Întâlnirea papei cu parohii din Dieceza de Roma (2 martie 2017)

Progresul credinţei în viaţa preotului

„Doamne, măreşte în noi credinţa!” (Lc 17,5). Această cerere a apărut spontan în discipoli atunci când Domnul le vorbea despre milostivire şi a spus că trebuie să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte. „Măreşte în noi credinţa”, cerem şi noi, la începutul acestei conversaţii. Cerem asta cu simplitatea Catehismului, care ne spune: „Pentru a trăi, a creşte şi a persevera în credinţă până la sfârşit, trebuie s-o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-i cerem Domnului s-o mărească”. Este o credinţă care „trebuie să acţioneze «prin intermediul carităţii» (Gal 5,6; cf. Iac 2,14-26), să fie susţinută de speranţă (cf. Rom 15,13) şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii” (nr. 162).

Mă ajută să mă sprijin pe trei puncte ferme: amintirea, speranţa şi discernământul momentului. Amintirea, cum spune Catehismul, este înrădăcinată în credinţa Bisericii, în credinţa părinţilor noştri; speranţa este ceea ce ne susţine în credinţă; şi discernământul momentului îl am prezent în momentul când acţionez, când pun în practică acea „credinţă care acţionează prin intermediul carităţii”.

Formulez asta în acest mod:

- Dispun de o promisiune – este mereu important să-mi amintesc de promisiunea Domnului care m-a pus la drum –.

- Sunt pe drum – am speranţă –: speranţa îmi indică orizontul, mă conduce: este steaua şi este şi ceea ce mă susţine, este ancora, ancorată în Cristos.

- Şi, în momentul specific, la fiecare intersecţie de drumuri trebuie să discern un bine concret, pasul înainte pe care pot să-l fac în iubire, precum şi modul în care Domnul vrea ca eu să fac asta.

A aminti harurile trecute conferă credinţei noastre soliditatea întrupării; o situează în cadrul unei istorii, istoria credinţei părinţilor noştri, care „au murit în credinţă, fără să fi primit promisiunile, dar le-au văzut şi le-au salutat de departe” (Evr 11,13)[1]. Noi, „având un astfel de nor de martori care ne înconjoară”, privind unde privesc ei, ţinem privirea „aţintită la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei” (Evr 12,2).

La rândul său, speranţa este cea care deschide credinţa la surprizele lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este mereu mai mare decât tot ceea ce putem gândi sau imagina despre El, decât ceea ce îi aparţine şi decât modul său de a acţiona în istorie. Deschiderea speranţei conferă credinţei noastre prospeţime şi orizont. Nu este deschiderea unei imaginaţii veleitare care ar proiecta fantezii şi dorinţe proprii, ci deschiderea care provoacă în noi vederea despuierii lui Isus, „care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea şi, neţinând seama de ruşinea ei, s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr 12,2). Speranţa care atrage, în mod paradoxal, nu o generează imaginea Domnului schimbat la faţă, ci imaginea sa ruşinoasă. „Îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Este dăruirea totală a Domnului ceea ce ne atrage, pentru că revelează posibilitatea de a fi mai autentică. Este despuierea celui care nu pune stăpânire pe promisiunile lui Dumnezeu, ci, ca adevărat testator, trece flacăra moştenirii la fiii săi: „Unde este un testament, este necesar să fie dovedită moartea celui ce a făcut testamentul” (Evr 9,16).

În sfârşit, discernământul este ceea ce concretizează credinţa, ceea ce o face „să lucreze prin iubire” (Gal 5,6), ceea ce ne permite să dăm o mărturie credibilă: „îţi voi arăta credinţa cu faptele mele” (Iac 2,18). Discernământul priveşte în primul rând ceea ce îi place Tatălui nostru, „care vede în ascuns” (Mt 6,4.6), nu priveşte modelele de perfecţiune ale paradigmelor culturale. Discernământul este „al momentului” pentru că este atent, ca Sfânta Fecioară Maria la Cana, la binele aproapelui care poate face în aşa fel încât Domnul să anticipeze „ora sa”, sau ca „să treacă peste” o sâmbătă pentru a repune pe picioare pe cel care era paralizat. Discernământul momentului oportun (kairos) este în mod fundamental bogat în amintire şi în speranţă: amintind cu iubire, îşi aţinteşte privirea cu luciditate la ceea ce conduce mai bine la Promisiune.

Şi ceea ce conduce mai bine este mereu în relaţie cu crucea. Cu acea deposedare de voinţa mea, cu acea dramă interioară a lui „nu cum vreau eu, ci cum vrei tu” (Mt 26,39) care mă pune în mâinile Tatălui şi face în aşa fel încât El să fie cel care conduce viaţa mea.

A creşte în credinţă

Revin pentru un moment la tema „creşterii”. Dacă recitiţi cu atenţie Evangelii gaudium – care este un document programatic – veţi vedea că vorbeşte mereu despre „creştere” şi despre „maturizare”, fie în credinţă fie în iubire, în solidaritate ca şi în înţelegerea Cuvântului[2]. Evangelii gaudium are o perspectivă dinamică. „Mandatul misionar al Domnului cuprinde apelul la creşterea credinţei atunci când indică: «învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit» (Mt 28,20). Astfel apare clar că prima vestire trebuie să dea loc şi unui drum de formare şi de maturizare” (nr. 160).

Subliniez asta: drum de formare şi de maturizare în credinţă. Şi a lua în serios acest lucru implică faptul că „n-ar fi corect să se interpreteze acest apel la creştere în mod exclusiv sau prioritar ca formare (pur) doctrinală” (nr. 161). Creşterea în credinţă are loc prin întâlnirile cu Domnul în cursul vieţii. Aceste întâlniri ne păstrează ca o comoară în amintire şi sunt credinţa noastră vie, într-o istorie de mântuire personală.

În aceste întâlniri experienţa este aceea a unei plinătăţi neîmplinite. Neîmplinite, pentru că trebuie să continuăm să mergem; plinătate, deoarece, ca în toate lucrurile umane şi divine, în fiecare parte se găseşte totul[3]. Această maturizare constantă este valabilă pentru discipol ca şi pentru misionar, pentru seminarist ca şi pentru preot şi episcop. În fond este acel cerc virtuos la care se referă Documentul de la Aparecida care a creat formula „discipoli misionari”.

