A patra predică de Postul Mare 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa

Oricine să se supună autorităţilor rânduite. Ascultarea faţă de Dumnezeu in viaţa creştină

1. Firul de sus

Schiţând trăsăturile sau virtuţile care trebuie să strălucească în viaţa celor renăscuţi din Duh, după ce a vorbit despre iubire şi despre umilinţă, sfântul Paul, în capitolul 13 din Scrisoarea către Romani, ajunge să vorbească şi despre ascultare: „Oricine să se supună autorităţilor rânduite, pentru că nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu, astfel încât cine se împotriveşte autorităţii se împotriveşte ordinii stabilite de Dumnezeu” (Rom 13,1 şu).

Continuarea textului, care vorbeşte despre sabie şi despre impozite, precum şi confruntarea cu alte texte din Noul Testament despre aceeaşi temă (cf. Tit 3,1; 1Pt 2,13-15), arată cu toată claritatea că apostolul nu vorbeşte aici despre autoritate în general şi despre orice autoritate, ci numai despre autoritatea civilă şi statală. Sfântul Paul tratează despre un aspect deosebit al ascultării care era deosebit de simţit în momentul în care scria şi, probabil, de comunitatea căreia îi scria.

Era momentul în care se forma, în sânul iudaismului palestinian, revolta zelotă împotriva Romei care se va încheia după câţiva ani, cu distrugerea Ierusalimului. Creştinismul era născut din iudaism; mulţi membri ai comunităţii creştine, şi din Roma, era evrei convertiţi. Problema dacă să asculte sau nu de statul roman se punea, indirect, şi pentru creştini.

Biserica apostolică era în faţa unei alegeri decisive. Sfântul Paul, ca de altfel tot Noul Testament, rezolvă problema în lumina atitudinii şi a cuvintelor lui Isus, în special a cuvântului despre tributul dat Cezarului (cf. Mc 12,17). Împărăţia predicată de Cristos „nu este din lumea aceasta”, adică nu este de natură naţională şi politică. De aceea, poate trăi sub orice regim politic, acceptând avantajele (cum era cetăţenia romană), dar în acelaşi timp şi legile. Deci problema este rezolvată în sensul ascultării faţă de stat.

Ascultarea faţă de stat este o consecinţă şi un aspect al unei ascultări mult mai importante şi cuprinzătoare pe care apostolul o numeşte „ascultarea faţă de Evanghelie” (cf. Rom 10,16). Avertismentul sever al apostolului arată că a plăti taxele şi în general a îndeplini propria datorie faţă de societate nu este numai o datorie civilă, ci şi o datorie morală şi religioasă. Este o exigenţă a preceptului iubirii faţă de aproapele. Statul nu este o entitate abstractă; este comunitatea de persoane care îl compun. Dacă eu nu plătesc taxele, dacă distrug mediul, dacă încalc regulile de trafic, eu dăunez aproapelui şi arăt că-l dispreţuiesc. Cu privire la acest punct, noi italienii (şi poate că nu numai noi) ar trebui să revizuim şi să adăugăm câteva întrebări la examinările noastre tradiţionale ale conştiinţei.

Toate acestea, după cum se vede, sunt foarte actuale. Dar noi nu putem limita discursul despre ascultare numai la acest aspect al ascultării faţă de stat. Sfântul Paul ne indică locul în care se situează discursul creştine despre ascultare, dar nu ne spune, numai în acest text, tot ceea ce se poate spune despre această virtute. El trage aici consecinţele principiilor afirmate anterior, în aceeaşi Scrisoare către Romani precum şi în altă parte, şi noi trebuie să mergem în căutarea acestor principii pentru a face un discurs despre ascultare care să fie util şi actual pentru noi astăzi.

Trebuie să mergem în descoperirea ascultării „esenţiale”, din care provin toate ascultările particulare, inclusiv cea faţă de autorităţile civile. De fapt, există o ascultare care se referă la toţi – superiori şi supuşi, călugări şi laici –, care este cea mai importantă dintre toate, care susţine şi dă viaţă tuturor celorlalte, şi această ascultare nu este ascultarea omului faţă de om, ci ascultarea omului faţă de Dumnezeu.

