13. MISIUNEA "AD GENTES ŞI COLABORAREA ÎNTRE BISERICI

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

O Biserică locală misionară după imaginea Sfintei Treimi

Doctrina despre lucrarea misionară a Bisericii este prezentată de Conciliul Vatican II în decretul "Ad gentes". Acest decret este o aluzie transparentă la constituţia dogmatică despre Biserică "Lumen gentium" şi la decretul despre ecumenism "Unitatis redintegratio". De fapt, aceste două decrete prezintă o teologie a catolicităţii fondată pe o teologie a sacramentalităţii Bisericii. "Acest caracter de universalitate care împodobeşte poporul lui Dumnezeu este darul Domnului însuşi, prin care Biserica Catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile sale sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului Sfânt" (LG 13). Biserica îi invită pe toţi creştinii care fac parte din alte comunităţi despărţite la unitatea voită de Dumnezeu, dorind ca în comuniune cu ei să realizeze mai mult această unitate şi să-i facă să participe la ea şi pe cei care nu-l cunosc pe Cristos, lumea întreagă. Catolicitatea confirmă valoarea unică, absolută şi universală, a lui Cristos.

În aceste documente conciliare, Biserica este văzută într-o perspectivă dinamică şi universală, întrucât, prin lucrarea Duhului Sfânt, în ea se reactualizează trecutul, adică Isus Cristos cu patima, moartea şi Învierea sa mântuitoare, pentru a pregăti viitorul escatologic al omenirii. Astfel, Biserica se descoperă pe sine pornind nu de la structurile sale vizibile, ci de la izvorul ei interior, şi anume Sfânta Treime; ea apare în gândirea divină, care o afirmă în Isus Cristos, şi coboară de la Dumnezeu pentru a fi sacrament de mântuire a lumii. Popor "mesianic" al lui Dumnezeu (LG 9), ea este trimisă la poporul lui Dumnezeu, un popor împrăştiat, imperfect şi virtual, care este omenirea întreagă invitată la mântuire, un popor stropit deja de sângele lui Cristos, pătruns de lucrarea harului.

Fiind chemată să "reveleze lumii misterul Domnului" (LG 8), Biserica este cuvânt şi semn pentru lumea întreagă (LG 13). Ea cooperează, sub călăuzirea Duhului Sfânt, la împlinirea planului lui Dumnezeu care a făcut din Cristos izvor de mântuire pentru lumea întreagă (LG 17). Având misiunea de a oferi lumii darul lui Dumnezeu, adică pe Isus Cristos, Biserica îşi trage seva dinamismului misionar universal din generozitatea lui Dumnezeu cel Viu, văzut în taina sa intimă.

Principiile doctrinare

Structura trinitară a misiunii se afirmă într-o frază scurtă la începutul primului capitol din decretul "Ad gentes": "Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl" (AD 2).

Să vedem pe scurt elementele acestei definiţii.

Planul lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl este principiul neprincipiat şi scopul ultim al lucrării misionare. Dacă ţinem cont de tradiţia biblică şi patristică, lucrul acesta înseamnă că baza ultimă a misiunii este în Dumnezeu, în caritatea în mod absolut liberă şi gratuită a Tatălui, în milostivirea şi generozitatea sa pe de o parte, iar pe de alta, scopul ei ultim este "Dumnezeu totul în toţi".

Misiunea Fiului: fiind principiul unui plan prin care Dumnezeu vrea ca în istorie să-l atragă în mod public pe om la comuniunea cu sine, o comuniune vizibilă şi socială, Cristos inaugurează misiunea sa prin întrupare; în virtutea întrupării, Cristos vine între oameni şi trăieşte aceeaşi viaţă ca şi şi ei. O asemenea perspectivă adoptă principiul sfinţilor părinţi, după care "Cristos nu mântuieşte decât ceea ce ia asupra sa"; această perspectivă permite sesizarea faptului că sărăcia face parte în mod structural din misiune. Din acest punct de vedere, textele din Luca 4,18 ("Duhul Domnului este asupra mea, pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună...") şi 19,10 ("Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut") au o semnificaţie deplină. Misiunea lui Cristos, exprimată prin "a fi - împreună cu", cuprinde şi normalizează misiunea apostolilor şi a Bisericii întregi, care este aceea de realiza în toţi ceea ce s-a săvârşit o dată în unul singur pentru toţi.