Punctul ferm al crucii

Când vorbesc despre puncte ferme sau de „a lua ca sprijin”, imaginea pe care o am prezentă este aceea a jucătorului de baschet, care pironeşte piciorul ca un pivot de teren şi face mişcări pentru a proteja mingea, sau pentru a găsi un spaţiu ca s-o paseze, sau pentru a-şi lua avânt şi a merge la coş. Pentru noi acel picior pironit de teren, în jurul căruia ne sprijinim, este crucea lui Cristos. O frază scrisă pe zidul capelei de la Casa de Exerciţii din San Miguel (Buenos Aires) spunea: „Stă fixă crucea, în timp ce lumea se învârte” („Stat crux cum volvitur orbis”, moto al sfântului Bruno şi al certozinilor). Apoi unul se mişcă, protejând mingea, cu speranţa de a arunca la coş şi încercând să înţeleagă cui s-o paseze.

Credinţa – progresul şi creşterea în credinţă – se întemeiază mereu pe cruce: „I-a plăcut lui Dumnezeu să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării” lui „Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni” (1Cor 1,21.23). Aşadar, ţinând „ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei”, noi ne mişcăm şi ne exersăm în amintire – amintind „mulţimea de martori” – şi alergăm cu speranţă „în lupta care ne stă înainte”, discernând tentaţiile împotriva credinţei, „fără a ne lăsa descurajaţi şi obosiţi în sufletele noastre” (cf. Evr 12,1-3).

Amintirea deuteronomică

În Evangelii gaudium am voit să scot în evidenţă acea dimensiune a credinţei pe care o numesc deuteronomică, în analogie cu amintirea lui Israel: „Bucuria evanghelizatoare străluceşte mereu pe fundalul amintirii recunoscătoare: este un har pe care avem nevoie să-l cerem. Apostolii n-au uitat niciodată momentul în care Isus le-a atins inima: «Era cam pe la ceasul al zecelea» (In 1,39)” (nr. 13).

În „«mulţimea de martori» (Evr 12,1) […] se disting câteva persoane care au avut incidenţă în mod special pentru a face să odrăslească bucuria noastră credincioasă: «Amintiţi-vă de conducătorii voştri care v-au învăţat cuvântul lui Dumnezeu» (Evr 13,7). Uneori este vorba de persoane simple şi apropiate care ne-au iniţiat la viaţa credinţei: «Îmi mai amintesc de credinţa neprefăcută care este în tine, care a fost mai întâi în bunica ta, Lois, şi în mama ta, Eunice» (2Tim 1,5). Credinciosul este în mod fundamental «unul care-şi aminteşte»” (Ibidem).

Credinţa se alimentează şi se hrăneşte din amintire. Amintirea Alianţei pe care Domnul a făcut-o cu noi: El este Dumnezeul părinţilor şi bunicilor noştri. Nu este Dumnezeu al ultimului moment, un Dumnezeu fără istorie de familie, un Dumnezeu care pentru a răspunde la orice nouă paradigmă ar trebui să le rebuteze pe cele precedente ca vechi şi ridicole. Istoria de familie nu se „demodează”. Vor apare vechi hainele şi părul bunicilor, fotografiile vor avea culoare maronie, dar afectul şi îndrăzneala părinţilor noştri, care s-au dedicat pentru ca noi să putem fi aici şi să avem ceea ce avem, sunt o flacără aprinsă în fiecare inimă nobilă.

Să ţinem cont bine că a înainta în credinţă nu este numai o propunere voluntaristă de a crede mai mult de acum înainte: este şi exerciţiu de a ne întoarce cu amintirea la harurile fundamentale. Se poate „înainta spre înapoi”, mergând să căutăm din nou comori şi experienţe care erau uitate şi care de multe ori conţin cheile pentru a înţelege prezentul. Acesta este lucrul cu adevărat „revoluţionar”: a merge la rădăcini. Cu cât este mai lucidă amintirea trecutului, cu atât mai clar se deschide viitorul, pentru că se poate vedea drumul realmente nou şi se poate distinge de drumurile deja parcurse care n-au dus nicăieri. Credinţa creşte amintind, legând lucrurile cu istoria reală trăită de părinţii noştri şi de tot poporul lui Dumnezeu, de toată Biserica.

De aceea Euharistia este Memorialul credinţei noastre, ceea ce ne situează mereu din nou, zilnic, în evenimentul fundamental al mântuirii noastre, în Pătimirea, Moartea şi Învierea Domnului, centru şi fundament al istoriei. A ne întoarce mereu la acest Memorial – a-l actualiza într-un sacrament care se prelungeşte în viaţă – asta înseamnă a înainta în credinţă. Aşa cum spunea sfântul Albert Hurtado: „Liturghia este viaţa mea şi viaţa mea este o Liturghie prelungită”[4].

Pentru a urca la izvoarele amintirii, mă ajută mereu să recitesc un text din profetul Ieremia şi un altul din profetul Osea, în care ei ne vorbesc despre ceea ce Domnul îşi aminteşte despre poporul său. Pentru Ieremia, amintirea Domnului este aceea despre mireasa iubită din tinereţe, care după aceea i-a fost infidelă: „Îmi amintesc de tine – îi spune Israelului – de gingăşia tinereţii tale, de iubirea de când erai logodită, când veneai după mine în pustiu, […]. Israel era sfânt pentru Domnul” (2,2-3).

Domnul reproşează poporului său infidelitatea sa, care s-a revelat o alegere rea: „Căci poporul meu a făcut două rele: m-au părăsit pe mine, izvorul de apă vie,
ca să-şi sape cisterne, cisterne crăpate, care nu pot să ţină apă. […] Dar tu spui: «Degeaba! Nu, eu îi iubesc pe străini şi vreau să merg după ei” (2,13.25).

Pentru Osea, amintirea Domnului este cea a fiului alintat şi nerecunoscător: „Când era tânăr Israel, îl iubeam şi din Egipt l-am chemat pe fiul meu. Dar cu cât mai mult îl chemam, cu atât mai mult mergeau după ei: Baalilor le aduceau jertfe şi idolilor le ardeau tămâie. Eu l-am învăţat pe Efraim să meargă; ei îl luau pe braţele lor si nu au cunoscut că eu i-am vindecat. Cu legături omeneşti îi trăgeam, cu corzi de iubire. Am fost pentru ei precum cei care îi ridică jugul pe umeri, deşi eu mă înclinam asupra lor ca să-i hrănesc. […] Poporul meu este pornit să se îndepărteze de mine” (11,1-4.7). Astăzi ca atunci, infidelitatea şi nerecunoştinţa păstorilor se repercutează asupra celor mai săraci din poporul credincios, care rămân în voia străinilor şi a idolatrilor.

