ai participării la misiunea sa de mântuire. Toţi şi fiecare în parte muncim în unica şi comuna vie a Domnului prin carismele şi slujirile diferite şi complementare".

În afară de credincioşii care au primit sacramentul preoţiei, angajarea de a participa la viaţa şi la misiunea Bisericii este proprie fiecărui creştin deoarece se naşte din sacramentele iniţierii şi ale maturităţii ecleziale şi este reînnoită în celebrarea comunitară a Euharistiei. Această angajare este în acelaşi timp un drept şi o îndatorire.

Formele de participare şi de coresponsabilitate eclezială sunt multiple. Se merge de la exercitarea funcţiei de naş faţă de cei botezaţi şi miruiţi, la diferitele slujiri, instituite şi existente de fapt, prin intermediul cărora se realizează funcţia profetică, preoţească şi regească a fiecărui creştin; de la asociaţiile de diferite tipuri la activitatea desfăşurată de acele organisme care s-au dezvoltat după Conciliul Vatican II "ca instrumente şi momente de studiu, de programare, de coordonare şi de verificare a acţiunii pastorale a diecezei şi a parohiei, în comuniune şi sub conducerea episcopului diecezan, respectiv a parohului".

Între organismele de comuniune şi participare luăm în considerare îndeosebi: consiliul prezbiteral; colegiul consultanţilor; consiliul pastoral diecezan; consiliul pastoral parohial; consiliul diecezan pentru probleme economice; consiliul parohial pentru probleme economice.

Sinodul nostru, în sintonie cu toată Biserica, reînnoieşte aici voinţa ca organismele de comuniune şi participare eclezială să fie promovate şi susţinute cu toată tăria. În acest scop se aminteşte că reuşita acestor organisme depinde în mare parte:

- de maturitatea spirituală a participanţilor şi de iubirea lor faţă de Biserică;

- de conştiinţa clară că din trăirea comuniunii trebuie să răsară misiunea;

- din convingerea că pastoraţia nu este numai o chestiune de bunăvoinţă, dar cere reflecţie adecvată, alegeri coerente, intenţii constante, verificări corespunzătoare, cu aportul responsabil al tuturor;

- din claritatea cu privire la raportul dintre ierarhie şi ceilalţi credincioşi în cadrul unicei Biserici;

- din lucrarea de implicare a episcopului şi a parohilor care se încred şi primesc persoanele şi propunerile.

Subliniind importanţa pe care o au organismele de comuniune şi de participare în viaţa Bisericii diecezane, acest Sinod vrea să amintească şi de semnificaţia corectă a naturii aproape exclusiv "consultative" a votului membrilor.

Ea nu trebuie să fie citită în cheie reductivă a demnităţii şi responsabilităţii personale; în schimb are o semnificaţie teologică ce provine din însăşi natura Bisericii comuniune: dacă pe de o parte pentru o comunitate mai deplină şi apostolică sunt utile şi oportune episcopului reflecţia şi părerea întregii comunităţi diecezane cu privire la marile probleme pastorale ale diecezei, pe de altă parte preoţii şi comunitatea diecezană, reprezentaţi de consiliul pastoral respectiv de consiliul pastoral diecezan, vor recunoaşte de bunăvoie carisma de conducere a episcopului, căruia îi revin deciziile definitive.

Acelaşi lucru trebuie spus despre orice alt organism de participare în privinţa celui care îl reprezintă pe episcop. Nu sunt în joc bunuri de care omul poate să dispună în mod liber, ci bunurile mântuirii, de care episcopul în Biserica particulară este păzitor şi împărţitor autentic, prin dispoziţie divină.

Natura consultativă a organismelor de participare nu este deci nici un semn de neîncredere, nici o limitare a responsabilităţii şi participării, ci este unica formă potrivită pentru realitatea particulară a Bisericii şi a misiunii sale.

Consiliul prezbiteral

Hirotonirea preoţească face din preoţi "colaboratori şi sfătuitori necesari în slujirea episcopilor, în funcţia lor de a învăţa, de a sfinţi şi de a păstori poporul lui Dumnezeu" (PO 7); ea impune episcopilor să-i considere pe preoţi "ca fraţi şi prieteni" (PO 7), ca pe nişte "colaboratori providenţiali" (CD 28).

În virtutea hirotonirii şi a misiunii, preoţii sunt investiţi cu dreptul-obligaţia de a participa în mod responsabil la viaţa tuturor Bisericilor şi îndeosebi a propriei dieceze, exercitând în ea slujirea lor. Canonul 384 din Codul de drept canonic îl obligă pe episcop să-i asculte "ca pe nişte ajutători şi sfătuitori". Este normal ca acest lucru să aibă loc nu numai ascultând pe fiecare preot în parte, dar şi în grup într-o singură adunare. Atunci când are loc acest lucru se face vizibilă într-o anumită măsură colegialitatea care este într-un fel subînţeleasă de Presbyterorum ordinis, nr. 8, acolo unde scrie că ei, "constituiţi prin hirotonire în starea preoţească, sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei servire sunt numiţi sub ascultarea episcopului propriu". Această fraternitate sacramentală intimă în comuniunea ierarhică, ce se exprimă în mod minunat în concelebrarea Euharistiei prezidată de episcop, este pe de altă parte condiţie ce nu se poate elimina pentru eficienţa slujirii preoţeşti (cf. PO 7). Se reconfirmă obligaţia ca întregul cler diecezan să participe la reuniunile cu caracter pastoral.