Misiunea Duhului Sfânt: pentru realizarea planului său, Cristos a făcut o legătură strânsă între slujirea apostolică şi Duhul Sfânt. De fapt, în ziua de Rusalii, lucrarea apostolilor dobândeşte un sens pe deplin misionar.

Biserica şi misiunea sa: dacă este înţeleasă în această dimensiune trinitară, misiunea Bisericii este pe deplin luminoasă şi promiţătoare de roade. Apostolii sunt în acelaşi timp sămânţa noului Israel şi originea ierarhiei. Această prezentare duce la respingerea caracterului exterior al mandatului. Misiunea nu este simplul efect al unui mandat primit; ea izvorăşte din participarea la natura lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, misterul şi mandatul de a vesti evanghelia nu se opun, ci se întăresc reciproc. Prin apostoli, mandatul este dăruit colegiului apostolic, dar, de fapt, Biserica întreagă lucrează pentru răspândirea credinţei, în virtutea prezenţei lui Cristos în ea (cf. Ef 4,16).

Activitatea misionară: după ce s-a afirmat faptul că Biserica întreagă este misionară, se defineşte teologic misiunea, dar mereu în raport cu Biserica. În felul acesta se pot depăşi două noţiuni restrictive ale misiunii, păstrând ceea ce este bun în ele. Prima este noţiunea teritorială a misiunii: în funcţie de această perspectivă, misiunea se defineşte prin faptul că teritoriul unde se exercită acţiunea sa este supusă Congregaţiei pentru Răspândirea Credinţei. Avem aici o noţiune juridică, administrativă care vede realităţile misionare sub aspect exterior şi contingent şi care riscă să ascundă complet realitatea spirituală a misiunii. A doua noţiune este aceea de "plantatio Ecclesiae" înţeleasă numai juridic, ca şi cum lucrul esenţial în evanghelizare ar fi crearea de structuri instituţionale.

Decretul "Ad gentes" afirmă clar atât unicitatea misiunii exercitată de Biserică, ce are mereu şi peste tot mijloacele de a comunica plinătatea misterului lui Cristos, cât şi varietatea situaţiilor care cer de la ea un mod de acţiune şi metode originale. În alte cuvinte, nu misiunea ca atare fondează diferenţierile, ci situaţiile sau starea Bisericilor în faţa acestor situaţii. Decretul prezintă pe scurt aceste condiţii care duc la diferenţiere în misiune: începutul implantării, sfârşitul implantării, situaţia nouă ca atare, tinereţea Bisericii noi etc. Aşadar, nu teritoriile, ci oamenii şi spaţiile umane care au legătură cu starea Bisericilor ce evanghelizează determină statutul fiecărei misiuni.

În sensul obişnuit al termenului, misiunea este vestirea evangheliei şi implantarea Bisericii în mijlocul popoarelor sau grupurilor umane care nu cred în Cristos. Scopul activităţii misionare este evanghelizarea şi plantarea Bisericii în mijlocul popoarelor sau grupurilor umane în care încă nu este înrădăcinată.

În această descriere a misiunilor subliniem legătura strânsă dintre două noţiuni importante: evanghelizare (predicare) şi plantarea Bisericii (crearea de structuri, instituţii ecleziale). Dar predicarea, convertirea, credinţa, formarea unui popor credincios şi reînnoit prin cuvântul lui Dumnezeu trec pe primul plan în constituirea unei Biserici. Legătura unei misiuni cu Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor sau cu Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei ("Propaganda Fide") este de ordin practic şi constituie o aplicare a doctrinei.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că misiunea nu încetează o dată cu fondarea unei Biserici, ci trebuie continuată până la parusie: Biserica întemeiată trebuie să aibă grijă de toţi cei care sunt "afară".

Motivele şi necesitatea activităţii misionare par evidente când se înţelege faptul că voinţa universală de mântuire a căpătat în Isus Cristos o formă umană, istorică, socială, concretă şi comunitară. Biserica, în vederea căreia este orânduită "preparatio evangelica", se prezintă drept împlinirea celei mai profunde şi tainice dorinţe pe care o are omenirea. În felul acesta, ea este pentru toate realităţile omeneşti judecată şi har, exigenţă de purificare şi de înnoire. Misiunea îşi pierde orice fel de semnificaţie dacă lipseşte tensiunea dintre ceea ce oamenii sunt şi vor să devină şi ceea ce Cristos îi invită să fie şi să devină. Lucrul acesta vrea să spună că în inima oricărui efort misionar se află adânc înrădăcinată crucea.