După Conciliul al II-lea din Vatican, cineva a scris: „Dacă există astăzi o problemă a ascultării, ea nu este aceea a docilităţii directe faţă de Duhul Sfânt – faţă de care, dimpotrivă, fiecare arată că face apel cu plăcere – ci este mai degrabă aceea a supunerii faţă de o ierarhie, faţă de o lege şi faţă de o autoritate exprimate uman”. Sunt convins şi eu că aşa este. Dar tocmai pentru a face posibilă din nou această ascultare concretă faţă de lege şi faţă de autoritatea vizibilă trebuie să pornim din nou de la ascultarea faţă de Dumnezeu şi faţă de Duhul său.

Ascultarea faţă de Dumnezeu este ca „firul de sus” care sprijină pânza splendidă a păianjenului agăţat de un gard viu. Coborând de sus prin firul pe care el însuşi îl produce, păianjenul construieşte pânza sa, perfectă întinsă spre fiecare colţ. Totuşi, acel fir de sus care a folosit pentru a construi pânza nu este rupt odată ce s-a terminat lucrarea, ci rămâne. Mai mult, el este firul care, din centru, sprijină toată împletirea; fără el totul se înmoaie. Dacă se rupe unul dintre firele laterale (eu am făcut odată proba), păianjenul merge şi repară rapid pânza sa, dar imediat ce este tăiat firul de sus se îndepărtează: nu se mai poate face nimic.

Se întâmplă ceva asemănător cu privire la reţeaua autorităţilor şi ascultărilor într-o societate, într-un ordin călugăresc şi în Biserică. Fiecare dintre noi trăieşte într-o pânză deasă de dependenţe: de autorităţile civile, de cele ecleziastice; în acestea din urmă, de superiorul local, de episcop, de Congregaţiei pentru Cler sau pentru Călugări, de papa. Ascultarea faţă de Dumnezeu este firul de sus: totul este construit pe ea, dar ea nu poate să fie uitată nici măcar după ce s-a terminat construcţia. În caz contrar, totul se concentrează pe sine şi nu se mai înţelege de ce trebuie să ascultăm.

2. Ascultarea lui Cristos

Este relativ simplu a descoperi natura şi originea ascultării creştine: e suficient a vedea pe baza cărei concepţii de ascultare este definit Isus, de către Scriptură, „cel ascultător”. Descoperim imediat, în acest mod, că adevăratul fundament al ascultării creştine nu este o idee despre ascultare, ci este un act de ascultare; nu este principiul abstract al lui Aristotel conform căruia „inferiorul trebuie să stea sub superior”, ci este un eveniment; nu se află în „raţiunea dreaptă”, ci în kerigmă, şi acest fundament este că Isus Cristos „s-a făcut ascultător până la moarte” (Fil 2,8); că Isus „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el” (Evr 5,8-9).

Centrul luminos, de la care ia lumină discursul despre ascultare în Scrisoarea către Romani, este Rom 5,19: „Prin actul de dreptate al unuia singur, a ajuns la toţi oamenii justificarea care dă viaţă”. Cine cunoaşte locul pe care-l ocupă, în Scrisoarea către Romani, justificarea, poate să cunoască, din acest text, locul pe care-l ocupă aici ascultarea!

Să încercăm să cunoaştem natura acelui act de ascultare pe care este întemeiată noua ordine; cu alte cuvinte, să încercăm să cunoaştem în ce a constat ascultarea lui Cristos. Isus, fiind copil, a ascultat de părinţi; apoi, fiind mare, s-a supus legii mozaice, sinedriului, lui Pilat. Însă sfântul Paul nu se gândeşte la niciuna dintre aceste ascultări; în schimb se gândeşte la ascultarea lui Cristos faţă de Tatăl.

Ascultarea lui Cristos este considerată antiteza exactă a neascultării lui Adam: „Într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Rom 5,19; cf. 1Cor 15,22). Dar de cine nu a ascultat Adam? Desigur, nu de părinţi, de autorităţi, de legi. Nu a ascultat de Dumnezeu. La originea tuturor neascultărilor este o neascultare faţă de Dumnezeu şi la originea tuturor ascultărilor este ascultarea faţă de Dumnezeu.