Însă deoarece consultarea tuturor preoţilor nu poate să aibă loc aşa de uşor, ori de câte ori trebuie examinate probleme de importanţă deosebită şi coordonată o pastoraţie de ansamblu, can. 495 din Codul de drept canonic stabileşte ca în fiecare dieceză să fie constituit consiliul prezbiteral cu datoria de "a-l ajuta pe episcop în conducerea diecezei, conform dreptului, ca să fie promovat în cel mai înalt grad binele pastoral al porţiunii poporului lui Dumnezeu încredinţate episcopului".

Conform normelor din Codul de drept canonic, consiliul prezbiteral trebuie să reprezinte, pe cât posibil, pe toţi preoţii, mai ales în ceea ce priveşte diferitele slujiri şi diferitele zone ale diecezei; cel puţin jumătate din membrii sunt aleşi; cealaltă jumătate este de drept numită de episcop.

Consiliul prezbiteral are numai vot consultativ; episcopul îl consultă în chestiunile de importanţă mai mare; numai în unele cazuri, prevăzute în mod expres de drept, are vot deliberativ.

Preoţii chemaţi să facă parte din consiliul prezbiteral trebuie să considere foarte importantă pentru Biserica diecezană slujirea la care sunt chemaţi, să participe cu sârguinţă la şedinţe, să-şi dea cu generozitate contribuţia lor de experienţă şi de consiliere.

Rămânând valabilă dispoziţia can. 500, § 3 din Codul de drept canonic ("Consiliul prezbiteral nu poate niciodată să acţioneze fără episcopul diecezan, căruia îi revine în exclusivitate şi grija de a da publicităţii cele ce au fost stabilite"), consiliul trebuie să studieze cele mai bune moduri pentru ca tot ceea ce a fost decis de consiliu să fie adus la cunoştinţa tuturor preoţilor şi, dacă este cazul, la cunoştinţa întregii comunităţi diecezane.

Colegiul consultanţilor

Colegiul consultanţilor a fost voit pentru că nu întotdeauna este potrivit sau posibil să se convoace întregul consiliu prezbiteral. Canonul 502, § 1 afirmă în mod generic că membri acestui consiliu are îndatoririle determinate de dreptul canonic. Revine colegiului consultanţilor:

- să aleagă preotul care să conducă dieceza atunci când scaunul episcopal este împiedicat, dacă lipseşte sau este împiedicat episcopul coadiutor şi nu există lista pe care a întocmit-o episcopul diecezan (can. 413, § 2);

- să informeze cât mai repede Scaunul apostolic despre moartea episcopului diecezan, dacă nu există episcop auxiliar (can. 422);

- să conducă dieceza, când scaunul episcopal devine vacant, până la constituirea administratorului diecezan, dacă nu există episcop auxiliar şi Sfântul Scaun nu a stabilit altfel (can. 419);

- să aleagă administratorul diecezan (can. 421, § 1; 430, § 2).

Episcopul diecezan trebuie să asculte părerea colegiului consultanţilor:

- înainte de a numi economul diecezan (can. 494, § 1);

- înainte de a-l înlătura pe economul diecezan (can. 494, § 2);

- înainte de a îndeplini acte de administraţie care sunt de mai mare importanţă (can. 1277).

Este necesar consimţământul colegiului consultanţilor:

- în toate cazurile în care este necesar consimţământul consiliului pentru probleme economice;

- pentru ca administratorul diecezan să poată da, după un an de scaun episcopal vacant, excardinarea, încardinarea, autorizarea de transfer într-o altă Biserică particulară (can. 272);

- pentru ca administratorul diecezan să poată înlătura din funcţie pe cancelar şi pe ceilalţi notari (can. 484);

- pentru ca administratorul diecezan să poată da scrisori dimisoriale pentru clericii seculari (can. 1018, § 1, 2E).

Consiliul pastoral diecezan

Biserica noastră locală primeşte cu adeziune deplină învăţătura Sfântului Părinte în îndemnul apostolic Christifideles laici: "Sinodul recent a cerut [...] să se favorizeze crearea consiliilor pastorale diecezane, la care să se recurgă în funcţie de necesităţi. În realitate este vorba de forma principală de colaborare şi de dialog, ca şi de discernământ, la nivel diecezan. Participarea credincioşilor laici la aceste consilii va putea lărgi recurgerea la consultare; principiul colaborării - care în anumite cazuri este şi de decizie - va fi aplicat într-un mod mai extins şi mai puternic" (nr. 25).

Consiliul pastoral diecezan este organismul în care, în mod concret şi în forma de reprezentare, se împarte şi se exercită responsabilitatea comună a membrilor Bisericii diecezane pentru a-i da chipul Bisericii pe care Dumnezeu vrea să o zidească într-un anumit loc în Duhul Sfânt, responsabilitate ce revine tuturor celor botezaţi în comuniune cu păstorii, conform harului care este dăruit fiecăruia.

Revine consiliului pastoral, sub autoritatea episcopului, să studieze, să evalueze şi să propună concluzii operative referitoare la activităţile pastorale ale diecezei (cf. can. 511).

"Consiliul pastoral este format din credincioşi creştini care sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, atât clerici şi membri ai institutelor de viaţă consacrată, cât mai ales laici, care sunt desemnaţi conform criteriilor stabilite de episcopul diecezan. Credincioşii desemnaţi să facă parte din consiliul pastoral să fie astfel aleşi încât prin ei să fie de fapt reprezentată întreaga porţiune a poporului lui Dumnezeu, care constituie dieceza, ţinându-se seama de diferitele zone ale diecezei, de condiţiile sociale şi profesionale ale celor ce trebuie aleşi, precum şi de rolul pe care îl au în apostolat, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv. Să nu fie desemnaţi să facă parte din consiliul pastoral decât credincioşii care se remarcă prin credinţă sigură, moravuri bune şi prudenţă" (can. 512).