Speranţă nu numai în viitor

Credinţa se susţine şi înaintează graţie speranţei. Speranţa este ancora ancorată în cer, în viitorul transcendent, pentru care viitorul vremelnic – considerat în formă liniară – este numai o exprimare. Speranţa este ceea ce dinamizează privirea spre înapoi a credinţei, care conduce la găsirea de lucruri noi în trecut – în comorile amintirii – pentru că ne întâlnim cu acelaşi Dumnezeu pe care sperăm să-l vedem în viitor. În afară de asta, speranţa se extinde până la limite, în toată lărgimea sa şi în toată mărimea prezentului zilnic şi imediat, şi vede posibilităţi noi în aproapele şi în ceea ce se poate face aici, astăzi. Speranţa înseamnă a şti să văd, pe faţa săracilor pe care-i întâlnesc astăzi, pe acelaşi Domn care va veni într-o zi ca să ne judece după protocolul din Matei 25: „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (v. 40).

Astfel credinţa înaintează existenţial crezând în acest „impuls” transcendent care se mişcă – este activ şi operant – spre viitor, dar şi spre trecut şi în toată mărimea momentului prezent. Putem înţelege astfel fraza lui Paul adresată galatenilor, când spune că ceea ce valorează este „credinţa care lucrează prin iubire” (5,6): o iubire care, când îşi aminteşte, se activează mărturisind, în laudă şi în bucurie, că iubirea i-a fost deja dată; o caritate care atunci când priveşte înainte şi spre înălţime, mărturiseşte dorinţa sa de a dilata inima în plinătatea Binelui cel mai mare; aceste două mărturisiri ale unei credinţe bogate în recunoştinţă şi în speranţă se traduc în acţiunea prezentă: credinţa se mărturiseşte în practică, ieşind din noi înşine, transcendându-ne în adoraţie şi în slujire.

Discernământul momentului

Vedem astfel cum credinţa, dinamizată de speranţa de a-l descoperi pe Cristos în mărimea prezentului, este legată de discernământ.

Este propriu discernământului să facă mai întâi un pas înapoi, ca acela care se dă puţin în spate pentru a vedea mai bine panorama. Există mereu o tentaţie în primul impuls, care ne face să voim să rezolvăm ceva imediat. În acest sens cred că există un prim discernământ, mare şi fundamental, adică acela care nu se lasă înşelat de forţa răului, ci care ştie să vadă victoria Crucii lui Cristos în orice situaţie umană. În acest moment mi-ar plăcea să recitesc cu voi un întreg text din Evangelii gaudium, pentru că ne ajută să discernem acea tentaţie vicleană pe care o numesc pesimism steril: „Una dintre tentaţiile cele mai serioase care sufocă fervoarea şi curajul este sentimentul de înfrângere, care ne transformă în pesimişti nemulţumiţi şi pesimişti cu faţa întunecată. Nimeni nu poate să întreprindă o bătălie dacă în prealabil nu se încrede pe deplin în triumf. Cine începe fără încredere am pierdut cu anticipaţie ţinta bătăliei şi îngroapă propriile talente. Deşi cu dureroasa conştiinţă a propriilor fragilităţi, trebuie mers înainte fără a ne considera învinşi şi a ne aminti ceea ce i-a spus Domnul sfântului Paul: «Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune» (2Cor 12,9). Triumful creştin este mereu o cruce, dar o cruce care este în acelaşi timp stindard de victorie, care se poartă cu o duioşie luptătoare împotriva asalturilor răului. Duhul rău al înfrângerii este frate al tentaţiei de a separa înainte de timp grâul de neghină, produs al unei neîncrederi neliniştite şi egocentrice. […] În orice caz, în acele circumstanţe suntem chemaţi să fim persoane-amfore pentru a da de băut celorlalţi. Uneori amfora se transformă într-o cruce grea, dar tocmai pe Cruce, străpuns, Domnul ni s-a dăruit nouă ca izvor de apă vie. Să nu lăsăm să ni se fure speranţa!” (nr. 85-86).

Aceste formulări „să nu lăsăm să ni se fure…” îmi vin din regulile de discernământ ale sfântului Ignaţiu, care obişnuieşte să-l reprezinte pe diavol ca un hoţ. Se comportă ca un căpitan – spune Ignaţiu – care pentru a învinge şi a fura ceea ce doreşte se luptă cu noi în partea noastră cea mai slabă (cf. Exerciţii spirituale, 327). Şi în cazul nostru, în actualitate, cred că încearcă să ne fure bucuria – care este ca şi cum ne-ar fura prezentul[5] – şi speranţa – faptul de a ieşi, de a merge –, care sunt harurile pe care le cer mai mult şi îndemn să se ceară pentru Biserică în acest timp.

Este important în acest moment să facem un pas înainte şi să spunem că credinţa înaintează atunci când, în momentul prezent, discernem cum să concretizăm iubirea în binele posibil, măsura după binele celuilalt. Primul bine al celuilalt este de a putea creşte în credinţă. Implorarea comunitară a discipolilor „Măreşte în noi credinţa!” (Lc 17,6) subînţelege conştiinţa că credinţa este un bine comunitar. În afară de asta, trebuie luat în considerare că a căuta binele celuilalt ne face să riscăm. Aşa cum spune Evangelii gaudium: „O inimă misionară este conştientă […] că ea însăşi trebuie să crească în înţelegerea Evangheliei şi în discernământul cărărilor Duhului, şi atunci nu renunţă la binele posibil, deşi riscă să se murdărească de noroiul de pe drum” (nr. 45).

În acest discernământ este implicit actul de credinţă în Cristos prezent în cel mai sărac, în cel mai mic, în oaia pierdută, în prietenul insistent. Cristos prezent în cel care ne iese în întâmpinare – arătându-se, ca Zaheu sau păcătoasa care intră cu vasul său de parfum, sau aproape fără să fie observat, ca femeia bolnavă de hemoragie –; sau Cristos prezent în cel de care noi ne apropiem, simţind compasiune atunci când îl vedem de departe, întins pe marginea drumului. A crede că acolo este Cristos, a discerne modul cel mai bun pentru a face un mic pas spre El, pentru binele acelei persoane, este progres în credinţă. Aşa cum şi a lăuda este progres în credinţă şi a dori mai mult este progres în credinţă.