Ascultarea acoperă toată viaţa lui Isus. Dacă sfântul Paul şi Scrisoarea către Evrei scot în evidenţă locul ascultării în moartea lui Isus, sfântul Ioan şi sinopticii completează tabloul, scoţând în evidenţă locul pe care l-a avut ascultarea în viaţa lui Isus, în cotidianul său. „Hrana mea – spune Isus în Evanghelia lui Ioan – este să fac voinţa Tatălui” şi „Eu fac întotdeauna ceea ce îi place” (In 4,34; 8,29). Viaţa lui Isus este condusă parcă de o urmă luminoasă formată din cuvintele scrise pentru El în Biblie: „Este scris… Este scris”. Aşa învinge ispitirile din pustiu. Isus ia din Scripturi acel „trebuie” pe care se sprijină toată viaţa sa.

Măreţia ascultării lui Isus, se măsoară obiectiv „din cele ce a pătimit” şi subiectiv din iubirea şi din libertatea cu care a ascultat. În El străluceşte în cel mai mare grad ascultarea filială. Chiar şi în momentele cele mai extreme, ca atunci când Tatăl îi întinde potirul pătimirii ca să-l bea, pe buzele sale nu se stinge niciodată strigătul filial: „Abbá! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, a exclamat pe cruce (Mt27,46); dar a adăugat imediat, conform lui Luca: „Tată, în mâinile tale încredinţez Duhul meu” (Lc 23,46). Pe cruce, Isus „s-a abandonat lui Dumnezeu care-l abandona” (orice s-ar înţelege cu această abandonare a Tatălui). Aceasta este ascultarea până la moarte; aceasta este „stânca mântuirii noastre”.

3. Ascultarea ca har: botezul

În capitolul al cincilea al Scrisorii către Romani, sfântul Paul ni-l prezintă pe Cristos ca prototip al celor ascultători, în opoziţie cu Adam care a fost prototipul celor neascultători. În capitolul următor, al şaselea, apostolul revelează în ce mod noi intrăm în sfera acestui eveniment, adică prin botez. Sfântul Paul pune înainte de toate un principiu: dacă tu te pui liber sub jurisdicţia cuiva, eşti ţinut după aceea să-l slujeşti şi să asculţi de el: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi cuiva sclavi spre a-l asculta, sunteţi sclavii aceluia de care ascultaţi, ori ai păcatului, spre moarte, ori ai ascultării, spre justificare?” (Rom 6,16).

Acum, după ce a stabilit principiul, sfântul Paul aminteşte faptul: în realitate, creştinii s-au pus în mod liber sub jurisdicţia lui Cristos în ziua în care, la Botez, l-au acceptat ca Domnul lor: „eraţi sclavii păcatului, însă aţi ascultat din inimă de îndreptarul învăţăturii care v-a fost încredinţat. Fiind eliberaţi de păcat, voi aţi devenit sclavi ai dreptăţii” (Rom 6,17-18). La Botez a avut loc o schimbare de stăpân, o trecere: de la păcat la dreptate, de la neascultare la ascultare, de la Adam la Cristos. Liturgia a exprimat toate acestea prin opoziţie: „Mă lepăd – Cred”.

Aşadar, ascultarea este ceva constitutiv pentru viaţa creştină; este rezultatul practic şi necesar al acceptării domniei lui Cristos. Nu există domnie în desfăşurare dacă nu există, din partea omului, ascultare. La Botez noi am acceptat un Domn, un Kyrios, dar un Domn „ascultător”, unul care a devenit Domn tocmai din cauza ascultării sale, unul a cărui domnie are, ca să spunem aşa, ca substanţă ascultarea. Ascultarea aici nu este atât supunere cât mai ales asemănare; a asculta de un astfel de Domn înseamnă a se asemăna cu El, pentru că tocmai ascultarea sa până la moarte El a obţinut numele de Domn care este mai presus de orice alt nume (cf. Fil 2,8-9).