Având în vedere toate cele de mai sus, putem înţelege că lucrarea misionară are şi un caracter escatologic. Planul lui Dumnezeu este de a forma un popor, trup al lui Cristos şi templu al Duhului Sfânt, în aşa fel încât toţi oamenii împreună să-l poată cunoaşte pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos şi să poată să-i spună: Tată!

Orizonturile misiunii

Interpretarea corectă a misiunii trebuie să pornească de la credinţa trinitară a Bisericii. Aceasta se va desfăşura în două direcţii: una e determinată de faptul că misiunea Bisericii este continuarea analoagă în timp a misiunii Fiului şi Sfântului Duh - pentru că este înrădăcinată în adâncul misterului lui Dumnezeu şi în opera salvifică a persoanelor divine - alta e recerută de faptul că stilul însuşi al misiunii trebuie să oglindească ceea ce este stilul vieţii trinitare, adică stilul dialogal după care fiecare persoană se dăruieşte şi o primeşte pe cealaltă. Nu se poate face misionarism condamnând sau anulând valorile în care crede şi pe care le respectă comunitatea în care se "duce" evanghelia, sau curăţind totul prin ardere pentru ca vestea cea bună să apară în noutatea sa absolută.

Se poate face misiune numai stabilind raporturi bazate pe dialog, pe întâlnirea cu celălalt, unde toate darurile Duhului Sfânt sunt pe deplin valorificate.

Chiar dacă misiunea Bisericii, aşa cum a fost transmisă de Cristos, este unică, adică revelarea şi comunicarea carităţii lui Dumnezeu la toţi oamenii şi la toate popoarele pământului, există totuşi, în interesul ei, anumite activităţi diferite care se nasc din situaţiile în care misiunea se desfăşoară (RM 31). Din acest punct de vedere, facem deosebire între:

a) misiunea ad gentes ca vestire a evangheliei la popoarele, grupurile umane sau contextele umane în care Cristos şi evanghelia sa nu sunt cunoscute sau în care lipsesc comunităţile creştine, destul de mature ca să poată întrupa credinţa în propriul mediu şi a o anunţa altor grupuri;

b) grija pastorală în comunităţile creştine care au structuri ecleziale adecvate şi solide, sunt pline de credinţă şi viaţă, răspândesc evanghelia în mediul lor şi trăiesc angajarea pentru misiunea universală;

c) noua evanghelizare sau reevanghelizarea, în special, în primele ţări creştine, dar uneori şi în Biserici mai tinere, unde grupuri întregi de botezaţi au pierdut simţul viu al credinţei, sau nu se mai recunosc membri ai Bisericii, trăind departe de Cristos şi evanghelia sa.

Misiunea ad gentes este o activitate specifică Bisericii şi nu trebuie să se confunde cu altele sau să dispară sub pretextul că toată Biserica este misionară sau că graniţele între diferitele activităţi ecleziale nu sunt delimitate în mod clar.

Nu putem trasa bariere rigide între activitatea misionară propriu-zisă, pastoraţia credincioşilor şi reevanghelizare.

În enciclica Redemptoris missio (34), papa Ioan Paul al II-lea subliniază importanţa şi interdependenţa reală şi crescândă dintre diferitele activităţi mântuitoare ale Bisericii. "Dinamismul misionar creează un schimb între Biserici şi le orientează spre lumea exterioară, cu influenţe pozitive în toate sensurile. Bisericile din ţările tradiţional creştine, de pildă, confruntate cu sarcina dramatică a noii evanghelizări, înţeleg mai bine că nu pot fi misionare faţă de necreştinii din alte ţări şi continente dacă nu se preocupă serios de necreştinii din propria ţară: spiritul misionar ad intra este un semn credibil şi un stimul pentru activitatea misionară ad extra, şi invers" (RM 34).

Misiunea ad gentes are în faţa ei un scop imens şi un câmp de lucru destinat să aibă orizonturi întotdeauna mai vaste, în comparaţie cu forţele umane ale Bisericii. Ne putem afla în faţa unor dificultăţi exterioare, uneori descurajante, dar nu lipsesc nici dificultăţile interne ale Bisericii: lipsa zelului, divizările între creştini, indiferenţa faţă de valorile creştine.