În desemnarea membrilor consiliului pastoral trebuie să se acorde atenţie deosebită condiţiei "comuniunii depline" cu Biserica; acest lucru comportă: adeziunea la conţinuturile credinţei, propuse de magisteriu; docilitate faţă de păstorii legitimi; practica religioasă şi corectitudine în comportamentul moral.

De asemenea, trebuie să se ţină cont de exigenţa "reprezentării". Deşi membrii consiliului pastoral nu pot fi numiţi reprezentanţi în sens juridic ai întregii comunităţi diecezane, este bine totuşi ca să fie ca o imagine şi un semn al întregii dieceze.

Din natura sa, consiliul pastoral nu are îndatoriri operative, ci de studiere, de evaluare, de propunere operativă (cf. can. 511). Numai în mod excepţional, cu mandatul episcopului, consiliul poate asuma funcţii operative, în colaborare cu oficiile competente.

Membrii consiliului pastoral - preoţi, diaconi, călugări sau laici - trebuie să considere foarte importantă pentru Biserica diecezană slujirea la care sunt chemaţi, să fie dispuşi la sacrificiile pe care le comportă participarea la lucrările consiliului, să-şi aducă în mod generos contribuţia lor de experienţă şi de consiliere.

Consiliul pastoral parohial

În gândirea Bisericii este considerat foarte important ca şi în parohii să existe şi să lucreze consiliul pastoral parohial. Consiliile pastorale parohiale sunt şcoli care educă la simţul şi la slujirea comuniunii şi contribuie - în măsura naturii lor şi a finalităţilor lor - nu numai la crearea unei mentalităţi noi, ci şi la construirea realităţii şi la revelarea fizionomiei Bisericii conciliare.

Consiliul pastoral parohial, prezidat de paroh, este organismul în care credincioşii, împreună cu aceia care participă la grija pastorală a parohiei, îşi aduc ajutorul lor la promovarea activităţii pastorale (cf. can. 536). Consiliul pastoral parohial trebuie să fie format în aşa fel încât tot poporul lui Dumnezeu să fie, pe cât posibil, reprezentat. În jurul parohului, care este prin drept preşedintele, se adună atât reprezentanţii comunităţilor călugăreşti şi ai asociaţiilor şi grupurilor existente în parohie, cât şi membrii aleşi de comunitatea parohială. Membrii consiliului pastoral parohial trebuie să fie credincioşi care trăiesc în comuniune deplină cu Biserica Catolică şi se remarcă prin credinţă statornică, un comportament exemplar, practică religioasă, prudenţă şi spirit de slujire.

Îndatorirea principală a consiliului pastoral parohial este de a-şi da seama de întreaga angajare pastorală a comunităţii, a elabora un plan pastoral parohial şi a fi ca un centru de animare şi de stimulare pentru ca acel program să fie dus la îndeplinire. Planul pastoral parohial trebuie să fie redactat studiind situaţia pastorală a parohiei, necesităţile sale, posibilităţile sale şi slujirile care trebuie realizate, cu o atenţie constantă la toate orientările şi propunerile Bisericii diecezane.

Deoarece consiliul pastoral parohial este organismul care exprimă şi realizează mai bine participarea comunitară la viaţa şi la edificarea comunităţii ecleziale, poate să fie obligatorie constituirea sa în fiecare parohie a diecezei. Atunci când parohia are dimensiuni care nu permit constituirea consiliului pastoral parohial, se poate studia posibilitatea constituirii unui consiliu pastoral interparohial sau decanal.

Consiliul pentru probleme economice

Biserica, realitate ce este compusă dintr-un element uman şi un element divin, are nevoie să se folosească de mijloace umane chiar şi de natură materială pentru desfăşurarea misiunii sale; însă ea se foloseşte de lucrurile vremelnice "în măsura în care o cere propria misiune" (GS 76). De aceea, Biserica "are dreptul înnăscut, în mod independent de puterea civilă, să dobândească, să posede, să administreze şi să înstrăineze bunuri materiale, pentru a-şi atinge scopurile proprii" (can. 1254, § 1). Aceste scopuri sunt: promovarea cultului divin, operele de apostolat şi de caritate. De asemenea, Biserica trebuie să se îngrijească de întreţinerea slujitorilor sacri (cf. can. 222, § 1). Dacă nu ar exista aceste finalităţi, posesia şi folosirea bunurilor materiale ar fi lipsită de justificare eclezială.

Aşadar, dieceza, parohiile şi alte entităţi ecleziastice, pentru scopurile de mai sus, pot să posede bunuri care să fie şi izvor de beneficii. În dieceza noastră este vorba de beneficii foarte limitate.

Lipsind aceste mijloace proprii, este normal ca datoria de a furniza mijloacele necesare să revină membrilor comunităţii ecleziale, aşa cum aminteşte can. 222 şi cum am învăţat din totdeauna din "Poruncile Bisericii": "Să plăteşti Bisericii simbria şi celelalte datorii către dânsa după legi şi obiceiuri". De unde vine datoria tuturor celor botezaţi - clerici, călugări sau laici - să vină în ajutorul nevoilor Bisericii? Nu derivă numai din elementul principal, conform căruia orice formă de asociere stabilă de persoane, care urmăresc cu convingere şi libertate finalităţi comune, este responsabilă de serviciile şi de resursele care sunt necesare pentru a trăi şi a se răspândi. Mai profund, această datorie derivă dintr-o idee precisă despre Biserică, aceea pe care ne-a învăţat-o Conciliul: o Biserică ce este manifestare concretă a misterului comuniunii şi instrument pentru creşterea sa, care recunoaşte tuturor celor botezaţi care o compun o adevărată egalitate în demnitate şi cere fiecăruia angajarea coresponsabilităţii, care trebuie trăită în termeni de solidaritate nu numai afectivă, dar efectivă, participând fiecare, conform condiţiei şi îndatoririlor proprii, la edificarea istorică şi concretă a comunităţii ecleziale şi asumând cu convingere şi cu bucurie truda şi obligaţiile pe care le comportă (cf. can. 204 şi 208).