Descoperim, din asta, că ascultarea, înainte de a fi virtute, este dar, înainte de a fi lege, este har. Diferenţa dintre cele două lucruri este că legea spune să se facă, în timp ce harul dăruieşte să se facă. Ascultarea este înainte de toate lucrare a lui Dumnezeu în Cristos, care este arătată apoi credinciosului pentru ca, la rândul său, s-o exprime în viaţă cu o imitare fidelă. Cu alte cuvinte, noi nu avem numai datoria de a asculta, ci avem de acum şi harul de a asculta!

Aşadar, ascultarea creştină se înrădăcinează în Botez; prin Botez toţi creştinii sunt „dedicaţi” ascultării, într-un anumit sens au făcut „vot” de ascultare. Redescoperirea acestei realităţi comune tuturor, întemeiate pe Botez, vine în întâmpinarea unei nevoi vitale a laicilor în Biserică. Conciliul al II-lea din Vatican a enunţat principiul „chemării universale la sfinţenie” a poporului lui Dumnezeu (LG, 40) şi, de vreme ce nu există sfinţenie fără ascultare, a spune că toţi botezaţii sunt chemaţi la sfinţenie este ca şi cum s-ar spune că toţi sunt chemaţi la ascultare, că există şi o chemare universală la ascultare.

4. Ascultarea ca „datorie”: imitarea lui Cristos

În prima parte a Scrisorii către Romani, sfântul Paul ni-l prezintă pe Isus Cristos ca dar de primit cu credinţa, în timp ce în a doua parte – cea parenetică – ni-l prezintă pe Cristos ca model de imitat cu viaţa. Aceste două aspecte ale mântuirii sunt prezente şi în interiorul fiecărei virtuţi sau fiecărui rod al Duhului. În fiecare virtute creştină există un element tainic şi un element ascetic, o parte încredinţată harului şi o parte încredinţată libertăţii. Acum a venit momentul de a lua în considerare acest al doilea aspect, adică imitarea noastră reală a ascultării lui Cristos. Ascultarea ca datorie.

Imediat ce se încearcă să se caute, prin Noul Testament, în ce anume constă datoria ascultării, se face o descoperire surprinzătoare şi anume că ascultarea este văzută aproape întotdeauna ca ascultare faţă de Dumnezeu. Se vorbeşte, desigur, şi despre toate celelalte forme de ascultare: faţă de părinţi, faţă de stăpâni, faţă de superiori, faţă de autorităţile civile, „faţă de orice instituţie umană” (1Pt 2,13), dar mult mai rar şi în manieră mult mai puţin solemnă. Însuşi substantivul „ascultare” este folosit mereu şi numai pentru a indica ascultarea faţă de Dumnezeu sau, oricum, faţă de instanţe care sunt de partea lui Dumnezeu, cu excepţia unui singur text din Scrisoarea către Filemon (v. 21) unde el indică ascultarea faţă de apostol.

Sfântul Paul vorbeşte despre ascultarea faţă de credinţă (Rom 1,5; 16,26), despre ascultare faţă de învăţătură (Rom 6,17), despre ascultare faţă de Evanghelie (Rom 10,16; 2Tes 1,8), despre ascultare faţă de adevăr (Gal 5,7), despre ascultare faţă de Cristos (2Cor 10,5). Găsim acelaşi limbaj identic şi în altă parte în Noul Testament (cf. Fap 6,7; 1Pt 1,2.22).

Dar este posibil şi are sens să se vorbească astăzi despre ascultare faţă de Dumnezeu, după ce voinţa nouă şi vie a lui Dumnezeu, manifestată în Cristos, s-a exprimat şi s-a obiectivat în mod deplin într-o întreagă serie de legi şi de ierarhii? Este permis să se creadă că, după toate acestea, încă există voinţe „libere” ale lui de primit şi de împlinit? Da, fără îndoială! Dacă voinţa vie a lui Dumnezeu s-ar putea cuprinde şi obiectiva exhaustiv şi definitiv într-o serie de legi, norme şi instituţii, într-o „ordine” instituită şi definită o dată pentru totdeauna, Biserica ar ajunge să se pietrifice.