Poate să ne facă bine să ne oprim acum un pic asupra acestui progres în credinţă care are loc graţie discernământului momentului. Progresul credinţei în amintire şi în speranţă este mai dezvoltat. În schimb, acest punct ferm al discernământului, probabil nu este atât de dezvoltat. Poate chiar să pară că acolo unde este credinţa n-ar trebui să fie nevoie de discernământ: se crede şi gata. Dar acest lucru este periculos, mai ales dacă se înlocuiesc reînnoitele acte de credinţă într-o Persoană – în Cristos Domnul nostru –, care au tot dinamismul pe care tocmai l-am văzut, cu acte de credinţă pur intelectuale, al căror dinamism se epuizează în a face reflecţii şi a elabora formulări abstracte. Formularea conceptuală este un moment necesar al gândirii, aşa cum a alege un mijloc de transport este necesar pentru a ajunge la o ţintă. Însă credinţa nu se epuizează într-o formulare abstractă nici caritatea într-un bine particular, ci ceea ce este propriu credinţei şi carităţii este de a creşte şi a înainta deschizându-se la o mai mare încredere şi la un bine comun mai mare. Ceea ce este propriu credinţei este să fie „operantă”, activă, şi tot aşa pentru caritate. Şi piatra de încercare este discernământul. De fapt, credinţa poate să se fosilizeze, în păstrarea iubirii primite, transformând-o într-un obiect care trebuie închis într-un muzeu; şi credinţa poate să se şi volatilizeze, în proiectarea iubirii dorite, transformând-o într-un obiect virtual care există numai în insula utopiilor. Discernământul iubirii reale, concrete şi posibile în momentul prezent, în favoarea aproapelui mai dramatic nevoiaş, face în aşa fel încât credinţa să devină activă, creativă şi eficace.

Icoana lui Simon Petru „cernut”

Pentru a concretiza această reflecţie cu privire la o credinţă care creşte cu discernământul momentului, contemplăm icoana lui Simon Petru „cernut” (cf. Lc 22,31), pe care Domnul l-a pregătit în manieră paradigmatică, pentru ca el cu credinţa sa încercată să ne întărească pe noi toţi care „îl iubim pe Cristos fără să-l fi văzut” (cf. 1Pt 1,8).

Intrăm în miezul paradoxului prin care cel ce trebuie să ne întărească în credinţă este acelaşi căruia Domnul adesea îi reproşează „puţina credinţă” a sa. Domnul de obicei indică alte persoane ca exemple de mare credinţă. Cu emfază însemnată laudă de multe ori credinţa persoanelor simple sau a altora care nu aparţin poporului lui Israel – să ne gândim la centurion (cf. Lc 7,9) şi la femeia siro-feniciană (cf. 15,28) –, în timp ce discipolilor – şi lui Simon Petru în mod deosebit – le reproşează adesea „puţina credinţă” a lor (Mt 14,31).

Ţinând cont de faptul că reflecţiile Domnului cu privire la marea credinţă şi la puţina credinţă au o intenţie pedagogică şi sunt un stimulent de a mări dorinţa de a creşte în credinţă, ne concentrăm asupra unui pasaj central din viaţa lui Simon Petru, acela în care Isus îi spune că „s-a rugat” pentru credinţa sa. Este momentul care precede pătimirea; apostolii tocmai au discutat despre cine dintre ei este trădătorul şi cine este cel mai mare, şi Isus îi spune lui Simon: „Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,31-32).

Precizăm termenii, pentru că cererile Domnului adresate Tatălui sunt lucruri pe care să le păstrăm în inimă ca pe o comoară. Luăm în considerare că Domnul „se roagă”[6] pentru Simon dar gândindu-se la noi. „A pieri” traduce ekleipo – de la care vine „a se eclipsa” – şi este foarte plastică imaginea unei credinţe eclipsate de scandalul pătimirii. Este acea experienţă pe care o numim dezolare: ceva de acoperă lumina.

A se întoarce (epistrepsas) exprimă aici sensul de „a se converti”, de a se întoarce la mângâierea precedentă după o experienţă de dezolare şi de a fi trecut prin ciur din partea diavolului.

„A întări” (sterizon) se spune în sensul de „a consolida” (histemi) credinţa pentru ca de acum înainte să fie „determinată” (cf. Lc 9,51). O credinţă pe care niciun vând de doctrină să n-o poată mişca (cf. Ef4,14). Mai înainte ne vom mai opri asupra acestui „a cerne”. Putem reciti astfel cuvintele Domnului: „Simon, Simon, […] eu l-am rugat pe Tatăl pentru tine, pentru ca credinţa ta să nu fie eclipsată (de faţa mea desfigurată, în tine care ai văzut-o transfigurată); şi tu, odată ce vei fi ieşit din această experienţă de dezolare de care diavolul a profitat pentru a te cerne, întăreşte (cu această credinţă încercată a ta) credinţa fraţilor tăi”.

Astfel, vedem că credinţa lui Simon Petru are un caracter special: este o credinţă încercată, şi cu ea el are misiunea de a întări şi a consolida credinţa fraţilor săi, credinţa noastră. Credinţa lui Simon Petru este mai mică decât aceea a atâtor mai mici din poporul credincios al lui Dumnezeu. Există chiar şi păgâni, precum centurionul, care au o credinţă mai mare în momentul când imploră vindecarea unui bolnav din familia lor. Credinţa lui Simon este mai lentă decât cea a Mariei Magdalena şi a lui Ioan. Ioan crede când vede numai semnul ştergarului şi îi recunoaşte pe Domnul pe malul lacului când ascultă cuvintele sale. Credinţa lui Simon Petru are momente de măreţie, ca atunci când mărturiseşte că Isus este Mesia, dar după aceste momente urmează aproape imediat altele de mare eroare, de extremă fragilitate şi totală descumpănire, ca atunci când vrea să-l îndepărteze pe Domnul de cruce, sau când se scufundă fără scăpare în lac sau când vrea să-l apere pe Domnul cu sabia. Ca să nu vorbim despre momentul ruşinos al celor trei renegări în faţa servitorilor.