Toţi credincioşii trebuie să-şi amintească de datoria de a contribui - în funcţie de propriile posibilităţi şi conform normelor dreptului comun şi ale dreptului particular - la nevoile Bisericii şi la întreţinerea demnă a preoţilor care sunt în slujba lor.

Valorile participării şi coresponsabilităţii trebuie să fie trăite nu numai în momentul găsirii mijloacelor economice necesare pentru viaţa Bisericii, dar şi în momentul administrării. Toţi credincioşii, dar mai ales laicii, sunt chemaţi să colaboreze la diferite niveluri ale administrării ecleziastice, punând la dispoziţie propria competenţă unită cu simţul eclezial, îndeosebi în organismele prevăzute de Dreptul canonic. Aceste organisme sunt mai ales consiliul diecezan pentru probleme economice şi consiliile parohiale pentru probleme economice. Ele sunt reglementate de dreptul comun (CDC) şi de dreptul particular (dispoziţiile episcopului) şi sunt obligatorii. Credincioşii chemaţi să facă parte din aceste consilii trebuie să fie persoane experte în gestiunea bunurilor economice şi să se remarce prin sensibilitate pastorală, coerenţă morală şi comuniune deplină cu Biserica. Economul diecezan are datoria de a veghea pentru ca aceste consilii parohiale pentru probleme economice să acţioneze conform criteriilor unei administraţii ecleziale corecte.

III. Parohia

În îndemnul apostolic Christifideles laici, Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea scrie despre parohie: "Comuniunea eclezială, deşi are mereu o dimensiune universală, îşi are exprimarea sa nemijlocită şi vizibilă în parohie: ea este ultima localizare a Bisericii, este într-un anumit sens însăşi Biserica ce trăieşte în mijlocul caselor fiilor şi fiicelor sale. Este necesar ca toţi să redescoperim, în credinţă, adevăratul chip al parohiei, adică însuşi "misterul" Bisericii prezentă şi activă în ea" (nr. 26).

Natura parohiei

Cuvintele Sfântului Părinte sunt cea mai autoritară confirmare a ceea ce Conciliul Vatican II, Codul de drept canonic, magisteriul constant al episcopului nostru au menţionat cu privire la natura şi importanţa parohiei: "Parohia este o comunitate precisă de credincioşi, constituită în mod stabil în cadrul Bisericii particulare, a cărei grijă pastorală, sub autoritatea episcopului diecezan, este încredinţată unui paroh în calitate de păstor propriul al ei" (can. 515, § 1).

Parohia este Biserica întregului popor al lui Dumnezeu. Ea îi reuneşte pe credincioşi fără a le cere altceva decât împărtăşirea credinţei şi a unităţii catolice. Ambiţia ei este de a aduna în unitate persoanele de toate vârstele, straturile sociale, mentalităţile şi experienţele spirituale. Deci parohia, mică sau mare, nu este în primul rând structură, teritoriu, edificiu; parohia este înainte de toate "comunitate de credincioşi", familie a lui Dumnezeu frăţească şi primitoare, compusă din toate categoriile de persoane: copii, adolescenţi, tineri, soţi, părinţi, bătrâni, sănătoşi, bolnavi, aşa-numiţii "îndepărtaţi", cei sârguincioşi, cei lâncezi; comunitate care este îndreptată cu iubire spre cei care au rătăcit credinţa şi spre cei care nu au avut-o niciodată: pentru că parohia trebuie să ducă tuturor lumina evangheliei, harul sacramentelor, pâinea spiritului, bucuria fraternităţii. De aceea, parohia trebuie să trăiască şi să acţioneze cu o caracteristică de globalitate care o face comunitate maternă generatoare de sfinţenie, cu grijă să nu marginalizeze pe nimeni, capabilă să dea o formare creştină autentică şi integrală.

Parohia şi Biserica diecezană

Prin natura sa, parohia trăieşte în comuniune intimă cu episcopul şi cu Biserica diecezană. Toate orientările pastorale, iniţiativele şi acţiunile Bisericii diecezane trebuie să fie primite, împărtăşite şi duse la îndeplinire de comunităţile parohiale.

Păstorul propriu al parohiei

Comunităţile parohiale sunt "organizate din punct de vedere local sub conducerea unui păstor care ţine locul episcopului" (SC 42). El este conducătorul, învăţătorul, sfinţitorul comunităţii pe care Cristos i-a încredinţat-o prin intermediul episcopului. Parohilor şi celor care îi ajută, care poartă greutatea zilnică a unei trude pastorale adesea extenuante, Sinodul vrea să exprime toată admiraţia şi gratitudinea Bisericii din Iaşi.

Comuniunea cu episcopul şi cu preoţii

Fiecare preot paroh trebuie să-şi amintească de faptul că întotdeauna comuniunea cu episcopul şi unirea cu preoţii diecezei sunt condiţii esenţiale pentru autenticitatea şi eficienţa slujirii lor preoţeşti. De fapt, "nici un preot nu-şi poate îndeplini misiunea în mod izolat şi de unul singur, ci numai unindu-şi forţele cu ceilalţi preoţi, sub conducerea acelora care se află în fruntea Bisericii" (PO 7). Prin urmare, funcţia preotului într-o comunitate nu se poate concepe fără relaţia cuvenită cu episcopul şi cu colegiul preoţilor.

