Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Chile şi Peru
(15-22 ianuarie 2018)

Sfânta Liturghie şi celebrare fraternă pentru integrarea popoarelor în cinstea „Nuestra Señora del Carmen”, mama şi regina Chilei

Campus Lobito (Iquique – Chile)

Joi, 18 ianuarie 2018

„Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii” (In 2,11).

Aşa se termină Evanghelia pe care am ascultat-o şi care ne arată prima apariţie publică a lui Isus: nici mai mult nici mai puţin decât într-o sărbătoare. N-ar putea să fie altfel, din moment ce Evanghelia este o invitaţie constantă la bucurie. Încă de la început îngerul îi spune Mariei: „Bucură-te” (Lc 1,28). Bucuraţi-vă, le-a spus păstorilor; bucură-te, a spus Elisabetei, femeie bătrână şi sterilă…; bucură-te, l-a făcut pe tâlhar să audă Isus, pentru că astăzi vei fi cu  mine în paradis (cf. Lc 23,43).

Mesajul Evangheliei este izvor de bucurie: „V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (In 15,11). O bucurie care se propagă din generaţie în generaţie şi a cărei moştenitori suntem. Pentru că suntem creştini.

Cât de bine ştiţi asta voi, iubiţi fraţi din nordul chilian! Cum ştiţi să trăiţi credinţa şi viaţa într-un climat de sărbătoare! Vin ca pelerin ca să celebreze cu voi acest mod frumos de a trăi credinţa. Sărbătorile voastre patronale, dansurile voastre religioase – care se prelungesc şi timp de o săptămână –, muzica voastră, hainele voastre fac din această zonă un sanctuar de evlavie şi de spiritualitate populară. Pentru că nu este o sărbătoare care rămâne închisă în interiorul templului, ci voi reuşiţi să îmbrăcaţi în sărbătoare tot satul. Voi ştiţi să celebraţi cântând şi dansând „paternitatea, providenţa, prezenţa iubitoare şi constantă a lui Dumnezeu; şi în acest mod generaţi atitudini interioare observate rar în altă parte la acelaşi grad în cel care nu are această religiozitate: răbdare, simţul crucii în viaţa zilnică, dezlipire, deschidere spre alţii, devoţiune”[1]. Iau viaţă cuvintele profetului Isaia: „Atunci pustiul va deveni grădină, iar grădina va fi considerată pădure” (32,15). Acest pământ, îmbrăţişat de pustiul cel mai arid din lume, ştie să se îmbrace în sărbătoare.

În acest climat de sărbătoare, Evanghelia ne prezintă acţiunea Mariei pentru ca bucuria să prevaleze. Ea este atentă la tot ceea ce se întâmplă în jur şi, ca mamă bună, nu stă liniştită şi astfel îşi dă seama că în sărbătoare, în bucuria împărtăşită, se întâmpla ceva: era ceva ce urma să „înece” sărbătoarea. Şi apropiindu-se de Fiul său, singurele cuvinte pe care le auzim spuse sunt: „Nu au vin” (In 2,3).

Şi astfel Maria merge prin satele noastre, pe străzi, prin pieţe, case, spitale. Maria este Virgen de la Tirana; Virgen Ayquina la Calama; Virgen de las Peñas la Arica, ce trece prin toate problemele noastre familiale, acelea care par să ne sufoce inima, pentru a se apropia de urechea lui Isus şi a-i spune: vezi, „nu au vin”.

Şi după aceea nu rămâne liniştită, se apropie de cei care slujesc la sărbătoare şi le spune: „Faceţi tot ce vă va spune!” (In 2,5). Maria, femeie cu puţine cuvinte, dar foarte concretă, se apropie şi de fiecare dintre noi pentru a ne spune: „Faceţi tot ce vă va spune!”. Şi în acest mod se deschide drumul spre prima minune a lui Isus: să-i facă pe prietenii săi să simtă că şi ei participă la minune. Deoarece Cristos „a venit în această lume nu pentru a face opera sa singur, ci cu noi; minunea o face cu noi, cu noi toţi, pentru a fi capul unui mare trup ale cărui celule vii suntem noi: libere şi active”[2]. Aşa face Isus minunea: cu noi.

Minunea începe atunci când servitorii apropie amforele de apă care erau destinate pentru purificare. Tot aşa şi fiecare dintre noi poate începe minunea, mai mult, fiecare dintre noi este invitat să participe la minune pentru ceilalţi.

