9. PREZENŢA LAICILOR ÎN BISERICĂ, ÎN SOCIETATE ŞI ÎN CULTURĂ

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

1. Lucrători în via Domnului

"Apoi a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea şi-a găsit pe alţii stând şi le-a spus: «De ce staţi aici toată ziua degeaba?» I-au spus: «Pentru că nimeni nu ne-a angajat». El le-a zis: «Mergeţi şi voi în vie» (Mt 20,6-7).

Imperativul lui Cristos este atât de clar şi permanent actual. În Biserică nu pot exista şomeri. Toţi sunt chemaţi la lucru, la muncă, la slujire. Urgenţa acestui mesaj se impune cu mai mare stringenţă în zilele noastre.

Papa Ioan Paul al II-lea face o analiză, tulburător de reală, stării de fapt a lumii de azi, în care Cristos ne trimite:

"Situaţii noi, fie ecleziale, fie sociale, economice, politice şi culturale, cer astăzi, o forţă cu totul specială, acţiunea credincioşilor laici. Dacă lipsa angajării a fost totdeauna inacceptabilă, timpul prezent o face şi mai vinovată. Nu-i este permis nimănui să stea degeaba" (CL 3).

În această realitate sumbră trebuie să recunoaştem propria noastră condiţie din lumea în care trăim: secularizarea şi eliminarea mesajului lui Cristos din viaţa atâtor oameni, mai ales la copii şi la tineri; demnitatea persoanei umane încălcată prin manipulare ideologică, economică şi genetică; o mass-media sărăcită de orice conţinut religios. La toate acestea Cristos a dat un răspuns sigur şi se bazează pe noi ca să-l ascultăm şi să-l urmăm. Viaţa noastră nu poate avea decât un singur sens: urmarea lui Cristos. El singur este salvatorul omului şi al lumii. Să devenim Cristos, să-l afirmăm pe Cristos, să trăim în Cristos. Să putem realiza în viaţa noastră acel "sentire cum Ecclesia" al sfântului Ignaţiu de Loyola, care s-ar putea traduce în aceste imperative: a simţi cu Biserica, a iubi Biserica, a asculta de Biserică, a suferi cu Biserica, şi mai ales prin expresia papei Ioan Paul al II-lea: "a fi Biserică".

Cum vom putea îndeplini acest deziderat al lui Cristos?

2. Prin sfinţenia vieţii

Laicii sunt chemaţi să animeze şi să perfecţioneze ordinea realităţilor temporale cu spiritul evanghelic şi astfel să dea mărturie despre Cristos prin sfinţenia vieţii.

"Demnitatea credincioşilor laici ni se descoperă în toată plinătatea ei, dacă analizăm până şi fundamentala chemare pe care Tatăl, în Isus Cristos, prin Duhul, o adresează fiecăruia dintre ei: chemarea la sfinţenie, adică la perfecţionarea dragostei. Sfinţenia este mărturia cea mai splendidă a demnităţii, conferite discipolului lui Cristos" (CL 16).

Zelul pastoral al Conciliu Vatican II îşi atinge una din culmi în învăţătura despre chemarea întregului popor al lui Dumnezeu: episcopi, preoţi, persoane consacrate şi toţi laicii, la sfinţenie. Capitolele IV şi V din constituţia dogmatică "Lumen gentium" expune învăţătura constantă şi sistematică despre "chemarea universală la sfinţenie în Biserică".

Caracterul "cristocentric" al sfinţeniei creştine este scos în evidenţă în capitolul IV (33-36), în care se arată poziţia pe care trebuie să o ocupe laicii în trupul mistic al lui Cristos. Îndeplinindu-şi rolul lor specific şi datoria profesională, luând parte la diferite forme de apostolat, laicii contribuie la "creşterea Bisericii şi la progresul ei continuu în sfinţenie" (LG 33).

Cristos este autorul principal şi adevărat al sfinţeniei. El, preotul suprem şi veşnic, marele profet; el, care s-a făcut ascultător până la moarte, este modelul şi miezul întregii sfinţenii.

Forma specifică a sfinţeniei laicilor pune în lumină modul cum îşi continuă Cristos întreita misiune de preot, profet şi rege, în îndeletnicirile proprii ale laicilor în mediul în care trăiesc, cu harurile şi mijloacele care le sunt proprii.

Papa Ioan Paul al II-lea, în "Christifideles laici", ne dă şi programul de sfinţenie pentru fiecare botezat în urmarea lui Cristos:

"Prin acceptarea fericirilor sale, prin ascultarea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu, prin participarea conştientă şi activă la viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii, prin rugăciunea individuală, familială şi comunitară, prin foamea şi setea după dreptate, prin practicarea poruncii iubirii în toate circumstanţele vieţii şi prin slujirea fraţilor, mai ales dacă aceştia sunt mici, săraci şi suferinzi (CL 16).

Laicii trebuie să fie conştienţi de chemarea lor şi prin sfinţenie să-l eternizeze pe Isus Cristos în viaţa de toate zilele. Scopul fiecărui creştin trebuie să fie sfinţenia; drumul pe care merge să fie sfinţenia; întreaga existenţă şi activitate să fie sfinţenia...