Mântuirea sufletelor

Trimis pentru a zidi trupul lui Cristos, parohul trebuie să-şi amintească mereu că regula supremă a acţiunii sale trebuie să fie mântuirea tuturor sufletelor pe care Dumnezeu i le-a încredinţat, prin mandatul primit de la episcop. Chemat să-l facă prezent pe Cristos capul în cadrul poporului lui Dumnezeu, el trebuie să-şi amintească de faptul că Cristos a ales ca modalitate esenţială a activităţii sale slujirea: "Dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora. V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce am făcut eu" (In 13,14-15).

Schimbarea parohilor

Poporul lui Dumnezeu trebuie să ştie că preotul, destinat să-şi desfăşoare slujirea într-o parohie determinată, nu devine niciodată proprietate a acelei parohii: preotul rămâne întotdeauna la dispoziţia întregii dieceze şi, dacă este necesar, a Bisericii Universale. O alipire excesivă de persoana particulară a unui slujitor, care ar lega de el în mod exclusiv soarta spirituală a fiecăruia sau a comunităţii parohiale, ar fi o atitudine greşită pe planul credinţei creştine autentice. Viaţa creştină are o singură ancorare fundamentală, necesară şi definitivă: Cristos Domnul, iar preotul este numai semn şi instrument vizibil al lui Cristos. De aceea, comunităţile creştine trebuie să primească cu spirit de credinţă schimbările pe care episcopul, în responsabilitatea sa de păstor, consideră că este oportun să le stabilească.

Preotul, conştient că paternitatea sa spirituală nu cunoaşte limite de spaţiu şi de timp, nu trebuie să-şi lege niciodată în mod exclusiv perspectivele propriei vieţi preoţeşti de parohia în care este păstor, ci să alimenteze în ea disponibilitatea deplină şi filială pentru o ascultare generoasă şi bucuroasă pentru a sluji Biserica lui Dumnezeu oriunde l-ar chema episcopul.

Coresponsabilitatea în parohie

Fiind diferite şi complementare, slujirile şi carismele sunt necesare pentru creşterea Bisericii, fiecare conform propriei modalităţi. În lumina "ecleziologiei de comuniune" transmisă de Conciliul Vatican II, toţi membri unei comunităţi sunt "coresponsabili" de viaţa şi de creşterea sa în comuniune cu propriul păstor.

Această participare la viaţa şi la misiunea Bisericii este drept şi obligaţie a fiecărui creştin ca şi credincios al lui Cristos şi membru al Bisericii, fie el preot, călugăr sau laic. Fiind altoit în Cristos şi membru al Bisericii, fiecăruia îi este încredinţată o îndatorire originală de neînlocuit şi de nedelegat, pe care trebuie să o îndeplinească în folosul tuturor.

Prin această formă "personală" de apostolat evanghelia poate să fie răspândită în mod capilar, constant, incisiv.

Pe lângă participarea individuală, credincioşii pot să participe la viaţa şi la misiunea Bisericii în formă de grupuri. Fenomenul asocierii ecleziale este o linie constantă în istoria Bisericii şi trebuie să fie considerată, din mai multe motive, un har mare pentru viaţa Bisericii şi deci pentru viaţa fiecărei comunităţi parohiale. De aceea, parohiile trebuie să fie deschise pentru a primi în mod ordonat diferitele asociaţii, să le dea posibilitatea să se integreze şi să colaboreze în viaţa întregii comunităţi. La rândul lor, grupările ecleziale trebuie să fie mereu disponibile, rămânând fidele carismei proprii recunoscute de Biserică, să-şi adapteze modurile de vedere şi planurile lor de acţiune la viziunile şi planurile pastorale ale diecezei şi ale parohiilor unde Dumnezeu le-a chemat să trăiască şi să lucreze.

Organismele care exprimă şi promovează participarea şi coresponsabilitatea tuturor membrilor comunităţii parohiale în formă organică sunt consiliul pastoral parohial şi consiliul parohial pentru problemele economice.

Lucrarea formativă pe primul loc

După familie, parohia este prima formă de comunitate eclezială. De la parohie se primeşte în mod obişnuit vestirea evangheliei şi harul sacramentelor. În ea se face în mod obişnuit prima experienţă de Biserică. Pentru aproape toţi membri săi, este practic singura şcoală de viaţă creştină. Această dimensiune formativă a parohiei este subliniată cu tărie de Sfântul Părinte: "Parohia [...] este prima comunitate eclezială: după familie, este prima şcoală de credinţă, de rugăciune şi de comportament creştin; este primul spaţiu al carităţii ecleziale; primul organ al acţiunii pastorale sociale; terenul cel mai adaptat pentru a face să răsară vocaţiile la preoţie şi la viaţa consacrată; sediul primar al catehezei".

Comunităţile parohiale trebuie să dea o mare importanţă acestei dimensiuni formative; trebuie să evalueze, cu o aderenţă senină la adevărul situaţiile, ce anume trebuie făcut; trebuie să lucreze cu sârguinţă pentru ca dimensiunea formativă să ocupe mereu primul loc şi să impregneze, ca să spunem aşa, orice aspect al multelor activităţi care caracterizează viaţa unei comunităţi vii.

În parohie, în special când aceasta este mare, este de mare ajutor să apară în cadrul ei diferite forme asociative. Parohia nu poate să nu fie astăzi o comunitate în întregime misionară, pentru a ajunge la toate persoanele din teritoriul ei în vederea vestirii, a sfinţirii, a fraternităţii. Diferite grupuri, dar animate mereu de simţul eclezial şi de animatori persoane pregătite şi generoase, vor fi preţioase şi practic indispensabile.