Biserica ce trăieşte într-o situaţie misionară primeşte adevărate provocări din partea lumii unde evanghelizează; ea trebuie să le răspundă, să-l anunţe pe Isus Cristos chiar şi în împrejurări ostile, dificile sau indiferente.

Aceste provocări reamintesc Bisericii că trebuie să fie misionară, nu numai din cauza aspectelor contingente istorice în care trăieşte, ci prin natura ei interioară. Ea este trimisă în lume şi prezenţa Domnului este promisă prin împlinirea acestui mandat: "Mergeţi, aşadar, învăţaţi toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor" (Mt 28,19-20).

Pentru a depăşi dificultăţile provocărilor, trebuie promovată conştiinţa în poporul lui Dumnezeu că încrederea ce susţine angajarea misionară vine din credinţă, "adică din certitudinea că nu suntem noi protagoniştii misiunii ci Isus Cristos şi Duhul său" (RM 36).

Sfera misiunii

Misiunea nu are margini, dar se pot delimita diferite spaţii în care ea se actualizează: teritorii (regiuni de evanghelizare sunt Asia, Africa, America Latină şi Oceania), populaţii şi fenomene culturale noi (urbanizarea şi globalizarea, sărăcia, migraţia). "În timpurile moderne, activitatea misionară s-a desfăşurat mai ales în regiunile izolate (...) Astăzi (...) locurile privilegiate ar trebui să fie marile oraşe unde apar noi moravuri şi modele de viaţă, noi forme de cultură şi comunicare, ce au apoi influenţă asupra populaţiei" (RM 37).

În această perspectivă nu trebuie uitaţi tinerii; pentru a te apropia de ei nu sunt suficiente mijloacele obişnuite de pastoraţie, ci prezenţa unor grupuri şi mişcări ecleziale, activitatea unor centre speciale care să-i antreneze în viaţa de credinţă.

Deosebit de importante spaţiile culturale, echivalente moderne ale areopagului, dintre care primul este cel al comunicării, nu destul de folosit. Nu numai mass-media trebuie folosită pentru difuzarea mesajului evanghelic şi a învăţăturii magisteriului Bisericii, ci trebuie formate instrumente de integrare în cultura modernă.

Activitatea misionară a Bisericii trebuie să se orienteze şi spre angajarea pentru pace, drepturile omului şi ale popoarelor, mai ales ale minorităţilor, promovarea femeii şi a copilului, ocrotirea creaţiei, prezenţa creştină în lumea culturii şi a ştiinţei. De asemenea, trebuie subliniată importanţa imensului areopag al culturii şi al cercetării ştiinţifice, "al relaţiilor internaţionale care favorizează dialogul şi duc la noi proiecte de viaţă" (RM 37).

Toate formele activităţii misionare trebuie pătrunse de fidelitatea faţă de Cristos şi drumul parcurs de el: sărăcia, caritatea şi sacrificiul.

Biserica are datoria şi dreptul de a ajunge la toate popoarele. Acest drept îl exercită respectând libertatea fiecărei persoane umane. "Misiunea nu restrânge libertatea, ci, mai degrabă, o favorizează. Biserica propune; ea nu impune nimic. Respectă persoanele şi culturile şi se opreşte în faţa sanctuarului conştiinţei. Acelora care se opun cu diferite pretexte activităţii misionare, Biserica le repetă: deschideţi porţile lui Cristos!" (RM 39).

Căile misiunii

Mărturia: prima formă este mărturia evanghelică în viaţa misionarului, a familiei creştine şi a comunităţilor ecleziale care, prin imitarea lui Cristos, trebuie să manifeste atenţie şi caritate faţă de cei săraci, marginalizaţi şi aflaţi în suferinţă. În anumite cazuri, acolo unde acţiunea Bisericii este negată, mărturia este unicul mod de a fi misionar. "Căci toţi creştinii, oriunde trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieţii şi prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-au îmbrăcat prin Botez şi puterea Duhului Sfânt de care au fost întăriţi prin Mir astfel încât ceilalţi, văzând faptele lor cele bune, să-l preamărească pe Tatăl şi să perceapă mai deplin sensul autentic al vieţii omului şi legătura universală de comuniune dintre oameni" (AG 11).

