13. MISIUNEA "AD GENTES ŞI COLABORAREA ÎNTRE BISERICI

INDICAŢII METODOLOGICE

Activitatea misionară se sprijină pe credinţa şi experienţa Bisericii care, din ziua de Rusalii şi până la parusie, dă mărturie şi proclamă că Isus a venit să reveleze chipul lui Dumnezeu şi să merite, prin cruce şi înviere, mântuirea pentru toţi oamenii.

Misiunea este o problemă de credinţă şi iubire.

În sens propriu, misiunea "ad gentes" se adresează popoarelor, grupurilor umane, contextelor socio-culturale în care Cristos şi evanghelia sa nu au pătruns sau în care nu există comunităţi creştine suficient de mature pentru a putea întrupa credinţa în mediul lor şi a o vesti altor grupuri. În sens larg, grija pastorală permanentă şi noua evanghelizare sunt activităţi misionare.

Într-un mod organic, învăţătura Bisericii despre misiunea "ad gentes" este cuprinsă în magisteriul papilor din secolul al XX-lea, printre care amintim pe papa Pius al XII-lea cu enciclicele "Evangelii praecones" (1951) şi "Fidei donum" (1957) şi pe papa Ioan al XXIII-lea cu enciclica "Princeps pastorum" (1959). Conciliul Vatican II prezintă această învăţătură în constituţia dogmatică "Lumen gentium", în decretul despre ecumenism "Unitatis redintegratio" şi, mai ales în decretul "Ad gentes"; aceste documente sunt aprofundate de către papa Paul al VI-lea în exortaţia apostolică "Evangelii nuntiandi" (1975) şi de papa Ioan Paul al II-lea în enciclica "Redemptoris missio" (1990).

Tema misiunii "ad gentes" poate fi prezentată în una sau două cateheze, după următoarea schemă de lucru: I) Cine suntem? - vestirea evangheliei la nivel universal, naţional şi local; II) Ce trebuie să fim? - principiile misiunii din punct de vedere doctrinar, spiritual şi pastoral; III) Ce trebuie să facem? - propuneri concrete, soluţii, sugestii pentru îmbunătăţirea activităţii misionare.