Forme noi şi vechi de asociere trebuie să fie luate în consideraţie şi realizate: înainte de toate grupurile asociative ale Acţiunii Catolice recomandate cu căldură de papa şi de episcopi, apoi multe alte grupuri aprobate de Biserică: biblice, caritative, de rugăciune, catehetice, misionare, vocaţionale, de spiritualitate şi acţiune familială etc. Toate aceste forme asociative care se nasc în parohie trebuie să păstreze unire profundă cu toată comunitatea parohială legându-se de viaţa sa şi de planul său pastoral şi participând la unica Euharistie.

Structurile parohiale

Pentru a-şi realiza misiunea, parohia se foloseşte de diferite servicii şi structuri în domeniul liturgic, catehetic, caritativ, social, administrativ.

În afară de consiliul pastoral parohial şi consiliul parohial pentru probleme economice, care ar trebui să existe în fiecare parohie, mai pot fi amintite câteva structuri deosebit de importante:

1) Caritasul parohial cu o funcţie prevalent educativă, de promovare şi de coordonare.

2) Centrul parohial pentru tineret şi copii. Este o structură ideală pentru creşterea umană şi creştină a tinerilor şi copiilor, loc educativ deschis tuturor copiilor şi tinerilor din parohie, în care se pot desfăşura o mulţime de activităţi: cateheză, rugăciune, activitate culturală, sportivă şi recreativă. Când nu se poate realiza în fiecare parohie, se pot organiza mai multe parohii într-o colaborare apostolică.

3) Mass-media. Acest argument ar trebuie să fie decisiv în parohii. Mass-media (ziare şi alte publicaţii, radio, cinema, televiziune, teatru etc.) sunt, aşa cum spune foarte sugestiv Paul al VI-lea "amvoanele moderne" şi "o şcoală zilnică" ce formează modul de a gândi al populaţiilor noastre. Dacă sunt folosite corect, ele sunt instrumente preţioase pentru evanghelizare, pentru a intra în comunicare cu mulţimea, pentru o informare fidelă asupra vieţii Bisericii, pentru o "lectură" a faptelor şi a problemelor de fiecare zi la lumina evangheliei. În fiecare parohie s-ar putea constitui un grup operativ de credincioşi generoşi, pentru a aduce comunităţii o slujire în domeniul mass-media.

4) Educaţia catolică, prezentă în multe parohii, promovată de parohii şi de congregaţiile călugăreşti, îndeplineşte o slujire pastorală autentică şi "constituie, astăzi mai mult ca oricând, o slujire foarte preţioasă în comunitatea creştină şi în societatea civilă".

Parohia nu este autosuficientă

Afirmarea caracterului global şi organic al parohiei nu trebuie să facă în aşa fel încât în ea să se vadă o "lume mică", autosuficientă. Parohia este "articulaţie" sau "celulă" a Bisericii diecezane, care numai ea este comunitate eclezială în mod deplin. Parohia, oricât ar fi de activă şi organizată, nu poate astăzi să fie capabilă de una singură să corespundă multelor şi complexelor necesităţi ale evanghelizării şi ale formării creştine a membrilor săi. Există probleme cu caracter pastoral, social şi cultural care trec peste limitele parohiale. Parohia singură, numai cu forţele sale, foarte greu va fi în stare să dea răspuns adecvat unor exigenţe deosebit de importante pentru viaţa pastorală cum ar fi: formarea cateheţilor; pregătirea animatorilor de grupuri, asociaţii etc.; formarea animatorilor liturgiei; formarea pentru angajarea socială şi politică, în lumea şcolii, a culturii, a muncii, a mass-media etc.

Decanatul despre care se va vorbi la numărul următor poate da un răspuns adecvat exigenţelor amintite mai sus, împreună cu activităţile programate la nivel diecezan şi regional. De aceea, fiecare parohie trebuie să se insereze în mod părtaş în viaţa decanatului; va trebui să fie prezentă cu credincioşii săi la iniţiativele diecezane de rugăciune, formare, pregătire pentru apostolat.

IV. Decanatul

Parohia este din punct de vedere pastoral indispensabilă, însă nu este suficientă. Funcţia sa este "primară", dar are nevoie de integrare şi de colaborări. Multe locuri şi forme de prezenţă şi de acţiune sunt necesare pentru a duce cuvântul şi harul evangheliei în cele mai diferite condiţii de viaţă ale oamenilor de astăzi, şi multe alte funcţiuni de răspândire religioasă şi de apostolat, în domeniul cultural, social, educativ, profesional etc., nu pot avea ca centru şi punct de plecare parohia.

În lumea actuală, misiunea Bisericii cuprinde o gamă foarte largă de exigenţe şi activităţi pe care în mod realist parohia nu le poate satisface de una singură. Aceste activităţi, dincolo de bunăvoinţă şi de spirit de sacrificiu, pot să ceară o specifică sensibilitate şi competenţă. De asemenea, dintr-o exigenţă intrinsecă, multe sectoare ale pastoraţiei trebuie să fie cel puţin interparohiale sau decanale şi cer organisme şi servicii cărora le revine nu numai să integreze activităţile fiecărei parohii, dar şi să le prelungească formarea iniţială în diferite sectoare.

Acest lucru este şi mai evident dacă se iau în considerare schimbările social-culturale care au avut loc în ultimele decenii. S-a trecut de la un mod static de trăire la un mod dinamic, de la o civilizaţie rurală la civilizaţia urbană şi industrială şi apoi la cea postindustrială, la societatea comunicaţiilor, a informaticii etc.