Formarea comunităţilor creştine: misiunea ad gentes are ca obiectiv fondarea comunităţilor care mărturisesc credinţa în Cristos Mântuitor şi Domn, dezvoltarea Bisericilor până la completa lor maturizare în aşa fel încât ele însele să devină misionare. Comunitatea de credincioşi trebuie să fie profund înrădăcinată în popor, să promoveze familii pătrunse de spiritul evanghelic şi, susţinută de şcoli corespunzătoare, să se organizeze în asociaţii şi grupări prin intermediul cărora apostolatul laicilor să poată pătrunde întreaga societate cu spiritul evangheliei, pentru că, prin Botez, ei sunt chemaţi să-şi exercite slujirile încredinţate de Dumnezeu: slujirea preoţească, profetică şi regească. În acest fel, comunitatea creştină devine semnul prezenţei lui Dumnezeu în lume: "Căci, prin jertfa euharistică, trece neîncetat la Tatăl împreună cu Cristos; hrănită stăruitor cu cuvântul lui Dumnezeu, ea dă mărturie pentru Cristos; în sfârşit, umblă în iubire şi este înflăcărată de spirit apostolic" (AG 15).

Fiecare comunitate trebuie să trăiască spiritul misionar, participând la opera de evanghelizare a Bisericii Universale, reînnoind angajarea ecumenică faţă de creştinii ce aparţin altor Biserici.

Preoţii şi institutele de viaţă consacrată: pentru creştinii comunităţii locale sunt necesare diverse slujiri care, trezite de chemarea divină chiar din rândul credincioşilor, trebuie cultivate cu mare grijă: slujirea de preot, diacon, catehet, călugării şi călugăriţele, asociaţiile misionare, Acţiunea Catolică etc.

Trebuie acordată o mare importanţă formării spirituale strâns legată de formarea doctrinară şi pastorală astfel încât, studenţii teologi să înveţe să se dedice în întregime slujirii trupului lui Cristos şi lucrării evangheliei, să se ataşeze de episcop ca fideli colaboratori şi să lucreze în comun cu ceilalţi preoţi. În virtutea hirotonirii, toţi preoţii sunt chemaţi să împărtăşească grija Bisericii pentru misiune. Din acest motiv, formarea candidaţilor la preoţie trebuie să promoveze inimi şi mentalităţi misionare deschise spre nevoile Bisericii şi ale lumii, sensibile faţă de cei înstrăinaţi de credinţa creştină şi, mai ales, faţă de grupurile indiferente din propriul ambient, ca şi faţă de grupurile necreştine din ţările de misiune.

Colaboratori ai episcopului, preoţii sunt chemaţi să ia parte la grija pentru misiune: "Darul spiritual pe care preoţii l-au primit la hirotonire nu-i pregăteşte pentru o misiune limitată şi restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea şi universala misiune a mântuirii până la marginile pământului, căci orice slujire preoţească participă la dimensiunea universală a misiunii încredinţate de Cristos apostolilor" (RM 67).

Aşadar, formarea candidaţilor la preoţie trebuie să aibă în vedere faptul ca ei "să fie impregnaţi de acel spirit cu adevărat catolic, care să-i obişnuiască să depăşească limitele diecezei, ţării sau ritului pentru a răspunde necesităţilor întregii Biserici, pregătiţi sufleteşte să predice oriunde evanghelia" (RM 67).

În enciclica Fidei donum, papa Pius al XII-lea încurajează pe episcopi ca să-i ofere pe unii dintre preoţi pentru a lucra o vreme în Bisericile din Africa. Astfel, Biserica este chemată să sublinieze validitatea şi rodnicia acestei experienţe dovedind că a devenit matură. Preoţii fidei donum trimişi în misiuni scot în evidenţă legătura de comuniune dintre Biserici, contribuind la creşterea unor comunităţi bisericeşti sărace de la care primesc prospeţime şi vitalitate în credinţă.

Slujirea misionară a preotului diecezan trebuie să corespundă unor criterii şi cerinţe: sunt trimişi în teritorii de misiune cei mai buni preoţi, preoţii capabili şi pregătiţi pentru lucrarea deosebită ce-i aşteaptă.