"Vrei să aduci lui Dumnezeu o mare cinste prin viaţa ta? Vrei să lucrezi pentru apologia evangheliei? Vrei să-l mărturiseşti pe Dumnezeu şi pe Fiul său în această lume de necredinţă? Vrei să faci pentru slava lui Dumnezeu mai mult decât vor face vreodată oratorii, filozofii şi înţelepţii? Sfinţeşte-te! Arată lumii tradiţia neîntreruptă a sfinţeniei Bisericii. Lumea te va privi, te va observa, te va urmări îndeaproape. Şi dacă ea va vedea că, într-un secol de argint, tu ai fost dezlipit; că, într-un secol de mândrie, tu ai fost smerit; că, într-un secol de plăceri, tu ai fost curat; că, într-un secol de stricăciune, tu ai fost tare; miraţi de un asemenea spectacol, această lume va fi forţată să aducă omagiu lui Dumnezeu, care este minunat în sfinţii săi. Cu cât duşmanul devine mai tare, cu atât mai mult trebuie să crească sfinţenia fiilor lui Dumnezeu" (Abatele Peryve).

3. Prin valorificarea carismelor

Duhul Sfânt este dăruit tuturor celor botezaţi, şi nu numai ierarhiei sau persoanelor consacrate. Fiecare laic, în virtutea Botezului şi a Mirului, a primit de la Duhul Sfânt darurile necesare şi speciale pentru a fi martor şi în acelaşi timp instrument viu în misiunea Bisericii. Trebuie să descoperim ce daruri trezeşte Duhul Sfânt în fiecare dintre noi pentru a face loc darului fiecăruia, pentru ca fiecare să-şi vadă darul promovat şi acceptat şi să crească în acţiunea ministerială a Bisericii.

De aici datoria de a fi atenţi faţă de Duhul Sfânt, sfinţitorul, adevăratul constructor al Bisericii. De a-l invoca mai des pe Duhul Sfânt şi mai ales de a recupera dimensiunea rugăciunii şi a contemplaţiei, care ne ajută să valorificăm darurile fiecăruia, adică modul propriu de a trăi credinţa, de a vitaliza sacramentele, de a trăi caritatea.

A valorifica darul fiecăruia nu înţelegem numai fiecare credincios luat în parte, dar care priveşte şi toată comunitatea.

"Extraordinare sau simple şi umile, carismele sunt haruri ale Duhului Sfânt care au, direct sau indirect, o utilitate eclezială, fiind orânduite spre edificarea Bisericii, spre binele oamenilor şi necesităţile lumii" (CL 23).

Desigur, este necesar şi un discernământ al carismelor. Pentru că "Duhul Sfânt" suflă unde vrea, nu este totdeauna uşor de recunoscut şi de primit acţiunea Duhului. De aceea, păstorilor le este dat darul discernământului şi al valorificării darurilor pe care Spiritul le impune poporului lui Dumnezeu pentru binele comun.

"... Judecata despre autenticitatea şi dreapta lor folosire aparţine acelora care sunt în fruntea Bisericii, care au datoria specială de a nu stinge Duhul, ci de a cerceta toate şi a păstra ce este bun" (LG 12).

O bună folosire a darurilor primite va duce la o credinţă autentică şi matură şi va conduce la participare activă în Biserică, la angajare şi slujire.

Viaţa creştină se va reînnoi, Rusaliile se vor reactualiza în comunităţile noastre, dacă vor fi favorizate vocaţia şi carisma fiecăruia şi se va acorda spaţiu pentru orice creştin să se integreze şi să colaboreze cu darurile primite pentru a sluji evanghelia şi o dată cu ea şi lumea.

4. Prin apostolat

"Laicii îşi exercită apostolatul lor multiform şi în Biserică şi în lume. În ambele, li se deschid diferite domenii de acţiune apostolică, dintre care vrem să le amintim pe cele principale: comunităţile bisericeşti, familia, tineretul, mediile sociale, viaţa naţională şi internaţională. Deoarece în zilele noastre femeile iau tot mai activ parte la întreaga viaţă socială, este foarte important să crească participarea lor şi în diferitele sectoare ale apostolatului Bisericii" (AA 9).

Porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele este fundamentală pentru fiecare creştin. Iubirea se concretizează prin apostolat. Nimeni nu poate să spună că-l iubeşte pe Dumnezeu şi pe semeni, fără să-l arate pe Dumnezeu în viaţa proprie şi să conducă şi pe alţii la Dumnezeu prin inventivitatea iubirii adevărate.

Ce poate sau ce trebuie să facă un laic pentru a-şi împlini misiunea apostolică?

Mai întâi trebuie să pornim de la noi înşine. Să ne cunoaştem şi să ne analizăm darurile şi carismele, prin care am fost înzestraţi de Duhul Sfânt, consultându-ne şi cu păstorii sufleteşti. Fără această evaluare nu putem cunoaşte ce trebuie să facem.

Apoi e necesară o trăire creştină autentică, în unire cu Cristos, în urmarea lui Cristos. Trebuie să mă întreb: ce ar face Cristos în locul meu? Sau cum ar dori Cristos să-l reprezint în familie, la serviciu, la şcoală, în societate...?