Putem distinge trei tipuri de gânduri, încărcate de afecte[7], care interacţionează în încercările de credinţă ale lui Simon Petru: unele sunt gânduri care vin de la însuşi modul său de a fi; alte gânduri le provoacă direct diavolul (de la duhul rău); un al treilea tip de gânduri sunt cele care vin direct de la Domnul sau de la Tatăl (de la duhul bun).

1. a) Cele două nume şi dorinţa de a merge spre Isus pe apă

Să vedem, în primul rând, cum se relaţionează Domnul cu aspectul mai uman al credinţei lui Simon Petru. Vorbesc despre acea sănătoasă autostimă cu care unul crede în sine însuşi şi în celălalt, în capacitatea de a fi vrednic de încredere, sincer şi fidel, pe care se bazează orice prietenie umană. Există două episoade în viaţa lui Simon Petru în care se poate vedea o creştere în credinţă care s-ar putea numi sinceră. Sinceră în sensul de fără complicaţii, în care o prietenie creşte aprofundând cine este fiecare fără ca să existe umbre. Unul este episodul celor două nume; celălalt, când Simon Petru îi cere Domnului să-i poruncească să meargă spre El mergând pe apă.

Simon apare pe scenă când fratele său Andrei merge să-l caute şi îi spune: „L-am găsit pe Mesia” (In 1,41); şi el îl urmează pe fratele său care îl duce la Isus. Şi acolo are loc imediat schimbarea de nume. Este vorba despre o alegere pe care o face Domnul în vederea unei misiuni, aceea de a fi Piatră, fundament solid de credinţă pe care va zidi Biserica sa. Observăm că, mai mult decât să-i schimbe numele de Simon, de fapt, ceea ce face Domnul este să-l adauge pe cel de Petru.

Acest fapt este deja în sine motiv de tensiune şi de creştere. Petru se va mişca mereu în jurul axei care este Domnul, învârtindu-se şi simţind povara şi mişcarea celor două nume ale sale: cel de Simon – pescarul, păcătosul, prietenul… – şi cel de Petru – Stânca pe care se construieşte, cel care are cheile, care spune ultimul cuvânt, care îngrijeşte şi paşte oile –. Îmi face bine să mă gândesc că Simon este numele cu care Isus îl cheamă atunci când vorbesc şi îşi spun lucrurile ca prieteni, şi Petru este numele cu care Domnul îl prezintă, îl justifică, îl apără şi îl evidenţiază în manieră unică drept omul său de încredere, în faţa tuturor. Chiar dacă El e cel care-i dă numele de „Piatră”, Isus îl numeşte Simon.

Credinţa lui Simon Petru înaintează şi creşte în tensiunea dintre aceste două nume, al căror punct fix – axa – este centrat în Isus.

A avea două nume îl descentrează. Nu se poate centra în nici unul dintre ele. Dacă ar vrea ca Simon să fie punctul său fix, ar trebui să spună mereu: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” (Lc 5,8). Dacă ar pretinde să se centreze exclusiv pe a fi Petru şi ar uita sau ar acoperi tot ceea ce este din Simon, ar deveni o piatră de poticnire, aşa cum i s-a întâmplat când „nu se comporta corect după adevărul Evangheliei”, cum i-a spus Paul pentru că a ascuns faptul că a mers să ia masa cu păgânii” (cf. Gal 2,11-14). A se menţine Simon (pescar şi păcătos) şi Petru (Piatră şi cheie pentru alţii) îl va obliga să se descentreze constant pentru a se învârti numai în jurul lui Cristos, unicul centru.

Icoana acestei descentrări, punerea sa în practică, este atunci când îi cere lui Isus să-i poruncească să meargă spre El pe apă. Acolo Simon Petru arată caracterul său, visul său, atracţia sa pentru imitarea lui Isus. Când se scufundă, pentru că încetează să-l privească pe Domnul şi priveşte agitaţia valurilor, arată fricile sale şi fantomele sale. Şi când îl roagă să-l salveze şi Domnul îi întinde mâna, arată că ştie bine cine este Isus pentru el: Mântuitorul său. Şi Domnul îi întăreşte credinţa, acordându-i ceea ce doreşte, dându-i mâna şi închizând chestiunea cu acea frază afectuoasă şi asiguratoare: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” (Mt 14,31).

Simon Petru în toate situaţiile „limită” în care va putea să ajungă, condus de credinţa sa în Isus va discerne mereu care este mâna care-l salvează. Cu acea certitudine care, şi atunci când nu înţelege bine ceea ce Isus spune sau face, îl va face să spună: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68). Din punct de vedere uman, această conştiinţă de a avea „puţină credinţă”, împreună cu umilinţa de a se lăsa ajutat de cel care ştie şi poate s-o facă, este punctul de autostimă sănătoasă în care se înrădăcinează sămânţa acelei credinţe „pentru a-i întări pe alţii”, pentru „a edifica deasupra ei”, care este aceea pe care Isus o vrea de la Simon Petru şi de la noi care suntem părtaşi de slujire. Aş spune că este o credinţă care poate fi împărtăşită, probabil pentru că nu este atât de admirabilă. Credinţa unuia care ar fi învăţat să meargă fără suferinţe pe apă ar fi fascinantă, dar ne-ar îndepărta. În schimb, această credinţă de prieten bun, conştient de puţinătatea sa şi care se încrede pe deplin în Isus, ne trezeşte simpatie şi – acesta este harul său – ne întăreşte!

1. b) Rugăciunea lui Isus şi cernerea diavolului

În textul central din Luca pe care l-am luat drept călăuză, putem vedea ceea ce produce cernerea diavolului în personalitatea lui Simon Petru şi cum Isus se roagă pentru ca slăbiciunea, şi chiar păcatul, să se transforme în har şi har comunitar.

Să ne concentrăm asupra cuvântului „cernere” (siniazo: a cerne grâul), care evocă mişcarea duhurilor, graţie căreia, la sfârşit, se discerne ceea ce vine de la duhul bun de ceea ce vine de la cel rău. În acest caz cel care cerne – cel care revendică puterea de a cerne – este duhul rău. Şi Domnul nu-l împiedică, ci, profitând de încercare, adresează rugăciunea sa Tatălui pentru ca să întărească inima lui Simon Petru. Isus se roagă pentru ca Simon Petru „să nu cadă în ispită”. Domnul a făcut tot posibilul pentru a-i păzi pe discipolii săi în Pătimirea sa. Totuşi nu poate evita ca fiecare să fie ispitit de diavol, care se introduce în partea mai slabă. În acest tip de încercări, pe care Dumnezeu nu le trimite direct dar nu le împiedică, Paul ne spune că Domnul are grijă ca să nu fim ispitiţi mai presus de puterile noastre (cf. 1Cor 10,13).