O contribuţie deosebită la viaţa misionară a Bisericii trebuie să o dea membrii institutelor de viaţă consacrată care, din moment ce se dedică slujirii Bisericii, "în puterea propriei consacrări au obligaţia de a lucra în mod deosebit în activitatea misionară în stilul propriu al respectivului institut" (RM 68).

Institutele călugăreşti şi congregaţiile de viaţă activă şi contemplativă trebuie să susţină activitatea misionară, căci prin apelul adresat lor de Conciliul Vatican II sunt chemate şi ele la misiune, contribuind fiecare potrivit propriei carisme.

Laicii: misiunea priveşte întreg poporul lui Dumnezeu; chiar dacă întemeierea unei noi Biserici are nevoie de Euharistie şi, prin urmare, de slujirea preoţească, totuşi misiunea, care se desfăşoară în diferite forme, este sarcina tuturor credincioşilor. "Participarea laicilor la răspândirea credinţei se vădeşte de la începuturile creştinismului, ea fiind realizată fie de credincioşi individuali şi de familii, fie de întreaga comunitate" (RM 71).

Sectoarele în care este necesară prezenţa laicilor sunt multiple: viaţa politică, socială, economică pe plan local, naţional şi internaţional (RM 72).

În cadrul activităţii misionare trebuie valorificate diferite forme de apostolat laic, respectându natura şi scopurile lor: asociaţii misionare laice, mişcări bisericeşti, organizaţii creştine de voluntariat, toate implicate în misiunea ad gentes şi în colaborarea cu bisericile locale.

Evanghelia nu poate pătrunde în profunzime mentalitatea oamenilor dacă lipseşte contribuţia laicilor, iar între laici un rol deosebit îl ocupă cateheţii.

Formarea cateheţilor în şcolile diecezane trebuie adaptată pentru ca ei să poată realiza cât mai bine sarcina de colaboratori ai preoţilor; ei trebuie să-şi însuşească bine doctrina catolică, mai ales în domeniul biblic şi liturgic, precum şi metoda catehetică în practica pastorală, şi, prin exercitarea necontenită a pietăţii şi a sfinţeniei vieţii, să se formeze în vederea unui comportament creştin misionar. Este important ca ei să fie ajutaţi în trăirea vieţii spirituale, să se organizeze sesiuni şi cursuri speciale pentru formarea lor continuă.

În afară de cateheţi, trebuie să fie şi alte forme de slujire în Biserică: "conducători ai rugăciunii, ai cântului şi ai liturgiei; conducători ai comunităţilor bisericeşti de bază şi ai grupărilor de studii biblice; responsabili cu operele de caritate, administratori ai bunurilor Bisericii, conducători ai diferitelor asociaţii de apostolat, profesori de religie în şcoli" (RM 74).

Cooperarea şi activitatea misionară se exprimă prin promovarea vocaţiilor misionare. Trebuie subliniate diferitele forme de angajare misionară, dar, în acelaşi timp, trebuie reafirmată prioritatea dăruirii de sine, totale şi perpetue, pentru lucrarea misionară. Vestirea evangheliei cere vestitori - "Secerişul este mare, iar lucrătorii sunt puţini".

Printre formele de participare la activitatea misionară, primul loc îl ocupă spiritualitatea misionară prin rugăciune, jertfă şi mărturia vieţii creştine. Urmează apoi promovarea vocaţiilor misionare ad gentes în familii. "Când părinţii sunt gata să permită ca unul din fiii lor să plece în misiune, când ei au cerut Domnului un astfel de har, el îi va răsplăti cu bucurie în ziua în care un fiu sau o fiică a lor îi va asculta chemarea" (RM 80).

Vocaţia misionară se manifestă în mod plenar în instituţiile şi congregaţiile care au un caracter misionar; aici chemarea lui Dumnezeu trebuie să găsească disponibilitate pentru răspunsuri prompte şi generoase.

Biserica trebuie să fie conştientă de necesitatea ajutoarelor materiale şi economice pentru a face faţă necesităţii misiunii nu numai pentru susţinerea operelor misionare din ţările de misiune, dar şi pentru cele ale carităţii şi promovării umane. "Misiunile nu cer numai un ajutor, ci o reală participare la vestirea misionară şi la caritatea faţă de cei săraci. Tot ce am primit de la Dumnezeu (atât viaţa cât şi bunurile materiale) nu ne aparţine, ci a fost dat în folosinţă. Generozitatea în a dărui trebuie să fie întotdeauna luminată şi inspirată de credinţă: atunci este într-adevăr mai mare bucurie în a da decât în a primi" (RM 81).