Să fim apoi în comuniune cu învăţătura şi ierarhia Bisericii, pentru a găsi împreună soluţiile cele mai bune pentru desfăşurarea unui apostolat laborios şi a evita excesele.

Decretul conciliar "Apostolicam actuositatem" vorbeşte în capitolul IV despre diversele forme de apostolat. Există un apostolat individual şi un apostolat organizat.

Punctul de plecare în apostolatul individual şi în predica laicului despre împărăţia lui Dumnezeu este totdeauna viaţa, cu toate aspectele ei, care se manifestă în Biserică şi în lume, dar, desigur, şi apostolatul cuvântului, care este de o importanţă capitală în anumite împrejurări.

"O formă deosebită de apostolat individual şi semn foarte adecvat vremurilor noastre este mărturia întregii vieţi a laicilor, izvorâtă din credinţă, speranţă şi iubire, care îl arată pe Cristos trăind în credincioşii săi. Prin apostolatul cuvântului, absolut necesar în anumite împrejurări, laicii Îl vestesc pe Cristos, explică şi răspândesc învăţătura lui, după condiţia şi priceperea fiecăruia şi o mărturisesc cu fidelitate" (AA 16).

Conciliul aminteşte că toţi laicii trebuie să desfăşoare personal acest apostolat prin lumina credinţei trăite şi că acest apostolat "nu poate fi înlocuit cu nimic", şi cu această conduită să se trăiască viaţa familială, profesională, culturală şi socială.

Să analizăm câteva domenii de acţiune apostolică, în care laicii, participând la slujirea preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, sunt implicaţi în Biserică şi în lume.

a. În comunităţile bisericeşti

Conciliul a instituit două ministere ale lectoratului şi acolitatului rezervate laicilor de sex masculin (CDC 230,1). Poate prin aceasta ar putea fi înlăturate unele improvizaţii de moment şi ar da o notă de stabilitate şi claritate celebrărilor liturgice.

Pe lângă aceste ministere, orice laic poate exercita numeroase oficii liturgice: lector pe o perioadă limitată în acţiunile liturgice; funcţiunile de comentator, de cantor şi de psalmist; prezidarea rugăciunilor liturgice; administrarea Botezului; ministru extraordinar al sfintei Împărtăşanii; asistent la cununia religioasă; pregătirea tinerilor la căsătorie; pregătirea bolnavilor pentru primirea sacramentelor; administrarea viaticului; prezidarea rugăciunilor la casa mortului, la cimitir şi chiar a ritului funerar; pregătirea catehumenilor la Botez şi chiar celebrarea Botezului; celebrarea sacramentaliilor şi a binecuvântărilor pentru soţi, copii, logodnici, a unei femei înainte şi după naştere, bătrâni, bolnavi, cateheţi, persoane înainte de călătorie, casă nouă, instrumente tehnice sau de muncă, animale, terenuri, masă, mulţumire pentru binefacerile primite, pentru diferitele circumstanţe; celebrarea Liturgiei orelor; pregătirea copiilor şi asistarea lor în timpul celebrării euharistice şi a altor sacramente; prezidarea celebrărilor duminicale în absenţa preotului; diferite slujiri sau funcţii în timpul sfintei Liturghii (primirea credincioşilor în Biserică, citirea cuvântului lui Dumnezeu, rostirea unei rugăciuni, prezentarea darurilor la altar, animarea cântărilor liturgice).

Sunt apoi alte funcţii importante în Biserică pe care laicii nesfinţiţi special pentru aceste misiuni le pot îndeplini, precum: catehizarea în ţările de misiuni, profesor de religie, preşedinte al Acţiunii Catolice sau în alte organizaţii, director în operele caritative ale Bisericii, profesor în şcolile catolice, director la reviste şi publicaţii.

Conciliul insistă că aceste servicii şi slujiri prestate de laici sunt atât de preţioase şi de neînlocuit în zilele noastre.

Precizăm faptul că unele din aceste funcţii pot fi îndeplinite de către laici numai în caz de necesitate şi cu mandat şi permisiune expresă a ordinariatului locului sau a parohului şi multe dintre ele după o pregătire adecvată.

Trebuie să notăm că aceste ministere şi slujiri ale credincioşilor laici nu sunt numai suplimentare, pentru a uşura munca parohului în îndeplinirea obligaţiilor liturgice şi pastorale, ci o recunoaştere vie a carismelor pe care Duhul Sfânt le dăruieşte credincioşilor pentru a fi valorificate în folosul comunităţii.

Numai aşa va putea fi realizată pe deplin noua învăţătură conciliară şi postconciliară a Bisericii, care îi vede pe laici de orice categorie socială ca responsabili ai apostolatului Bisericii în orice sector al convieţuirii umane.

b. Consiliul pastoral parohial

În calitate de consilieri ai păstorilor, laicii au un rol important în Biserică, şi deci în comunităţile parohiale. Printre aceste organisme de consiliu stabilite de Biserică şi pentru a realiza comuniunea tuturor forţelor active într-o Biserică locală se numără consiliul pastoral parohial.