Redescoperirea importanţei ascultării faţă de Dumnezeu este o consecinţă naturală a redescoperirii dimensiunii pneumatice – alături de cea ierarhică – a Bisericii şi a primatului Cuvântului lui Dumnezeu în ea. Cu alte cuvinte, ascultarea faţă de Dumnezeu se poate concepe numai atunci când se afirmă, aşa cum face Conciliul al II-lea din Vatican, că Duhul Sfânt „călăuzeşte Biserica spre tot adevărul, o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale. Prin puterea evangheliei, el întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei” (LG, 4).

Numai dacă se crede într-o „Domnie” actuală şi punctuală a Celui Înviat asupra Bisericii, numai dacă suntem convinşi în interior că şi astăzi – aşa cum spune psalmul – „vorbeşte Domnul, Dumnezeul dumnezeilor, şi nu tace” (Ps 50,1), numai atunci suntem în măsură să înţelegem necesitatea şi importanţa ascultării faţă de Dumnezeu. Ea înseamnă a da ascultare lui Dumnezeu care vorbeşte, în Biserică, prin Duhul său, care luminează cuvintele lui Isus şi din întreaga Biblie şi le conferă autoritate, făcând din ele canale ale voinţei vii şi actuale a lui Dumnezeu pentru noi.

Dar aşa cum în Biserică instituţia şi misterul nu sunt contrapuse ci unite, tot aşa acum trebuie să arătăm că ascultarea spirituală faţă de Dumnezeu nu abate de la ascultarea faţă de autoritatea vizibilă şi instituţională, ci, dimpotrivă, o reînnoieşte, o întăreşte şi îi dă viaţă, până acolo încât ascultarea faţă de oameni devine criteriul pentru a judeca dacă există sau nu, şi dacă este autentică, ascultarea faţă de Dumnezeu. Se întâmplă exact ca pentru iubire. Prima poruncă este iubirea faţă de Dumnezeu, însă bancul de probă este iubirea faţă de aproapele. „Cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care-l vede – scrie sfântul Ioan – cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede?” (1In 4,20). Acelaşi lucru trebuie spus despre ascultare: dacă nu asculţi de superior pe care-l vezi cum poţi spune că asculţi de Dumnezeu pe care nu-l vezi?

Ascultarea de Dumnezeu are loc, în general, aşa. Dumnezeu face să-ţi plutească în inimă o voinţă a sa cu privire la tine; este o „inspiraţie” care de obicei se naşte dintr-un Cuvânt al lui Dumnezeu ascultat sau citit în rugăciune. Tu te simţi „interpelat” de acel cuvânt sau de acea inspiraţie; simţi că el îţi „cere” ceva nou şi tu spui „da”. Dacă este vorba de o decizie care va avea consecinţe practice nu poţi să acţionezi numai pe baza inspiraţiei tale. Trebuie să depozitezi chemarea ta în mâinile superiorilor sau al celor care, în vreun fel, au o autoritate spirituală asupra ta, crezând că, dacă este de la Dumnezeu, El va face să fie recunoscută de reprezentanţii săi.

Dar ce-i de făcut când se profilează un conflict între cele două ascultări şi superiorul uman cere să se facă un lucru diferit sau opus celui care tu crezi că ţi-a fost poruncit de Dumnezeu? E suficient să ne întrebăm ce a făcut, în acest caz, Isus. El a acceptat ascultarea externă şi s-a supus oamenilor, dar făcând astfel n-a renegat, ci a împlinit ascultarea faţă de Tatăl. De fapt, tocmai asta voia Tatăl. Fără să ştie şi fără să vrea – uneori în bună credinţă, alteori nu – oamenii, aşa cum s-a întâmplat atunci pentru Caiafa, Pilat şi mulţimile, devin instrumente pentru ca să se împlinească voinţa lui Dumnezeu, nu a lor.