Faptul că Domnul spune expres că se roagă pentru Simon este extrem de important, pentru că ispita cea mai vicleană a diavolului este că, împreună cu o anumită încercare deosebită, ne face să simţim că Isus ne-a abandonat, că într-un fel ne-a lăsat singuri şi nu ne-a ajutat aşa cum ar fi trebuit. Însuşi Domnul a experimentat şi a învins această ispită, mai întâi în grădină şi apoi pe cruce, încredinţându-se în mâinile Tatălui când s-a simţit abandonat. În acest punct al credinţei avem nevoie să fim întăriţi şi confirmaţi în mod special şi cu grijă. În faptul că Domnul prevede ceea ce i se va întâmpla lui Simon Petru şi îl asigură că deja s-a rugat pentru ca să nu piară credinţa sa, găsim forţa de care avem nevoie.

Această „eclipsă” a credinţei în faţa scandalului pătimirii este unul dintre lucrurile pentru care Domnul se roagă în mod deosebit. Domnul ne cere să ne rugăm mereu, cu insistenţă; ne asociază la rugăciunea sa, ne face să cerem să „nu cădem în ispită şi să fim mântuiţi de cel rău”, pentru că trupul nostru este slab; ne revelează şi că există diavoli care nu se înving decât cu rugăciunea şi pocăinţa şi, în anumite lucruri, ne revelează că El se roagă în mod special. Acesta este unul dintre acelea. Aşa cum şi-a rezervat misiunea umilă de a spăla picioarele discipolilor săi, aşa cum odată înviat s-a ocupat personal să-i mângâie pe prietenii săi, în acelaşi mod această rugăciune cu care, întărind credinţa lui Simon Petru, întăreşte credinţa tuturor celorlalţi, este un lucru de care Domnul se ocupă personal. Şi trebuie ţinut cont de asta: la această rugăciune, pe care Domnul a făcut-o o dată şi continuă s-o facă – „stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Rom 8,34) – trebuie să recurgem pentru a întări credinţa noastră.

Dacă lecţia dată lui Simon Petru de a se lăsa spălat pe picioare a confirmat atitudinea de slujire a Domnului şi a fixat-o în amintirea Bisericii ca un fapt fundamental, această lecţie, dată în acelaşi context, trebuie să fie şi ea ca o icoană a credinţei ispitite şi cernute pentru care Domnul se roagă. Ca preoţi care luăm parte la slujirea petrină, în ceea ce ne revine nouă, suntem părtaşi de aceeaşi misiune: nu numai că trebuie să spălăm picioarele fraţilor noştri, aşa cum facem în Joia Sfântă, ci trebuie să-i întărim în credinţa lor, mărturisind cum Domnul s-a rugat pentru credinţa noastră.

Dacă în încercările care au origine în trupul nostru Domnul ne încurajează şi ne întăreşte, făcând de multe ori minuni de vindecare, în aceste ispite care vin direct de la diavol, Domnul foloseşte o strategie mai complexă. Vedem că există unii diavoli pe care-i alungă direct şi fără discuţii; pe alţii îi neutralizează, spunându-le să tac; pe alţii îi lasă să vorbească, îi întreabă care este numele lor, ca acela care era „Legiune”; altora le răspunde pe larg cu Scriptura, suportând o procedură lungă, ca în cazul ispitirilor în pustiu. Acest diavol, care-l ispiteşte pe prietenul său la începutul pătimirii sale, îl învinge rugându-se, nu pentru ca să-l lase în pace, ci pentru ca cernerea sa să devină motiv de forţă în folosul altora.

Avem aici câteva mari învăţături despre creşterea în credinţă. Una se referă la scandalul suferinţei Celui Nevinovat şi a celor nevinovaţi. Asta ne atinge mai mult decât credem noi, îi atinge chiar şi pe cei care îl provoacă şi pe cei care se prefac că nu-l văd. Face bine să ascultăm din gura Domnului, în momentul precis în care urmează să ia asupra sa acest scandal în pătimire, că El se roagă să nu piară credinţa celui pe care-l lasă în locul său, şi pentru ca el să fie cel care să ne întărească pe noi ceilalţi. Eclipsa credinţei provocată de pătimire nu este ceva ce fiecare poate rezolva şi depăşi individual.

O altă lecţie importantă este că atunci când Domnul ne pune la încercare, nu o face niciodată bazându-se pe partea noastră mai slabă. Acest lucru este tipic pentru diavol, care exploatează slăbiciunile noastre, care caută partea noastră mai slabă şi care se năpusteşte cu ferocitate împotriva celor mai slabi din această lume. De aceea milostivirea infinită şi necondiţionată a Tatălui faţă de cei mai mici şi păcătoşi şi compasiunea şi iertarea infinită pe care Isus o exercită până acolo încât să-şi dea viaţa pentru păcătoşi, nu este numai pentru că Dumnezeu este bun, ci este şi rod al discernământului ultim al lui Dumnezeu asupra răului pentru a-l dezrădăcina din relaţia sa cu fragilitatea trupului. În ultimă instanţă, răul nu este legat cu fragilitatea şi limita trupului. Pentru aceasta Cuvântul se face trup fără nicio teamă şi dă mărturie că poată să trăiască perfect în sânul Sfintei Familii şi să crească păzit de două creaturi umile ca sfântul Iosif şi Fecioara Maria mama sa.

Răul îşi are originea într-un act de orgoliu spiritual şi se naşte din mândria unei creaturi perfecte, Lucifer. Apoi se contagiază cu Adam şi Eva, dar găsind sprijin în „dorinţa lor de a fi ca dumnezei”, în fragilitatea lor. În cazul lui Simon Petru, Domnul nu se teme de fragilitatea sa de om păcătos nici de frica sa de a merge pe apă în mijlocul furtunii. Mai degrabă se teme de discuţia despre cine este cel mai mare.