"Dacă, după aprecierea episcopului diecezan, fiind ascultată părerea consiliului prezbiteral, se consideră că este oportun, în fiecare parohie să fie constituit un consiliu pastoral, care este condus de paroh, şi în care credincioşii, împreună cu cei care participă în virtutea oficiului la grija pastorală a parohiei, să contribuie la creşterea activităţii parohiale" (CDC can. 536).

Consiliul este format din preoţi, călugări şi laici, care reprezintă întreg poporul lui Dumnezeu, creştini din diferite medii sociale, culturale şi profesionale, numărul membrilor variind în funcţie de mărimea parohiei (20-70 de membri).

Competenţa consiliul pastoral se extinde la toată viaţa pastorală a parohiei. Analizează iniţiativele pastorale, propune proiecte şi verifică mereu contorizarea lor. Pentru că este un organism eclezial, este necesar ca toţi membrii consiliului să fie activi în Biserica locală, să se angajeze pe deplin în funcţia de consilieri, să fie ascultaţi şi apreciaţi pentru colaborarea lor, pentru că reprezintă întreaga comunitate parohială în unitatea credinţei, în bogăţia carismelor, în varietatea slujirilor.

Deşi înfiinţarea acestui consiliu nu este obligatorie, ci numai facultativă, deşi are caracter numai consultativ, trebuie să ocupe un loc important printre organismele de responsabilitate pastorală. Reprezintă de fapt actualizarea practică a principiilor conciliare: participarea tuturor creştinilor la apostolat, valorificarea carismelor, coresponsabilitate în misiunea apostolică. Mereu, consiliul pastoral reprezintă întreaga comunitate pastorală, este imaginea fraternităţii şi a comuniunii.

Cu ajutorul consiliului pastoral vor fi depăşite multe din dificultăţile inerente pastoraţiei parohiale şi prin aportul comun se poate găsi soluţionarea viabilă a atâtor probleme pastorale.

Funcţionarea eficientă a unui astfel de consiliu depinde de paroh, care este în fruntea consiliului. Parohul este acela care ia deciziile pastorale, deşi nu este singurul care le elaborează.

c. Consiliul pentru probleme economice

"În fiecare parohie să existe un consiliu pentru probleme economice, care funcţionează nu numai după normele dreptului universal, ci şi după normele date de episcopul diecezan, şi în care credincioşii, aleşi în conformitate cu aceleaşi norme, îl ajută pe paroh în administrarea bunurilor parohiale, rămânând inviolabilă prescripţia can. 532" (CDC can. 537).

Spre deosebire de consiliul pastoral parohial, care este facultativ, consiliul pentru probleme economice este obligatoriu pentru toate parohiile.

Consiliul este format din credincioşi şi funcţionează sub conducerea parohului, care reprezintă parohia în toate problemele juridice. Normele date de episcop reglementează compoziţia, competenţele şi funcţionarea consiliului. Acest consiliu trebui să fie compus din cel puţin trei persoane, inclusiv parohul care îl conduce.

Consiliul pentru probleme economice corespunde învăţăturii Conciliului Vatican II, care afirmă:

"Cât despre bunurile bisericeşti propriu-zise, preoţii le vor administra după natura acestora, conform legilor bisericeşti, pe cât se poate cu ajutorul unor laici competenţi şi le vor folosi întotdeauna în acele scopuri în vederea cărora îi este îngăduit Bisericii să posede bunuri vremelnice, adică pentru organizarea cultului divin, pentru a asigura clerului o întreţinere demnă şi pentru a susţine operele de apostolat şi de caritate, mai ales faţă de cei săraci" (PO 17).

Obligaţia principală a consiliului este de a colabora la opera administrativă a parohului, şi ar putea cuprinde următoarele aspecte: a întocmi un inventar al bunurilor parohiale; a face bilanţul parohiei; a stabili bugetul anual; a ajuta la ţinerea evidenţelor contabile; a sprijini parohul cu sfaturi constructive în cazuri de angajare financiară majoră; a studia modalităţi şi a propune iniţiative pentru a sensibiliza parohia la datoria de a contribui la necesităţile economice, atât pentru parohie, cât şi pentru Biserica întreagă.

Astfel s-ar asigura o garanţie a unei administrări cu adevărat ecleziale şi, prin transparenţă şi colaborare, implicarea constantă a întregii comunităţi.

Ca şi în consiliul pastoral parohial, funcţia consiliului pentru problemele economice este consultativă şi nu deliberativă, decizia finală revenind parohului.

O colaborare fraternă între consiliul pentru probleme economice şi consiliul pastoral parohial ar evita ca gestionarea parohiei să fie făcută numai după criterii economice, dar ar face să se analizeze norme generale de priorităţi, pentru binele atât spiritual cât şi economic al întregii comunităţi.

d. Apostolatul organizat asociativ

"Creştinii sunt chemaţi, fiecare în parte, să exercite apostolatul în diversele lor condiţii de viaţă; totuşi ei să nu uite că omul este, prin firea lui, social şi că i-a plăcut lui Dumnezeu ca pe cei care cred în Cristos să-i adune în poporul lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,5-10) şi într-un singur trup (cf. 1Cor 12,12). Aşadar, apostolatul desfăşurat în comun corespunde în chip fericit nevoilor credincioşilor, atât din punct de vedere uman, cât şi creştin, şi în acelaşi timp poartă semnul comuniunii şi unităţii Bisericii" (AA 18).