Totuşi, nici această regulă nu este absolută. Nu vorbesc aici despre obligaţia pozitivă de a nu asculta atunci când autoritatea – ca în anumite regimuri dictatoriale – porunceşte ceea ce este în mod clar imoral şi delictuos. Rămânând în cadrul religios, voinţa lui Dumnezeu şi libertatea sa poate să ceară de la om – aşa cum s-a întâmplat pentru Petru în faţa poruncii sinedriului – ca el să asculte mai degrabă de Dumnezeu, decât de oameni (cf. Fap 4,12-20). Dar cel care porneşte pe acest drum, trebuie să accepte, ca orice profet adevărat, să moară pentru el însuşi (şi adesea chiar fizic), înainte de a vedea realizat cuvântul său. În Biserica catolică adevărata profeţie a fost însoţită mereu de ascultarea faţă de papa. Părintele Primo Mazzolari şi părintele Lorenzo Milani sunt câteva exemple recente.

A asculta numai atunci când ceea ce spune superiorul corespunde exact ideilor noastre şi alegerilor noastre, nu înseamnă a asculta de Dumnezeu, ci de noi înşine; nu înseamnă a face voinţa lui Dumnezeu, ci propria voinţă. Dacă în caz de diferenţă de păreri, în loc de a ne pune în discuţie pe noi înşine, punem imediat în discuţie superiorul, discernământul său şi competenţa sa, nu mai suntem ascultători ci persoane care obiectează.

5. O ascultare deschisă mereu şi la toţi

Ascultarea faţă de Dumnezeu este ascultarea pe care o putem face mereu. Despre ascultări faţă de ordine şi autorităţi vizibile, ni se întâmplă să facem numai din când în când, de trei sau patru ori în toată viaţa, vorbind despre ascultări de o anumită seriozitate. În schimb, despre ascultări faţă de Dumnezeu există atâtea. Cu cât se ascultă mai mult, cu atât se înmulţesc poruncile lui Dumnezeu, pentru că El ştie că acesta este darul cel mai frumos pe care-l poate oferi, acela pe care l-a oferit Fiului său preaiubit Isus. Când Dumnezeu găseşte un suflet hotărât să asculte, atunci El ia în mână viaţa sa, aşa cum se ia cârma unei bărci, sau cum se iau în mână frâiele unei căruţe. El devine în mod serios, şi nu numai în teorie, „Domnul”, adică acela care „sprijină”, care „guvernează” determinând, se poate spune, moment cu moment, gesturile, cuvintele acelei persoane, modul său de a folosi timpul, totul.

Am spus că ascultarea faţă de Dumnezeu este ceva ce se poate face mereu. Trebuie să adaug că este şi ascultarea pe care o putem face toţi, atât supuşi cât şi superiori. Suntem obişnuiţi să spunem că trebuie să ştim să ascultăm pentru a putea porunci. Nu este numai un principiu de bun simţ; există o motivaţie teologică în asta. Înseamnă că adevăratul izvor al autorităţii spirituale se află mai mult în ascultare decât în titlul sau în funcţia pe care cineva o ocupă. A concepe autoritatea ca ascultare înseamnă a nu ne mulţumi numai de autoritate, ci să aspirăm şi la acea autoritate care vine din faptul că Dumnezeu este în spatele tău şi sprijină decizia ta. Înseamnă a ne apropia de acel tip de autoritate care provenea din acţiunea lui Cristos şi îi determina pe oameni să se întrebe uimiţi: „Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate!” (Mc 1,27).

Este vorba în realitate de o autoritate diferită, de o putere reală şi eficace, nu numai nominală sau din oficiu, o putere intrinsecă, nu extrinsecă. Când o poruncă este dată de un părinte sau de un superior care se străduieşte să trăiască în voinţa lui Dumnezeu, care a rugat mai întâi şi nu are interese personale de apărat, ci numai binele fratelui sau al propriului copil, atunci însăşi autoritatea lui Dumnezeu este contrafort pentru această poruncă sau decizie. Dacă apare contestare, Dumnezeu îi spune reprezentantului său ceea ce a spus într-o zi lui Ieremia: „Iată, eu te pun astăzi ca o cetate întărită, ca un stâlp de fier şi ca nişte ziduri de bronz […] Ei vor lupta împotriva ta, dar nu vor putea să te învingă, căci eu sunt cu tine” (Ier 1,18 şu). Sfântul Ignaţiu din Antiohia dădea acest sfat înţelept unui discipol al său şi coleg de episcopat, sfântul Policarp: „Nimic să nu se facă fără consimţământul tău, dar tu să nu faci nimic fără consimţământul lui Dumnezeu”^[1].

