13. MISIUNEA "AD GENTES ŞI COLABORAREA ÎNTRE BISERICI

REZUMAT

I. CINE SUNTEM?

1. Vestirea evangheliei în lume

Primul vestitor este Cristos însuşi. Vestirea lui Isus a fost limitată ca spaţiu, însă această limitare încetează prin trimiterea apostolilor în lumea întreagă. Vestirea făcută de apostoli este un model de vestire a evangheliei.

Apoi are loc vestirea din primele trei secole până la Edictul lui Constantin din 313. Urmează perioada invaziilor popoarelor migratoare. Încreştinarea lor a însemnat un mare succes pentru cuvântul lui Dumnezeu. Diviziunea creştinilor a provocat multe daune vestirii evangheliei, dar ea nu s-a întrerupt. Naşterea marilor ordine călugăreşti, franciscanii, dominicanii şi mai târziu iezuiţii, a însemnat un nou pas în vestirea evangheliei. În acelaşi timp apar şi universităţile care duc mesajul în lumea cultă.

Conciliul Tridentin a însemnat pentru vestire un pas deosebit de important. Hotărârea de a se întemeia seminariile în care să fie formaţi viitorii vestitori a dus la o consolidare a vieţii Bisericii.

Conciliul Vatican II poate fi considerat evenimentul cel mai important din viaţa Bisericii din secolul XX, deoarece înnoieşte viaţa creştină şi îi deschide omului modern un orizont mai larg în care să-şi trăiască propria credinţă.

2. Vestirea evangheliei în România

Vestirea evangheliei în ţara noastră a început chiar în primele veacuri creştine. Sfântul Niceta Remesianul, supranumit "apostolul daco-romanilor", a desfăşurat o lucrare remarcabilă în evanghelizarea dacilor.

La începutul celui de-al doilea mileniu apar primele semne ale divizării creştinilor. Influenţa Bisericii de Răsărit creşte şi se extinde şi asupra creştinilor din fostele ţinuturi dacice; locuitorii acestor ţinuturi intră în mare parte sub tutela acestei Biserici. Faptul acesta nu duce la stingerea definitivă a elementului latin, care nu este întrerupt şi revine ulterior prin aşezarea altor popoare ce au primit Botezul creştin în rit latin.

Aşezându-se pe teritoriul României de azi, două popoare au influenţat trăirea creştină şi anume ungurii şi germanii. Aceste două popoare au contribuit la creşterea prezenţei Bisericii latine pe pământul României.

Până în anul 1997, când în România s-a înfiinţat Consiliul Naţional al "Operelor Misionare Pontificale", activităţile misionare "ad gentes" au fost puţine şi au avut un caracter sporadic.

Consiliul Naţional al "Operelor Misionare Pontificale" este alcătuit din secretarii naţionali şi/sau din directorii diecezani ai Operelor Misionare Pontificale şi este condus de un director naţional. Păstrând legătura cu Centrele Misionare Diecezane, Consiliul Naţional al Operelor Misionare Pontificale are datoria de a organiza şi activitatea misionară "ad gentes".

3. Vestirea evangheliei în Dieceza de Iaşi

Fondarea Diecezei de Iaşi la 27 iunie 1884 de către papa Leon al XIII-lea a însemnat stabilirea centrului diecezei cât priveşte scaunul episcopal care, preluând ceea ce deja exista, a continuat vestirea evangheliei pe teritoriul Moldovei.

În calitate de trimişi ai episcopului, preoţii diecezani şi călugări locali au fost vestitori ai evangheliei. Locurile de pregătire a viitorilor vestitori au fost seminariile, cel diecezan şi cel franciscan. Două congregaţii feminine au contribuit la vestirea evangheliei în Dieceza de Iaşi: Congregaţia Franciscanelor "Del Giglio" şi Congregaţia "Notre Dame de Sion". În acelaşi sens, au lucrat şi cele două publicaţii principale din dieceză: revista diecezană Lumina creştinului şi revista franciscană Viaţa.

Vestirea evangheliei a avut de suferit în timpul celor 40 de ani de comunism.