Într-ajutorarea între Biserici este un element deosebit de important în activitatea Bisericii, pentru că vorbeşte despre caracterul ei universal. Speranţa creştină susţine dorinţa de angajare într-o nouă evanghelizare şi în misionarismul universal.

Cooperarea pentru misiuni trebuie să capete forme noi: a-i ajuta pe tinerii dispuşi să facă o experienţă de viaţă creştină misionară să viziteze misiunile; pregătirea atentă pentru a face faţă exigenţelor muncii în spaţiile unde creştinismul nu este cunoscut, este persecutat sau interzis; capacitatea de adaptare a asistenţei spirituale la modul nomad de a trăi al popoarelor din ţările de misiuni.

Spiritualitatea misionară

Stilul misionar de viaţă trebuie să fie caracterizat de supunerea faţă de Duhul Sfânt în comuniune cu Cristos. Cine are spirit misionar este animat de "zelul pentru suflete", care se bazează în cele din urmă pe caritatea lui Cristos, şi devine un "frate universal" care poartă cu sine deschiderea şi grija Bisericii pentru toate popoarele şi pentru toţi oamenii, fiind un semn al iubirii lui Dumnezeu în lume, fără nici o excludere sau preferinţă.

Chemarea la misiune derivă din chemarea universală la sfinţenie; adevăratul misionar este sfântul. Fiecare creştin are o vocaţie de a deveni sfânt şi misionar.

Sfântul Părinte cere celor botezaţi curaj şi generozitate în a-l servi pe Dumnezeu şi aproapele, invitându-i pe toţi la sfinţenie. Toţi credincioşii de orice stare sau grad sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea carităţii.

Spiritualitatea misionară pune faţă în faţă două realităţi creştine: spiritualitatea şi misiunea. Fiecare dintre aceste realităţi îmbrăţişează un câmp foarte larg. Expresia "spiritualitate misionară" apare în toate documentele conciliare. Enciclica Redemptoris missio indică liniile principale ale acestei spiritualităţi: "deplina docilitate faţă de Duhul Sfânt" (RM 87), "comuniunea intimă cu Cristos" (RM 88), "a iubi Biserica şi oamenii cum i-a iubit Isus" (RM 89), "caritatea apostolică" precum şi "cea a lui Cristos, bunul păstor" (RM 89), "nou zel al sfinţeniei" (RM 91), "a fi contemplativ" pentru a deveni "semn credibil" (RM 91). În documentele magisteriale actuale spiritualitatea misionară este văzută din multe puncte de vedere: trinitar, salvific, pneumatologic, cristologic, ecleziologic, pastoral, contemplativ, antropologic, sociologic; toate aceste dimensiuni fac în aşa fel ca spiritualitatea misionară să necesite abordări diferite, în funcţie de cei cărora li se propune.

În fine, putem afirma că un creştin, conştient de bogăţia primită la Botez este un adevărat misionar, iar ca adevărat misionar, prin spiritul lui Cristos pe care şi l-a însuşit, iubeşte Biserica şi toată omenirea cu dragostea lui Cristos. Numai această dragoste profundă pentru Biserică poate susţine zelul misionar. "Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea" (Ef 5,25).

În munca sa specifică, un adevărat misionar nu va uita niciodată că trebuie să se adapteze circumstanţelor şi situaţiilor persoanelor, culturilor şi popoarelor.

El va fi mereu ghidat de dorinţa de a concretiza fericirile proclamate de Cristos pe munte, iar dintre toate va fi atent în mod special la sărăcie. În acest sens, misionarul e chemat să fie alături de cei săraci şi asupriţi în orice fel. De aceea, spune Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea: "Îi îndemn pe toţi ucenicii lui Cristos şi toate comunităţile creştine - de la familii până la dieceze, de la parohii până la institute de viaţă consacrată - să-şi facă o examinare sinceră a vieţii în privinţa solidarităţii cu cei săraci (...) Aceste opere dezvăluie sufletul întregii activităţi misionare: iubirea este şi rămâne motorul misiunii" (RM 60).