Această cale a ascultării faţă de Dumnezeu, în sine nu are nimic mistic şi extraordinar, ci este deschisă la toţi cei botezaţi. Ea constă în „a prezenta problemele la Dumnezeu” (cf. Ex 18,19). Eu pot să decid singur să fac sau să nu fac o călătorie, o muncă, o vizită, o cheltuială şi după aceea, odată ce am decis, să-l rog pe Dumnezeu pentru buna reuşită a lucrului. Dar dacă se naşte în mine iubirea ascultării faţă de Dumnezeu, atunci voi face diferit: mai întâi îi voi cere lui Dumnezeu cu mijlocul foarte simplu pe care-l avem toţi la dispoziţie – şi care este rugăciunea – dacă este voinţa sa ca eu să fac acea călătorie, acea muncă, acea vizită, acea cheltuială, şi apoi voi face, sau nu voi face, lucrul acela, dar dacă el va fi de acum, în orice caz, un act de ascultare faţă de Dumnezeu, şi nu mai este o liberă iniţiativă a mea.

În mod normal, este clar că nu voi auzi, în scurta mea rugăciune, niciun glas şi nu voi avea niciun răspuns explicit cu privire la modul de a proceda, sau măcar nu este necesar să-l am pentru ca să fie ascultare ceea ce fac. De fapt, făcând aşa, am supus lui Dumnezeu problema, m-am despuiat de voinţa mea, am renunţat să decid singur şi i-am dat lui Dumnezeu posibilitatea pentru a interveni, dacă vrea, în viaţa mea. Orice lucru voi decide acum să fac, reglementându-mă cu criteriile obişnuite de discernământ, va fi ascultare faţă de Dumnezeu. Astfel se cedează lui Dumnezeu frâiele propriei vieţi! Voinţa lui Dumnezeu pătrunde, în acest mod, tot mai capilar în ţesutul unei existenţe, îmbogăţind-o şi făcând din ea o „jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1).

Şi de această dată terminăm cu cuvintele unui psalm care ne permite să transformăm în rugăciune învăţătura pe care ne-a dat-o apostolul. Într-o zi care era plină de bucurie şi de recunoştinţă pentru binefacerile Dumnezeul său („Cu dor l-am aşteptat pe Domnul, iar el s-a plecat spre mine […]; m-a scos din prăpastia nenorocirii…”), într-o adevărată stare de har, psalmistul se întreabă ce poate să facă pentru a răspunde la atâta bunătate a lui Dumnezeu: să ofere arderi tot, jertfe? Înţelege imediat că nu asta vrea Dumnezeu de la el; este prea puţin lucru pentru a exprima ceea ce are în inimă. Atunci iată intuiţia şi revelaţia: ceea ce Dumnezeu doreşte de la el este o decizie generoasă şi solemnă de a împlini, de acum înainte, tot ceea ce Dumnezeu vrea de la el, de a-l asculta în toate. Atunci el exclamă:

„Iată, vin

– în sulul cărţii este scris despre mine –

ca să fac voinţa ta.

Dumnezeul meu, aceasta o doresc.

Legea ta este în adâncul inimii mele”.

Intrând în lume, Isus şi-a însuşit aceste cuvinte spunând: „Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!” (Evr 10.5 şu). Acum ne revine nouă. Toată viaţa, zi de zi, poate să fie trăită conform cuvintelor: „Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!”. Dimineaţa, începând o nouă zi, apoi când mergem la o programare, la o întâlnire, când începem o nouă muncă: „Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!”.

Noi nu ştim ce ne va rezerva ziua aceea, întâlnirea aceea, munca aceea; ştim un singur lucru cu certitudine: că vrem să facem, în ele, voinţa lui Dumnezeu. Noi nu ştim ce ne rezervă fiecăruia dintre noi viitorul nostru; dar este frumos să ne îndreptăm spre el cu acest cuvânt pe buze: „Iată, vin ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!”.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Notă:

[1] Sfântul Ignaţiu din Antiohia, Scrisoare către Policarp, 4, 1.

lecturi: 186.