În 1997, episcopul de Iaşi, Mons. Petru Gherghel, înfiinţează Centrul Misionar Diecezan, care are o revistă proprie: "Misionarul".

În momentul de faţă, mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe provenind din Dieceza de Iaşi activează în afara graniţelor naţionale. Despre ei se poate spune că sunt misionari în sens larg. În conformitate cu cele mai recente statistici, din Dieceza de Iaşi se află răspândiţi în lume peste o sută de preoţi (dintr-un total de 198 de preoţi originari din România), dintre care 63 sunt diecezani şi 47 sunt franciscani. În schimb, în Dieceza de Iaşi activează aproximativ 20 de preoţi, circa 10 fraţi călugări şi peste 30 de surori care provin din alte dieceze sau alte congregaţii cu specific misionar.

Toate aceste prezenţe de preoţi ai Diecezei de Iaşi în alte dieceze din lume, precum şi prezenţa în dieceza noastră a atâtor preoţi, călugări şi călugăriţe din alte dieceze sunt un semn grăitor al colaborării între Biserica noastră şi alte Biserici locale.

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

O Biserică locală misionară după imaginea Sfintei Treimi

Doctrina despre lucrarea misionară a Bisericii este prezentată de Conciliul Vatican II în decretul "Ad gentes". Acest decret este o aluzie transparentă la constituţia dogmatică despre Biserică "Lumen gentium" şi la decretul despre ecumenism "Unitatis redintegratio". De fapt, aceste două decrete prezintă o teologie a catolicităţii fondată pe o teologie a sacramentalităţii Bisericii. Catolicitatea confirmă valoarea unică, absolută şi universală, a lui Cristos.

Fiind chemată să "reveleze lumii misterul Domnului" (LG 8), Biserica este cuvânt şi semn pentru lumea întreagă (LG 13). Ea cooperează, sub călăuzirea Duhului Sfânt, la împlinirea planului lui Dumnezeu care a făcut din Cristos izvor de mântuire pentru lumea întreagă (LG 17). Având misiunea de a oferi lumii darul lui Dumnezeu, adică pe Isus Cristos, Biserica îşi trage seva dinamismului misionar universal din generozitatea lui Dumnezeu cel Viu, întrupată în Fiul prin Duhul Sfânt.

Principiile doctrinare

Lucrarea misionară are o structură trinitară: Tatăl este principiul neprincipiat şi scopul lucrării misionare. Fiul este principiul unui plan prin care Dumnezeu vrea ca în istorie să-l atragă pe om în mod public, vizibil şi social, la comuniunea cu sine. Cristos inaugurează misiunea sa prin întrupare; în virtutea întrupării, Isus Cristos trăieşte în mijlocul oamenilor viaţa pe care o trăiesc ei. Pentru realizarea planului său, Cristos arată că există o legătură strânsă între slujirea apostolică şi Duhul Sfânt. Dacă este înţeleasă în această dimensiune trinitară, misiunea Bisericii este pe deplin luminoasă şi rodnică.

În sensul obişnuit al termenului, misiunea este vestirea evangheliei şi implantarea Bisericii în mijlocul popoarelor sau grupurilor umane care nu cred în Cristos. Scopul activităţii misionare este evanghelizarea şi plantarea Bisericii în mijlocul popoarelor sau grupurilor umane în care încă nu este înrădăcinată.

În această descriere a misiunilor subliniem unitatea dintre două noţiuni: evanghelizare (predicare) şi plantarea Bisericii (crearea structurilor, instituţiilor etc.). Dar predicarea, convertirea, credinţa, formarea unui popor credincios şi reînnoit prin cuvântul lui Dumnezeu trec pe primul plan în constituirea unei Biserici.

Motivele şi necesitatea activităţii misionare par evidente când se înţelege faptul că voinţa universală de mântuire a căpătat în Isus Cristos o formă umană, istorică, socială, concretă şi comunitară.

Lucrarea misionară are şi un caracter escatologic. Planul lui Dumnezeu este de a forma un popor, trup al lui Cristos şi templu al Duhului Sfânt, în aşa fel încât toţi oamenii să-l poată cunoaşte pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.