În acest context îi spune lui Simon Petru că diavolul a cerut permisiunea de a-l cerne. Şi putem gândi că cernerea a început acolo, în discuţia despre cine era cel care îl va trăda, ajunsă apoi în discuţia despre cine era cel mai mare. Tot textul lui Luca ce urmează imediat după instituirea Euharistiei este o cernere: discuţii, prezicerea renegării, oferirea sabiei (cf. 22,23-38). Credinţa lui Simon Petru este cernută în tensiunea dintre dorinţa de a fi leal, de a-l apăra pe Isus şi aceea de a fi cel mai mare şi renegarea, laşitatea şi faptul de a se simţi cel mai rău dintre toţi. Domnul se roagă pentru ca Satan să nu întunece credinţa lui Simon în acest moment, în care priveşte la sine însuşi pentru a se face mare, pentru a se dispreţui sau pentru a rămâne descumpănit şi perfect.

Dacă există o formulare elaborată de Petru cu privire la aceste lucruri, este aceea a unei „credinţe încercate”, aşa cum ne arată Prima Scrisoare a sa, în care Petru avertizează că nu trebuie să ne mirăm de încercări, ca şi cum ar fi ceva straniu (cf. 4,12), ci trebuie să opunem rezistenţă diavolului „tari în credinţă” (5,9). Pentru se defineşte pe sine însuşi „martor al suferinţelor lui Cristos” (5,1) şi scrie scrisorile sale cu scopul de „a trezi […] judecata dreaptă” (2Pt 31,1) (eilikrine dianoian: judecată luminată de o rază de soare), care ar fi harul contrar „eclipsei” credinţei.

Deci progresul are loc graţie acestei cerneri, acestei treceri prin ispite şi încercări. Toată viaţa lui Simon Petru poate să fie văzută ca un progres în credinţă graţie însoţirii Domnului, care-l învaţă să discearnă, în propria inimă, ceea ce vine de la Tatăl şi ceea ce vine de la diavol.

1. c) Domnul care pune la încercare făcând să crească credinţa de la bine la mai bine şi ispita mereu prezentă

În sfârşit, întâlnirea la lacul Tiberiadei. Un alt text în care Domnul îl pune la încercare pe Simon Petru făcându-l să crească de la bine la mai bine. Iubirea de prietenie personală se consolidează drept ceea ce „alimentează” turma şi o întăreşte în credinţă (cf. In 21,15-19).

Citită în acest context al încercărilor de credinţă ale lui Simon Petru care folosesc pentru a o întări pe a noastră, putem vedea aici că este vorba despre o încercare foarte specială a Domnului. În general se spune că Domnul l-a întrebat de trei ori pentru că Simon Petru l-a renegat de trei ori. S-ar putea că această slăbiciune era prezentă în sufletul lui Simon Petru (sau în cel al celui care citeşte istoria sa) şi că dialogul a folosit pentru a o vindeca. Dar putem să ne gândim şi că Domnul a vindecat acea renegare cu privirea care l-a făcut pe Simon Petru să plângă amar (cf. Lc 22,62). În acest interogatoriu putem vedea un mod de a proceda al Domnului, adică a porni de la un lucru bun – pe care toţi îl recunoşteau şi de care Simon Petru putea să fie mulţumit –: „Mă iubeşti mai mult decât aceştia?” (v. 15); confirmând acest lucru simplificându-l într-un simplu „mă iubeşti?” (v. 16), care elimină orice dorinţă de măreţie şi rivalitate din sufletul lui Simon; pentru a termina în acel „mă iubeşti ca prieten?” (v. 17), care este ceea ce dorea mai mult Simon Petru şi evident este ceea ce îi stă mai mult la inimă lui Isus. Dacă într-adevăr este iubire de prietenie, nu poate fi vorba de niciun tip de reproş sau corectare în această iubire: prietenia este prietenie şi este valoarea cea mai înaltă care corectează şi îmbunătăţeşte tot restul, fără a fi nevoie să se vorbească despre motiv.

Probabil cea mai mare ispită a diavolului era asta: a insinua în Simon Petru ideea de a nu se considera vrednic să fie prieten al lui Isus pentru că l-a trădat. Însă Domnul este fidel. Mereu. Şi reînnoieşte din când în când fidelitatea sa. „Dacă suntem infideli, el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine însuşi” (2Tim 2,13), cum îi spune Paul fiului său în credinţă Timotei. Prietenia are acest har: că un prieten care este mai fidel poate, cu fidelitatea sa, să-l facă fidel pe celălalt care nu este atât de fidel. Şi dacă este vorba despre Isus, El mai mult decât oricine altul are puterea de a-i face fideli pe prietenii săi. În această credinţă – credinţa într-un Isus prieten fidel – Simon Petru este întărit şi trimis să ne întărească pe toţi ceilalţi. În acest sens precis se poate citi tripla misiune de a paşte oile şi mieii. Luând în considerare tot ceea ce comportă îngrijirea pastorală, aceea de a-i întări pe ceilalţi în credinţa în Isus, care ne iubeşte ca prieteni, este un element esenţial. La această iubire se referă Petru în Prima Scrisoare a sa: este o credinţă în Isus Cristos pe care – spune el – „îl iubiţi, chiar fără să-l fi văzut, şi acum, fără a-l vedea, credeţi în El”, şi această credinţă ne face să tresăltăm „de bucurie negrăită şi glorificată”, fiind siguri că ajungem la „ţelul credinţei (noastre): mântuirea sufletelor” (cf. 1Pt 1,7-9).

Totuşi, apare o nouă ispită. De data aceasta împotriva celui mai bun prieten al său. Ispita de a voi să investigheze asupra raportului lui Isus cu Ioan, discipolul iubit. Domnul îl corectează sever cu privire la acest punct: „Ce te priveşte? Tu urmează-mă” (In 21,22).

* * *

Vedem cu ispita este mereu prezentă în viaţa lui Simon Petru. El ne arată personal cu înaintează credinţa mărturisind şi lăsându-se pus la încercare. Şi arătând de asemenea că şi păcatul însuşi intră în progresul credinţei. Petru a comis cel mai rău păcat – l-a renegat pe Domnul – şi totuşi l-au făcut Papă. Este important pentru un preot să ştie să insereze propriile ispite şi propriile păcate în cadrul acestei rugăciuni a lui Isus pentru ca să nu piară credinţa noastră, ci să se maturizeze şi să folosească pentru a întări la rândul său credinţa celor care ne-au fost încredinţaţi.