Fraţilor, Iquique este un „pământ de vise” (asta înseamnă numele în limba aymara); un pământ care a ştiut să găzduiască oameni din diferite popoare şi culturi, oameni care au trebuit să-i părăsească pe cei dragi ai lor şi să plece. Un marş bazat mereu pe speranţa de a obţine o viaţă mai bună, dar ştim că este mereu însoţit de bagaje încărcate de frică şi de incertitudine faţă de ceea ce va veni. Iquique este o zonă de imigraţi care ne aminteşte măreţia de bărbaţi şi femei; de familii întregi care, în faţa adversităţilor, nu se lasă înfrânte şi sunt în căutare de viaţă. Ei – în special cei care trebuie să părăsească pământul lor pentru că nu au minimul necesar pentru a trăi – sunt icoane ale Sfintei Familii, care a trebuit să treacă prin deşerturi pentru a putea continua să trăiască.

Acest pământ este pământ de vise, dar să facem în aşa fel încât să continue să fie şi pământ de ospitalitate. Ospitalitate sărbătorească, pentru că ştim bine că nu există bucurie creştină atunci când se închid uşile; nu există bucurie creştină atunci când ceilalţi ajung să simtă că sunt prea mulţi sau printre noi nu este loc pentru ei (cf. Lc 16,31).

Ca Maria la Cana, să încercăm să învăţăm să fim atenţi în pieţele noastre şi în satele noastre să-i recunoaştem pe cei care au o viaţă „înecată”; care au pierdut – sau li s-au furat – motivaţiile pentru a celebra. Şi să nu ne fie frică să ne ridicăm glasurile pentru a spune: „Nu au vin”. Strigătul poporului lui Dumnezeu, strigătul săracului, care are formă de rugăciune şi lărgeşte inima şi ne învaţă să fim atenţi. Să fim atenţi la toate situaţiile de nedreptate şi la noile forme de exploatare care expun pe atâţia fraţi să piardă bucuria sărbătorii. Să fim atenţi în faţa lipsei locurilor de muncă ce distruge vieţi şi familii. Să fim atenţi la cei care profită de iregularitatea multor migranţi, pentru că nu cunosc limba sau nu au documentele în regulă. Să fim atenţi la lipsa de casă, pământ şi loc de muncă a atâtor familii. Şi ca Maria să spunem: nu au vin.

Ca servitori ai sărbătorii să aducem ceea ce avem, oricât de puţin ar părea. Asemenea lor, să nu ne fie frică să „ajutăm” şi ca solidaritatea noastră şi angajarea noastră pentru dreptate să facă parte din dansul şi din cântecul pe care astăzi putem să-l intonăm Domnului nostru. Să profităm şi pentru a învăţa şi a ne lăsa impregnaţi de valorile, de înţelepciunea şi de credinţa pe care migranţii le poartă cu ei. Fără a ne închide la acele „amfore” pline de înţelepciune şi de istorie pe care le poartă cei care continuă să ajungă în aceste ţinuturi. Să nu ne privăm de tot binele pe care-l au de oferit.

Şi după aceea, să lăsăm ca Isus să poată completa minunea, transformând comunităţile noastre şi inimile noastre în semn viu al prezenţei sale, care este bucuroasă şi sărbătorească pentru că am experimentat că Dumnezeu-este-cu-noi, pentru că am învăţat să-l găzduim în mijlocul nostru, în inima noastră. Bucurie şi sărbătoare contagioasă care ne face să nu excludem pe nimeni de la anunţarea acestei Veşti Bune, şi s-o transmitem. Tot ceea ce este din cultura noastră originară trebuie să împărtăşim cu tradiţia noastră, înţelepciunea noastră ancestrală pentru ca acela care vine să întâlnească înţelepciunea. Aceasta este sărbătoare. Aceasta este apă transformată în vin. Aceasta este minunea pe care o face Isus.

Maria, cu diferite titluri cu care este invocată în acest binecuvântat ţinut din nord, să continue să şoptească la urechea Fiului său Isus: „Nu au vin”, şi în noi să continue să se facă trup cuvintele sale: „Faceţi tot ce vă va spune”.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 48.

[2] Sfântul Alberto Hurtado, Meditación Semana Santa para jóvenes (1946).

lecturi: 13.