Orizonturile misiunii

Se poate face misiune numai stabilind raporturi bazate pe dialog, pe întâlnirea cu celălalt, unde toate darurile Duhului Sfânt sunt pe deplin valorizate.

Trebuie să facem deosebire între:

a) misiunea ad gentes în care vestirea evangheliei este adresată popoarelor, grupurilor umane sau contextelor umane în care Cristos şi evanghelia sa nu sunt cunoscute sau în care lipsesc comunităţile creştine, destul de mature ca să poată întrupa credinţa în propriul mediu şi a o anunţa altor grupuri;

b) grija pastorală în comunităţile creştine care au structuri ecleziale adecvate şi solide, sunt pline de credinţă şi viaţă, răspândesc evanghelia în mediul lor şi sunt angajate pentru a sprijini misiunea universală;

c) noua evanghelizare sau reevanghelizarea, în special, în primele ţări creştine, dar uneori şi în Bisericile mai tinere, unde grupuri întregi de botezaţi au pierdut sensul viu al credinţei, sau nu se mai recunosc membri ai Bisericii, având o existenţă îndepărtată de Cristos şi evanghelia sa.

Sfera misiunii

Misiunea nu are margini, dar se pot delimita diferite spaţii în care ea se actualizează: teritorii (regiuni de evanghelizare sunt Asia, Africa, America Latină şi Oceania), populaţii şi fenomene culturale noi (urbanizarea, globalizarea, sărăcia, migraţia). "În timpurile moderne, activitatea misionară s-a desfăşurat mai ales în regiunile izolate (...) Astăzi (...) locurile privilegiate ar trebui să fie marile oraşe unde apar noi moravuri şi modele de viaţă, noi forme de cultură şi comunicare, ce au apoi influenţă asupra populaţiei" (RM 37).

În această perspectivă nu trebuie uitaţi tinerii, spaţiile culturale, echivalente moderne ale areopagului, angajarea pentru pace, drepturile omului şi ale popoarelor, mai ales ale minorităţilor, promovarea femeii şi a copilului, ocrotirea creaţiei, prezenţa creştină în lumea culturii şi a ştiinţei. De asemenea, trebuie subliniată importanţa imensului areopag al culturii şi al cercetării ştiinţifice, "al relaţiilor internaţionale care favorizează dialogul şi duc la noi proiecte de viaţă" (RM 37).

Toate formele activităţii misionare trebuie de pătrunse de conştiinţa slujirii omului prin vestirea lui Isus Cristos şi a drumului parcurs de el: sărăcia, caritatea şi sacrificiul.

Căile misiunii

* Mărturia: prima formă este mărturia evanghelică în viaţa misionarului, a familiei creştine şi a comunităţilor ecleziale care, prin imitarea lui Cristos, trebuie să manifeste atenţie şi caritate faţă de cei săraci, marginalizaţi şi aflaţi în suferinţă.

* Formarea comunităţilor creştine: misiunea ad gentes are ca obiectiv fondarea comunităţilor care mărturisesc credinţa în Cristos Mântuitor şi Domn, dezvoltarea Bisericilor până la completa lor maturizare în aşa fel încât ele însele să devină misionare.

* Preoţii şi institutele de viaţă consacrată: creştinii dintr-o comunitate locală au nevoie de anumite slujiri - preot, diacon, catehet, călugării şi călugăriţele, asociaţiile misionare, Acţiunea Catolică etc.; ele trebuie să provină din rândul credincioşilor ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, trebuie cultivate cu multă grijă.

* Laicii: misiunea priveşte întreg poporul lui Dumnezeu. Chiar dacă întemeierea unei noi Biserici implică celebrarea Euharistiei şi, prin urmare, slujirea preoţească, totuşi misiunea are diferite forme şi este în sarcina tuturor credincioşilor. Dacă laicii nu sunt implicaţi în vestire, evanghelia nu poate pătrunde în profunzime mentalitatea oamenilor, iar între laici un rol deosebit îl au cateheţii.