Anii de după Conciliul Vatican II au marcat o vitalitate deosebită în acest domeniu asociativ. S-au născut multe mişcări şi grupuri pentru a răspunde necesităţilor de spiritualitate şi de apostolat în momentul istoric actual. Duhul Sfânt a trezit, în aceşti ultimi ani, grupuri, mişcări şi asociaţii, care au îmbogăţit Biserica cu o prezenţă dinamică.

Aspectele pozitive ale asociaţiilor creştine sunt multiple: o Biserică după modelul comunităţilor primare, în care sunt puse în valoare mai ales fraternitatea şi prietenia, responsabilitatea solidară, creativitatea evanghelică, liturgică şi apostolică; o comuniune mai mare între credincioşi; un laicat mai ministerial; o Biserică mai vivace, datorită numeroaselor carisme.

În Biserică sunt recunoscute astăzi 58 de asociaţii ecleziale şi mişcări ale laicilor, dintre care amintim pe cele mai importante: Acţiunea Catolică, înfiinţată în 1868, care cuprinde: copii, tineri şi adulţi, iar domeniul ei de apostolat privilegiat este parohia; Mişcarea Focolarelor, fondată de Chiara Lubich; Comuniune şi Eliberare, fondată de Mons. Luigi Giussani; Credinţă şi Lumină, fondator: Jean Vanier; Mişcarea Neocatehumenilor, fondator: pictorul spaniol Kiko Arguello.

Avem multe asociaţii şi mişcări prezente în România şi în Dieceza de Iaşi, unele amintite în prima parte a prezentei expuneri. Multe din aceste mişcări sunt în creştere şi participă la munca de apostolat şi evanghelizare în parohii, familii, licee, universităţi, în sectorul cultural şi politic; organizează întruniri, exerciţii spirituale pentru laici, cateheze pe categorii de vârstă, lucrează în sectorul caritativ, în viaţa socială şi oriunde este necesar ca prezenţa laicilor să fie activă prin misiune şi slujire.

Pentru o bună desfăşurare a asociaţiilor şi mişcărilor laice sunt necesare criterii clare şi bine precizate, numite "criterii ecleziale". Acestea nu vin în contradicţie cu libertatea de asociere, ci au în perspectivă comuniunea şi misiunea Bisericii. Papa Ioan Paul al II-lea în "Christifideles laici" arată clar aceste criterii fundamentale, pentru discernerea asociaţiilor de credincioşi laici. Acestea sunt următoarele: primatul dat vocaţiei fiecărui creştin la sfinţenie; responsabilitatea de a mărturisi credinţa catolică, mărturia unei comuniuni solide şi conştiente cu papa şi cu episcopul Bisericii locale; conformitatea şi participarea la scopul apostolic al Bisericii; angajarea concretă în societatea umană, în lumina doctrinei sociale a Bisericii, adică evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor şi formarea conştiinţelor creştine (CL 30).

Împlinirea acestor criterii se verifică după roadele concrete, care însoţesc viaţa şi operele acestor asociaţii:

"... gustul reînnoit pentru rugăciune, contemplaţie, viaţă liturgică şi sacramentală; animarea în vederea creşterii vocaţiilor la căsătoria creştină, la preoţia ministerială, la viaţa consacrată; disponibilitatea de a participa la programele şi activităţile Bisericii la nivel local, naţional sau internaţional; angajarea catehetică şi capacitatea pedagogică în instruirea creştinilor; imbold spre o prezenţă creştină în diferite ambiente ale vieţii sociale, crearea şi animarea operelor caritative, culturale şi spirituale; spiritul detaşării şi al sărăciei evanghelice pentru o mai generoasă caritate faţă de toţi; convertirea la viaţa creştină sau revenirea la comuniune a botezaţilor «îndepărtaţi»" (CL 30).

Aceste elemente absolut necesare trebuie să fie prezente în orice formă asociativă, pentru a rămâne permanent cu Biserica şi misiunea ei. Asociaţiile reprezintă o mare bogăţie pentru Biserică şi parohii şi ele trebuie să fie susţinute, ajutate, oferindu-le mijloacele necesare pentru formarea creştină a tuturor membrilor acestor asociaţii, ca toţi în colaborare frăţească să fie liant de comuniune eclezială şi acţiune misionară.

e. Apostolatul carităţii

Caritatea este esenţa vieţii creştine. Cum putem să-l iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, indiferent cine este? Conciliul Vatican II arată clar că obligaţia pastorală a carităţii revine fiecărui creştin care trebuie "să iubească întregul trup mistic al lui Cristos, mai ales mădularele sărace şi suferinde şi pe acelea care îndură prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5,10)" (LG 23).