Un alt aspect de care trebuie ţinut cont este problematica legată de slujirea pastorală care trebuie asigurată parohiilor mici şi parohiilor mari, de problema unei distribuiri mai bune a îndatoririi pastorale pentru o valorizare deplină a preoţilor şi a laicilor mai pregătiţi colaboratorii lor şi specializarea necesară cerută pentru unele domenii de acţiune pastorală.

Problemele amintite mai sus amintesc de exigenţa unor servicii mari şi indispensabile la dimensiune diecezană şi chiar o structură interparohială pentru a favoriza grija pastorală prin intermediul unei acţiuni comune. Această structură se numeşte decanat.

Decanatul este spaţiul în care se proiectează şi se realizează o acţiune pastorală organică, se experimentează în mod concret comuniunea, colaborarea şi coresponsabilitatea dintre parohiile vecine în comuniune cu Biserica diecezană şi Universală. Această pastorală organică se realizează:

a) organizând şi coordonând munca pastorală a decanatului, în fidelitate faţă de orientările diecezane şi răspunzând la exigenţele care sunt mai strict locale;

b) promovând şi realizând, cu ajutorul lucrătorilor pregătiţi cum se cuvine, activităţi pastorale care depăşesc posibilităţile sau competenţele unei singure comunităţi parohiale;

c) fiind loc de participare aşa încât fiecare parohie din decanat să se insereze într-o pastoraţie unitară şi să trăiască o comuniune efectivă cu viaţa diecezei;

d) favorizând specializarea şi valorizarea deplină a persoanelor (preoţi şi laici) şi a carismelor şi slujirilor prezente în diferitele comunităţi.

Organele instituţionale ale decanatului sunt: a) decanul; b) adunarea preoţilor din decanat; c) consiliul pastoral decanal (dacă există).

Decanul "este între colaboratorii cei mai apropiaţi ai episcopului" (Ecclesiae sanctae, nr. 19) şi este numit de episcop pentru o perioadă de cinci ani (can 554, § 2). Drepturile şi obligaţiile sale sunt indicate de can. 555. Obligaţia principală este "să promoveze şi să coordoneze activitatea pastorală comună în cadrul decanatului".

De asemenea, decanul:

- este consultat de ordinariul diecezan atunci când trebuie să numească, să transfere, să înlăture parohi din decanatul său;

- prezintă episcopului în fiecare an un raport cu privire la starea decanatului său şi a activităţii sale pastorale;

- comunică de urgenţă episcopului şi oficiilor competente din curie ştiri mai importante referitoare la situaţii pastorale, de asemenea, informează cu privire la sănătatea şubredă sau necesităţi deosebite ale preoţilor din decanat, îndeosebi ale celor care sunt în spital sau care au nevoie de asistenţă materială şi spirituală.

Adunarea preoţilor din decanat trebuie să se reunească în mod regulat şi să fie prezidată de decan. Desigur că trebuie să fie un moment de rugăciune şi loc de comuniune şi de împărtăşire. De asemenea, trebuie să aibă ca scop o atentă, permanentă revizuire a situaţiei pastorale a decanatului.

V. Grupurile ecleziale

Instrumente de formare şi participare

Biserica lui Dumnezeu care este în Dieceza de Iaşi îl laudă şi îi mulţumeşte Domnului pentru manifestarea nouă în istoria sa a fenomenului asociativ între credincioşi. Ea îl consideră un dar pentru că grupurile ecleziale au contribuit mereu la formarea creştină a membrilor poporului lui Dumnezeu şi la participarea solidară la misiunea Bisericii.

Multiplele forme asociative

Acest Sinod exprimă stimă şi încurajare pentru formele de asociere între credincioşi care răspund criteriilor de eclezialitate indicate de magisteriul Bisericii şi evaluează în mod pozitiv şi cu bucurie apariţia şi răspândirea multiplelor forme asociative care iau diferite nume (asociaţii, grupuri, comunităţi, mişcări). "Ele sunt un semn al libertăţii de forme în care se realizează unica Biserică şi reprezintă o noutate sigură care trebuie încă să fie înţeleasă cum se cuvine în eficienţa sa pozitivă" (Ioan Paul al II-lea, 29 septembrie 1984).

Semn de comuniune şi unitate în Cristos

În sintonie cu Conciliul Vatican II şi cu magisteriul pontifical, trebuie amintit că apostolatul asociat este "semn al comuniunii şi al unităţii Bisericii în Cristos" (AA 18). O capacitate misionară reînnoită a Bisericii în toate ambientele este motivaţia ecleziologică fundamentală a noilor forme de asociere între credincioşi. Alte motivaţii trebuie căutate în natura socială a persoanei, în necesitatea unei eficienţe operative mai vaste şi incisive, în ajutorul preţios pe care asocierea cu alţi fraţi întru credinţă poate să-l dea pentru o viaţă creştină coerentă cu exigenţele evangheliei şi pentru o reînnoită angajare misionară şi apostolică.

Acţiunea Catolică

În sintonie deplină cu magisteriul conciliar şi postconciliar trebuie să exprimăm o apreciere vie şi să recomandăm Acţiunea Catolică în care laicii se asociază liber în formă organică şi stabilă, mânaţi de Duhul Sfânt, în comuniune cu episcopul şi cu preoţii, pentru a putea sluji, în modul propriu al vocaţiei lor, cu o metodă specială, la creşterea întregii comunităţi creştine, la proiectele pastorale şi la animarea evanghelică a tuturor ambientelor vieţii, cu fidelitate şi sârguinţă. În mod special se recomandă prezenţa Acţiunii Catolice în comunităţile parohiale.