* Formarea cateheţilor: formarea trebuie făcută în şcolile diecezei şi trebuie adaptată sarcinii pe care o vor avea viitori cateheţi, şi anume colaboratori ai preoţilor; trebuie să-şi însuşească bine doctrina catolică, mai ales în domeniul biblic şi liturgic, precum şi metoda catehetică în practica pastorală şi să se formeze, prin exercitarea necontenită a pietăţii şi a sfinţeniei vieţii, în vederea unui comportament creştin misionar. Se recomandă o bună formare din punct de vedere spiritual şi organizarea de cursuri pentru formarea lor permanentă.

* Cooperarea şi activitatea misionară: cooperarea se exprimă prin promovarea vocaţiilor misionare. Trebuie subliniate diferitele forme de angajare misionară, dar, în acelaşi timp, trebuie reafirmată prioritatea dăruirii de sine, totale şi perpetue, pentru lucrarea misionară.

Într-ajutorarea între Biserici este un element deosebit de important în activitatea Bisericii, deoarece dă mărturie despre caracterul ei universal. Speranţa creştină susţine dorinţa de angajare într-o nouă evanghelizare şi în misionarismul universal.

Spiritualitatea misionară

Viaţa spirituală misionară se exprimă printr-o viaţă de ascultare şi supunere faţă de Duhul Sfânt şi în comuniune cu Cristos. Chemarea la misiune derivă din chemarea universală la sfinţenie; adevăratul misionar este sfântul. Fiecare creştin are o vocaţie de a deveni sfânt şi misionar.

În documentele magisteriale actuale spiritualitatea misionară este prezentată într-o perspectivă trinitară, salvifică, pneumatologică, cristologică, ecleziologică, pastorală, contemplativă, antropologică, sociologică.

În fine, putem afirma că un creştin, conştient de bogăţia primită în Botez este un adevărat misionar, iar ca adevărat misionar, prin spiritul lui Cristos pe care şi l-a însuşit, iubeşte Biserica şi toată omenirea. Numai această dragoste profundă pentru Biserică poate susţine zelul misionar.

III. CE TREBUIE SĂ FACEM?

Sugestii

* Angajarea misionară este o chestiune de credinţă şi iubire; valoarea tuturor creştinilor luaţi împreună şi a fiecărui creştin în parte poate fi măsurată în exterior prin atenţia pe care o acordă activităţilor misionare. De fapt, între modul în care este trăită credinţa şi comunitatea celor credincioşi se verifică o strânsă legătură. Creştinul şi comunitatea credincioşilor care îşi trăiesc propria credinţă în mod strălucitor, atrăgător, prin acest fapt, sunt deja misionari.

* Angajarea misionară a unei comunităţi se oglindeşte în numărul şi calitatea chemărilor la sfânta preoţie şi la viaţa consacrată.

* Conştiinţa misionară depinde şi de nivelul vieţii de credinţă şi iubire din familiile creştine.

* Orientări fundamentale. Să facem deosebire între:

1) misiunea primei evanghelizări la popoarele care nu au primit încă evanghelia şi în care Biserica nu este deocamdată înrădăcinată; de această primă evanghelizare răspunde direct Biserica Universală;

2) misiunea prelungită în timp pe care Biserica Universală o exercită în favoarea Bisericilor tinere ce nu au pătruns încă în cultura şi tradiţia ţărilor în care vestesc evanghelia;

3) recreştinarea regiunilor, ţărilor şi popoarelor care au fost cândva evanghelizate şi care necesită o cultură a evanghelizării permanente. Noua evanghelizare este misiunea fiecărei Biserici locale.

* Să ajutăm material şi spiritual Bisericile tinere şi pe misionari.

* Să participăm activ la activitatea misionară din dieceză, sprijinind spiritual şi material seminariile diecezane şi călugăreşti, casele de formare a persoanelor consacrate, facultăţile şi şcolile de teologie şi cerând ca ele să aibă rezultate bune din punct de vedere uman, intelectual, spiritual şi pastoral.

* Să conştientizăm faptul că o Biserică poate deveni cu adevărat misionară în măsura în care reuşeşte să practice în mod organizat unele valori creştine, astăzi de mare actualitate: credinţa şi sfinţenia, solidaritatea, voluntariatul, dialogul, recunoştinţa, compasiunea şi generozitatea, pacea.