De la început, Biserica s-a îngrijit de cei bolnavi şi de cei săraci, după exemplul lui Cristos şi, de-a lungul istoriei, Duhul Sfânt a făcut să existe mereu creştini conştienţi, care au oferit, prin exemplul şi faptele lor, iubirea lui Cristos. Istoria Bisericii este prezentă şi astăzi "ca bunul samaritean", pentru a-i ajuta pe cei care trăiesc în necazuri, pe cei nedreptăţiţi şi pe cei care caută iubirea.

"După cum sfânta Biserică, la începuturile sale, unind ospăţul frăţesc, agape, cu cina euharistică, se arată adunată toată laolaltă în jurul lui Cristos, prin legătura dragostei, tot astfel, în orice vreme, ea se face recunoscută după acest semn al iubirii; în timp ce se bucură de iniţiativele altora, ea îşi revendică operele de caritate ca pe o îndatorire şi un drept inalienabil" (AA 8).

Globalizarea, mai ales prin mijloacele de comunicare, ne face să luăm legătura cu orice parte a lumii şi acţiunea caritativă trebuie să devină mai universală, să îmbrăţişeze pe toţi oamenii şi să cuprindă toate necesităţile lor.

"Oriunde există oameni care sunt lipsiţi de mâncare şi băutură, de îmbrăcăminte, de locuinţă, de medicamente, de loc de muncă, de mijloacele necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat omenească, sunt chinuiţi de nenorociri şi boli, suferă în exil sau închisoare, acolo caritatea creştină trebuie să-i caute şi să-i găsească, să-i mângâie cu grijă mărinimoasă şi să-i aline, dându-le ajutor" (AA 8).

Nu poate nimeni să se numească creştin, dacă nu este un adevărat apostol al carităţii. Aşa cum nu poate să existe comunitate creştină fără vestirea cuvântului şi fără celebrarea Euharistiei, tot aşa nu poate să existe comunitate creştină fără slujirea şi mărturia carităţii. Apostolatul carităţii nu constă numai în "a oferi de pomană", ci şi în a căuta împreună forme pozitive de solidaritate, de progres cu adevărat uman, de legi şi de respect faţă de viaţă, de intervenţii şi acţiuni caritative, care respectă fiinţa umană şi cultura popoarelor.

Modalităţile prin care poate fi exprimată caritatea sunt multe şi variate. Amintim mai întâi faptele de milostivire trupească şi sufletească, în număr de şapte, cunoscute din catehism, şi atât de practicate şi cunoscute în istoria Bisericii. La enumerarea lor catehismul specifică: "Faptele de milostenie de care vom da seama în mod deosebit în ziua judecăţii".

În zilele noastre, din cauza atâtor transformări sociale, economice, culturale, au apărut şi probleme noi de sărăcie şi marginalizare: copii abandonaţi, copii ai străzii, drogaţi, persoane cu handicap, emigranţi, analfabeţi, bolnavi de SIDA, şomeri, bătrâni şi bolnavi fără pensii suficiente, discriminări sociale, răpiri, violenţe de tot felul. Faţă de aceste noi probleme, desigur, sunt necesare modalităţi adecvate de solidaritate şi acţiuni caritabile.

În Dieceza de Iaşi există Caritasul diecezan şi Caritasul la nivel decanal, care se ocupă cu sensibilizarea şi forarea conştiinţelor credincioşilor pentru spiritul caritativ, dar şi cu ajutorarea şi cunoaşterea tuturor formelor de sărăcie din teritoriu, pentru a propune programe de solidaritate creştină şi a lua măsuri în favoarea celor săraci.

Desigur, este necesar şi Caritasul parohial, pentru a ajuta comunitatea creştină să trăiască spiritul şi practica iubirii creştine. Acesta are misiunea de a promova pastoraţia carităţii, de a trăi în mod comunitar porunca Domnului. Are mai uşor posibilitatea de a sensibiliza toată parohia de necesităţile existente, să trezească la generozitate şi că pe toţi credincioşii trebuie să-i intereseze suferinţele celorlalţi, care trebuie să devină o problemă pentru toţi.

O altă formă de caritate, care se răspândeşte tot mai mult printre laici este voluntariatul creştin, în care se însumează diferite servicii voluntare şi gratuite, aduse diferitelor categorii sociale: bătrâni, bolnavi, copii, persoane cu handicap etc. Sunt servicii şi slujiri, care trebuie să fie promovate şi revitalizate în fiecare comunitate parohială.

Serviciile voluntare se fac în spitale, şcoli, instituţii, în familii, faţă de persoane singure şi oriunde este nevoie de ajutor şi de caritate creştină. Există un voluntariat individual, când cineva ajută pe alţii în mod particular, şi un voluntariat organizat, când mai multe persoane se asociază pentru acţiuni caritative. O astfel de caritate practicată nu numai individual, ci mai ales organizat, în grupuri, este de mare folos pentru a rezolva situaţiile de necesitate în care se află mulţi dintre fraţii noştri.

f. Apostolatul familiei

În învăţătura Bisericii, familia creştină a rămas mereu centrul şi celula cea mai importantă în promovarea educaţiei şi a persoanei cu adevărat creştine. Familia creştină este şi baza necesară pentru Biserică şi pentru societate. Astfel, laicul devine apostol în familie şi în societate.