Dreptul la asociere

Motivele indicate mai sus sunt un fundament fie al "dreptului" credincioşilor de a se putea asocia în mod liber, fie al necesităţii de criterii de discernământ cu privire la autenticitatea eclezială a diferitelor forme asociative.

Cu privire la dreptul credincioşilor, trebuie amintit faptul că nu este vorba de un fel de concesie a autorităţii, ci este o consecinţă a Botezului care cheamă pe fiecare credincios să participe activ la comuniunea şi la misiunea Bisericii. Acest drept este stabilit de Conciliu: "Păstrând relaţia cuvenită cu autoritatea ecleziastică, laicii au dreptul să întemeieze asociaţii, să le conducă şi să se înscrie în cele deja întemeiate" (AA 19). Codul de drept canonic se exprimă astfel: "Credincioşii au dreptul neştirbit de a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scopuri caritative şi de milostivire sau de promovare a vocaţiei creştine în lume, şi de a se reuni pentru a urmări în comun aceleaşi scopuri" (can. 215).

Criterii de eclezialitate

De vreme ce dreptul credincioşilor laici este în mod esenţial raportat la viaţa de comuniune şi la misiunea Bisericii, este indispensabil să se poată face referinţă la criterii clare şi precise de discernământ şi de recunoaştere a caracterului eclezial al diferitelor asociaţii. Aceste criterii sunt numite "criterii de eclezialitate". În îndemnul apostolic Christifideles laici (nr. 30) ele sunt formulate astfel:

- primatul dat vocaţiei fiecărui creştin la sfinţenie concepută ca plinătate a vieţii creştine şi perfecţiune a iubirii. Fiecare asociaţie de credincioşi trebuie să aibă ca scop realizarea în membrii săi a unei integrări depline între credinţă şi viaţă;

- responsabilitatea de a mărturisi credinţa catolică, ce presupune o adeziune clară la învăţătura credinţei catolice şi la magisteriul Bisericii care o interpretează şi o proclamă; fiecare asociaţie eclezială trebuie să fie loc de vestire, de propunere a credinţei, de educaţie la credinţă în conţinutul său integral;

- mărturia unei comuniuni trainice şi convinse cu papa şi cu episcopul, în disponibilitate leală de a primi învăţăturile lor doctrinare şi orientările pastorale şi în stima şi recunoaşterea pluralităţii legitime a formelor asociative, ca şi disponibilitatea pentru colaborare reciprocă;

- conformitatea şi participarea la scopul apostolic al Bisericii, adică evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor, şi formarea creştină a conştiinţei lor în aşa fel încât să reuşească să impregneze cu spirit evanghelic diferitele realităţi umane şi diferitele ambiente. Se cere de la fiecare asociaţie de credincioşi laici un elan misionar care să o facă "subiect" al unei noi evanghelizări;

- angajarea unei prezenţe în societatea umană care, în lumina învăţăturii sociale a Bisericii, să fie în slujba demnităţii integrale a omului. În acest sens, asociaţiile de credincioşi trebuie să devină curente vii de participare şi de solidaritate pentru a construi condiţii mai drepte şi fraterne în cadrul societăţii.

Roadele concrete

Criteriile de eclezialitate îşi află verificarea în "roadele concrete" de ordin spiritual şi apostolic care însoţesc opera unei asociaţii ecleziale. Papa, în îndemnul apostolic, le menţionează astfel:

- gustul reînnoit pentru rugăciune, contemplaţie, viaţă liturgică şi sacramentală;

- animarea pentru înflorirea vocaţiilor la căsătoria creştină, la preoţia ministerială, la viaţa consacrată;

- disponibilitatea de a participa la programele şi activităţile Bisericii, la nivel fie local, fie naţional sau internaţional;

- angajarea catehetică şi capacitatea pedagogică în formarea creştinilor;

- impuls la o prezenţă creştină în diferitele ambiente al vieţii sociale şi crearea şi animarea operelor caritative, culturale şi spirituale;

- spiritul de dezlipire şi de sărăcie evanghelică pentru o caritate mai generoasă faţă de toţi;

- convertirea la viaţa creştină sau întoarcerea la comuniune a botezaţilor "îndepărtaţi".

Slujirea autorităţii

Revine episcopului, pentru binele Bisericii, dar şi pentru binele asociaţiilor, să verifice dacă o realitate asociativă răspunde criteriilor de eclezialitate amintite mai sus, de asemenea să le însoţească încurajând şi, dacă este necesar, corectând: în aşa fel încât asociaţiile să crească în comuniunea şi în misiunea Bisericii. Asociaţiile trebuie să-şi amintească de faptul că nu pot fi o alternativă pentru comunitatea parohială sau diecezană, ci trebuie să colaboreze cu ele, dispuse să se adapteze la planurile pastorale ale comunităţilor în care Dumnezeu le-a chemat să trăiască şi să lucreze.

Stimă reciprocă şi colaborare

Citim şi primim recomandarea papei din Christifideles laici: "Toţi, păstori şi credincioşi, suntem obligaţi să favorizăm şi să alimentăm continuu legături şi raporturi frăţeşti de stimă, de cordialitate, de colaborare între diferitele forme asociative de laici. Numai în felul acesta, bogăţia darurilor şi a carismelor pe care ne-o oferă Domnul poate să contribuie ordonat la zidirea casei comune", care cere "să se lase deoparte orice spirit de antagonism şi de ceartă şi să se întreacă mai degrabă în stimarea reciprocă, în prevenirea iubitoare şi în voinţa de colaborare, cu răbdare, circumspecţie, disponibilitate pentru sacrificiul pe care această întrecere poate să-l comporte" (nr. 31).