Îmi place să repet că un preot sau un episcop care nu se simte păcătos, care nu se spovedeşte, se închide în sine, nu înaintează în credinţă. Dar trebuie să fie atenţi ca spovada şi discernământul propriilor ispite să includă şi să ţină cont de această intenţie pastorală pe care Domnul vrea să le-o dea.

Povestea un om tânăr care se recupera în Hogar de Cristo a părintelui Pepe la Buenos Aires, că mintea juca împotriva lui şi îi spunea că nu trebuia să stea acolo şi că el lupta împotriva acelui sentiment. Şi spunea că părintele Pepe l-a ajutat mult. Că într-o zi i-a spus că nu mai putea, că simţea mult lipsa familiei sale, a soţiei sale şi a celor doi copii, şi că voia să plece. „Şi preotul mi-a spus: «Şi înainte, când umblai aiurea ca să te droghezi şi să vinzi droguri, îţi lipseau ai tăi? Te gândeai la ei?». Eu am făcut semn cu capul că nu, în tăcere – a spus omul – şi preotul, fără să-mi spună nimic altceva, mi-a dat o lovitură cu mâna pe umăr şi mi-a spus: «Mergi, ajunge aşa». Ca şi cum mi-ar fi spus: dă-ţi seama de ceea ce ţi se întâmplă şi de ceea ce spui. «Mulţumeşte cerului că acum le simţi lipsa»”.

Acel om spunea că preotul era un mare. Care îi spunea lucrurile în faţă. Şi asta îl ajuta să lupte, pentru că el era cel care trebuia să pună voinţa sa.

Povestesc asta pentru a arăta că ceea ce ajută în creşterea credinţei este de a ţine împreună propriul păcat, dorinţa binelui celorlalţi, ajutorul pe care-l primim şi cel pe care trebuie să-l dăm noi. Nu foloseşte a despărţi: nu e valabil să ne simţim perfecţi când desfăşurăm slujirea şi, când păcătuim, să ne justificăm prin faptul că suntem ca toţi ceilalţi. Trebuie unite lucrurile: dacă întărim credinţa celorlalţi, o facem ca păcătoşi. Şi când păcătuim, ne spovedim pentru ceea ce suntem, preoţi, subliniind că avem o responsabilitate faţă de persoane, nu suntem ca toţi. Aceste două lucruri se unesc bine dacă le punem în faţa oamenilor, oile noastre, în special cei mai săraci. Este ceea ce face Isus când îl întreabă pe Simon Petru dacă îl iubeşte, dar nu-i spune nimic nici despre durerea nici despre bucuria pe care această iubire i-o provoacă, îl face să privească la fraţii săi în acest mod: paşte oile mele, întăreşte credinţa fraţilor tăi. Ca şi cum i-ar spune, ca acelui om tânăr de la Hogar de Cristo: „Mulţumeşte dacă acum simţi lipsa”.

„Mulţumeşte dacă simţi că ai puţină credinţă”, înseamnă că îi iubeşti pe fraţii tăi. „Mulţumeşte dacă te simţi păcătos şi nevrednic de slujire”, înseamnă că îţi dai seama că dacă faci ceva este pentru că Isus se roagă pentru tine şi fără El nu poţi face nimic (cf. In 15,5).

Spuneau bătrânii noştri că credinţa creşte făcând acte de credinţă. Simon Petru este icoana omului pe care Domnul Isus îl determină să facă în orice moment acte de credinţă. Când Simon Petru înţelege această „dinamică” a Domnului, această pedagogie a sa, nu pierde ocazia pentru a discerne, în fiecare moment, ce act de credinţă poate să facă în Domnul său. Şi în asta nu greşeşte. Când Isus acţionează ca stăpân al său, dându-i numele de Petru, Simon îl lasă să facă. Acel „aşa să fie” al său este tăcut, ca acela al sfântului Iosif, şi se va demonstra real în cursul vieţii sale. Când Domnul îl înalţă şi îl umileşte, Simon Petru nu priveşte la el însuşi, ci este atent să înveţe lecţia a ceea ce vine de la Tatăl şi cea care vine de la diavol. Când Domnul îi reproşează pentru ce s-a făcut mare, se lasă corectat. Când Domnul îi arată în mod ironic că nu trebuie să se prefacă în faţa perceptorilor de taxe, merge să pescuiască peştele cu moneda. Când Domnul îl umileşte şi îi prevesteşte că îl va renega, este sincer în a spune ceea ce simte, aşa cum sincer va fi când va plânge amar şi când se va lăsa iertat. Atâtea momente aşa de diferite în viaţa sa şi totuşi o unică lecţie: aceea a Domnului care întăreşte credinţa sa pentru ca el să o întărească pe cea a poporului său. Să-i cerem şi noi lui Petru să ne întărească în credinţă, pentru ca noi să o putem întări pe cea a fraţilor noştri.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

[1] Cf. Discurs adresat reprezentanţilor pontificali, 21 iunie 2013.

[2] Cf. nr. 160, 161, 164, 190.

[3] Cf. J. M. Bergoglio, Mesaj la Liturghia pentru Educaţie, Paşti 2008.

[4] Un fuego que enciende otros fuegos, Santiago de Chile, 2004, 69-70; cf. Documentul de la Aparecida 191.

[5] A se vedea şi ES 333: „A cincea regulă. Trebuie să dăm multă atenţie cursului gândurilor noastre. Dacă în gânduri totul este bun, începutul, mijlocul şi sfârşitul şi dacă totul este orientat spre bine, acesta este semnul îngerului bun. În schimb se poate întâmpla ca în cursul gândurilor să se prezinte ceva rău sau distractiv sau mai puţin bun decât ceea ce sufletul îşi propusese mai înainte să facă, sau ceva ce slăbeşte sufletul, îl face neliniştit, îl pune în agitaţie şi îi ia pacea, liniştea şi calmul pentru le avea înainte: acesta atunci este un semn clar că acele gânduri provin de la duhul său, duşman al binelui nostru şi al mântuirii noastre veşnice”.

[6] Cf. Omilia la Sfânta Marta, 3 iunie 2014. Amintim că Domnul se roagă pentru ca să fim una, pentru ca Tatăl să ne păzească de diavol şi de lume, pentru ca să ne ierte atunci când „nu ştim ceea ce facem”.

[7] Este vorba de gânduri pe care Domnul le discerne în discipolii săi când, înviat, le spune: „De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră” (Lc 24,38).

lecturi: 9.