Orice dar pe care ni-l dă Duhul Sfânt îl primim pentru formarea trupului mistic al lui Cristos şi pentru mântuirea lumii întregi. În măsura în care noi corespundem cu harul lui Dumnezeu, ne facem în Cristos şi cu Cristos mesagerii mântuirii. Prin taina sfintei Căsătorii, laicii primesc un har şi o aptitudine deosebită pentru apostolat. Prin legătura sfântă ce-i uneşte, soţii devin unul pentru celălalt înfăptuitorii direcţi ai mântuirii lor, iar pentru copiii lor adevăraţi martori ai credinţei:

"Ei sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori ai credinţei şi educatori; prin cuvânt şi exemplu îi formează la viaţa creştină şi apostolică, îi ajută cu prudenţă în alegerea vocaţiei, iar dacă în ei se vădeşte o chemare sfântă, o favorizează cu toată grija" (AA 11).

Pentru aceasta, familia trebuie să rămână comuniune de iubire şi respect pentru toţi membrii ei; să promoveze rugăciunea în comun; să trăiască viaţa liturgică a Bisericii şi, în mod deosebit, caritatea prin slujirea celor aflaţi în necesitate.

"Printre diferitele fapte de apostolat familial, pot fi enumerate: adoptarea copiilor părăsiţi; buna primire a străinilor; sprijinirea bunului mers al şcolilor; ajutorarea adolescenţilor cu sfatul şi cu fapta; ajutorarea logodnicilor pentru a se pregăti mai bine la căsătorie; participarea la acţiunile de catehizare; sprijinirea soţilor şi a familiilor care se află în greutăţi mari (materiale sau morale); asigurarea, pentru cei în vârstă, nu numai a celor necesare, ci şi a unei părţi echitabile din roadele progresului economic" (AA 11).

Apostolatul familiei, trăit în interior şi promovat în exterior, apare ca o dimensiune extrem de urgentă şi necesară pentru familiile de azi, care sunt ameninţate de uitarea planului Domnului şi astfel de pierderea sensului şi identităţii proprii.

g. Apostolatul laicilor faţă de tineri

Tinerii au jucat mereu un rol important în viaţa socio-politică şi în lumea contemporană. Tineretul trebuie să fie ajutat şi pregătit pentru misiunea de mai târziu în Biserică şi în societate. De aceea, între multe domenii de apostolat, laicii adulţi au datoria de a veni în ajutorul tineretului, care trebuie să-şi descopere şi să-şi cunoască vocaţia, sensul vieţii şi scopul ultim al existenţei.

Un rol important şi determinant îl are, în apostolatul tinerilor, mărturia de credinţă a propriei vieţi. Tinerii sunt mai puţin înclinaţi spre speculaţie. Ei vor să-l vadă pe Cristos în oamenii în care cred. De aceea se întreabă: "Unde este Cristos? Unde sunt creştinii? Ce înseamnă viaţă creştină?" Şi vor să găsească răspunsul concret în preot, în profesorii de religie, în familia proprie, în rândul tinerilor care se consideră creştini, în toţi cei care-i înconjoară.

De aceea, Conciliul Vatican II consemnează că tinerii

"trebuie să fie apostolii cei dintâi şi imediaţi ai tinerilor, exercitând cu responsabilitate proprie apostolatul între ei, în funcţie de mediul social în care trăiesc. Adulţii să aibă grijă să ajungă cu tinerii la un dialog prietenesc, prin care, şi unii şi alţii, depăşind deosebirea de vârstă, să se cunoască reciproc şi să-şi comunice unii altora bogăţiile ce le sunt proprii" (AA 12).

h. Apostolatul laicilor în mediul social

"Apostolatul în mediul social, adică preocuparea de a pătrunde cu spirit creştin mentalitatea şi moravurile, legile şi structurile comunităţii în care trăieşte fiecare, este într-o atât de mare măsură misiunea şi obligaţia laicilor, încât nu poate fi niciodată împlinită cum se cuvine, de către altcineva" (AA 13).

Această afirmaţie provine din convingerea că mărturia creştină este extrem de necesară în zilele noastre şi se bazează şi pe cuvintele lui Isus, care îi trimite pe ai săi "să fie sarea pământului şi lumina lumii" (cf. Mt 5,13-16), astfel vor preamări pe Tatăl din ceruri şi istoria oamenilor va primi înţelepciunea necesară pentru un adevărat progres.

Lumea de azi simte lipsa martorilor adevăraţi şi coerenţi, vrea să vadă în creştinii laici legătura dintre credinţă şi viaţa lor, astfel valorile creştine vor pătrunde în societatea de azi.

Biserica, parohia, lumea are nevoie astăzi de laici pregătiţi şi angajaţi în orice sector: social, economic, politic, administrativ, artistic, cultural, educativ, ca toate aceste domenii să fie pătrunse cu spiritul lui Cristos. Porunca de a merge, de a învăţa, de a da mărturie, a dat-o Isus nu numai apostolilor, ci tuturor care cred în el (cf. Mt 28,18-20).

"Într-adevăr, mulţi oameni nu pot auzi evanghelia şi nu-l pot recunoaşte pe Cristos decât prin laicii cu care vin în contact" (AA 13).

i. Apostolatul laicilor în sfera naţională şi internaţională

Biserica, înfiinţată de Isus Cristos este catolică, adică universală, iar în acest câmp de apostolat naţional şi internaţional, ca să folosim o minunată expresie a Conciliului: "laicii, în primul rând sunt administratorii înţelepciunii creştine" (AA 14).

"În dragostea de patrie şi în îndeplinirea fidelă a îndatoririlor cetăţeneşti, catolicii să se simtă obligaţi să promoveze adevăratul bine comun şi să facă astfel încât opinia lor să fie luată în seamă, pentru ca puterea civilă să se exercite cu dreptate, iar legile să corespundă exigenţelor morale şi binelui comun" (AA 14).

Toate enciclicele sociale, o adevărată bogăţie doctrinară pentru laici, şi poate mai puţin cunoscută, trebuie să ilumineze prezenţa laicilor în societatea civilă şi să călăuzească pe toţi la angajarea în viaţa socială prin participarea la alegeri, colaborarea cu toţi oamenii de bunăvoinţă, spre binele comun şi spre progresul tuturor, la deschiderea faţă de necesităţile sociale prezente azi în societate, mai ales în domeniul sanitar, şcolar, etic şi economic.

Împrejurările internaţionale îi îndeamnă pe creştinii laici să fie prezenţi în promovarea păcii şi a dreptăţii în lume, să fie deschişi cu o judecată critică şi creştină faţă de evenimentele şi mişcările care se produc astăzi în lume: globalizarea cu aspectele ei pozitive şi negative, influenţa economiei capitaliste, care sărăceşte popoarele din lumea a treia, problema emigranţilor etc. Apostolatul laicilor poate ajuta la înculturare şi la creşterea solidarităţii. Deci laicii nu sunt numai destinatarii ministerului pastoral, ci ei trebuie să devină şi lucrători prin însăşi vocaţia de laici în virtutea preoţiei comune.

j. Apostolatul laicilor în cultură

Cultura, înţeleasă în lumina Conciliului Vatican II (Gaudium et spes 53-42), în sensul cel mai amplu, se prezintă pentru oamenii de azi ca o dimensiune fundamentală a pastoraţiei şi evanghelizării.

"În sens larg, termenul de "cultură" desemnează toate mijloacele prin care omul îşi cizelează şi îşi dezvoltă multiplele daruri spirituale şi fizice; se străduieşte să supună lumea, prin cunoaştere şi muncă; umanizează viaţa socială, atât familială, cât şi civică, prin progresul moravurilor şi al instituţiilor; în sfârşit, exprimă, comunică şi păstrează în operele sale, în decursul timpurilor, marile experienţe spirituale şi aspiraţiile sale majore, pentru ca ele să slujească progresului multora şi chiar al întregului neam omenesc" (GS 53).

Biserica nu are teamă de ştiinţă şi culturalizarea nu este la antipozi cu evanghelia şi nu reprezintă un pericol pentru credinţă. Dimpotrivă, Conciliul cere cu insistenţă să se aprofundeze tot mai mult cunoştinţele ştiinţifice în toate domeniile, dar consemnează că cei care se dedică cercetărilor ştiinţifice nu se pot sustrage de la legea slujirii umanităţii, a societăţii umane şi al supremului omagiu adus lui Dumnezeu, stăpânul universului. Ştiinţa nu poate să facă abstracţie de morală.

"Ruptura dintre evanghelie şi cultură este, fără îndoială, drama epocii noastre... De aceea, trebuie să se depună toate eforturile în vederea unei evanghelizări a culturii, mai exact a culturilor. Ele trebuie să fie regenerate prin întâlnirea cu vestea cea bună" (Evanghelii nuntiandi 18-20).

Pentru Biserică, a evangheliza înseamnă a duce vestea cea bună în toate straturile umanităţii şi, prin influenţa sa, a transforma dinăuntru, a face nouă însăşi umanitatea. Apostolatul, evanghelizarea, sacramentele, semne universale de mântuire instituite de Cristos, au forţa să-i elibereze pe oameni de atitudinile antisociale, care sunt: mândria, prezumţia, orgoliul, şi să imprime sensul sacrificiului, al respectului şi al dăruirii.

Conciliul subliniază în mod deosebit că laicii sunt "chemaţi să animeze şi să perfecţioneze ordinea realităţilor temporale" (LG 30) cu spiritul evanghelic, şi astfel să dea mărturie despre Cristos în toate domeniile: cultural, social, economic, în viaţa politică naţională şi internaţională.

De aceea, Biserica le cere credincioşilor laici să fie prezenţi prin curaj şi creativitate intelectuală în toate serviciile privilegiate ale culturii, cum sunt: şcoala, universităţile, centrele de cercetare ştiinţifică şi tehnică, locurile creaţiei artistice şi umaniste, pentru a fi sublimate cu originalitatea evangheliei şi a credinţei creştine. De asemenea, Biserica afirmă că responsabilitatea credincioşilor laici să nu se limiteze numai în a apăra evanghelia, ci ea trebuie vestită folosind toate mijloacele de comunicare: presa, radioul, cinematograful, televiziunea, bibliotecile, teatrul.