24 decembrie: Meditaţie de Crăciun

Sărbători fericite, dragi cititori. Ne folosim de versificarea făcută de pr. Eugen Budău pentru a transmite urările de Crăciun; apoi vă oferim o meditaţie ţinută de pr. Cristinel Fodor la conferinţele organizate de Academia "Sfântul Augustin" în ziua de 18 decembrie. Miercuri, 25 decembrie, începând cu 10,30 până la ora 11,00, prima parte a Liturghiei de Crăciun din catedrala romano-catolică din Iaşi va fi transmisă pe TVR1. Joi, 26 decembrie, "Sfântul Ştefan", primul martir, Liturghia de la ora 10,00 va fi transmisă la Radio Iaşi.

Sărbători fericite!
Îngeri şi cântări senine
De Crăciun să vă-nconjoare!
Bucuriile divine
Peste suflet să coboare!
Pace să aveţi în casă
Şi cu cei de dinafară!
Inima fie voioasă,
Când steaua o să răsară!
Razele de bucurie
Dinspre Betleem să vină,
Cu daruri din veşnicie,
Pentru cei născuţi din tină!
Pruncul iarăşi vă zâmbească,
Chipul să vă lumineze!
Cu iubirea lui cerească
Să vă binecuvânteze!

Pr. Eugen Budău

* * *

Nu-mi place Crăciunul profan. Sunt prea multe măşti. Toţi sunt buni la Crăciun: Dar nu uita când eşti voios, române, să fii bun. Dar a doua zi? Totul e ca mai înainte. Crăciunul nu e punct de sosire, ci punct de plecare, de aceea creştini, să ne trezim, să nu lăsăm să ni se fure Crăciunul!

Toată lumea are cuvântul Crăciun pe buze, dar care Crăciun? Cel al stomacului? Cel al copiilor? Cel al spectacolelor? Creştinii nu se pot acomoda cu un astfel de Crăciun profan. Astăzi pregătirea pentru Crăciun se face mai ales frecventând magazinele având în mână lista de cumpărături şi cadouri. Se face programarea la coafor. Se are în vedere să nu lipsească ceva în bucătărie (vinul şi carnea de porc). Liturgia mercantilă (cât costă?... ce drăguţ e...) o înlocuieşte pe cealaltă, mai solemnă şi mai serioasă, dar care, din păcate, nu ne umple casa cu "lucruri".

Prea multele lumini ornamentale ne fac să pierdem gustul întunericului luminat doar de steaua vie şi caldă din Betleem. Crăciunul merge aşa cum s-a stabilit, adică nu merge. E ca un disc zgâriat care repetă mereu acelaşi refren. E un Crăciun uzat, fără surprize. Un Crăciun mai degrabă recitat decât trăit. Un Crăciun depersonalizat. Să aruncăm atunci acest Crăciun al nostru, Crăciunul obişnuit, cel pus la punct şi lăudat şi să-l descoperim pe cel prezentat de Lc 2,1-20. Numai credinţa ne descoperă adevărul întreg despre Crăciunul creştin.

Aşadar, cine este Crăciunul?

Crăciunul nu e Moş Crăciun care-aduce daruri multe la fetiţe şi băieţi, ci este Dumnezeu care ne dă Cadoul, Darul cel mare pentru că nu am fost buni, ci am fost răi! Este siguranţa că în pruncul din iesle, Dumnezeu a venit la noi; că Dumnezeu nu părăseşte lumea; că fiecare fiinţă umană e iubită de Dumnezeu la nebunie; că orice inimă (de piatră, păcătoasă) poate fi schimbată; că oamenii care îl urmează pot schimba lumea.

Dumnezeu a avut un vis. A visat creaţia. Şi a realizat-o. A creat cerul şi pământul, florile şi iarba, copacii şi pădurile, munţii şi dealurile, peştii şi păsările, insectele şi mamiferele. Dar lipsea ceva din visul său. Atunci l-a visat pe om şi l-a creat după chipul şi asemănarea sa. Bărbat şi femeie l-a creat. Dar omul a întunecat imaginea pe care Dumnezeu şi-a făcut-o despre sine. S-a înstrăinat de Dumnezeu. A fugit din faţa lui şi din faţa sa însăşi. S-a separat de propria sa origine. Nu a mai trăit în faţa lui Dumnezeu, ci s-a ascuns de ochii săi. S-a închis în sine. A închis uşile inimii proprii şi nu i-a mai permis lui Dumnezeu să intre. Nu numai că a renunţat la comuniunea cu Dumnezeu, ci s-a revoltat şi împotriva sa însuşi şi împotriva fraţilor şi surorilor sale. A pornit pe drumuri greşite şi s-a pierdut în pădurea propriilor minciuni.

Atunci Dumnezeu şi-a refăcut visul. A visat cum l-a conceput efectiv pe om. Şi şi-a realizat visul începând din nou. A făcut să se întrupeze propriul său Fiu, imaginea slavei lui. Fiul unul-născut care este în sânul Tatălui (In 1,18) s-a întrupat şi a restabilit imaginea originară a omului. A arătat oamenilor cum ar fi putut fi dacă ar fi trăit uniţi cu Dumnezeu. Le-a amintit de originea lor divină, nucleul dumnezeiesc pe care-l mai purtau în ei, dar pe care l-au întunecat cu păcatul lor. La Crăciun celebrăm visul lui Dumnezeu care a devenit vizibil în Isus Cristos. Crăciunul este Isus!

Este cea mai mare minune: într-un copil nou născut se ascunde Salvatorul lumii; veşnicia intră în timp. Cere de pomană natura omenească pentru ca eu să mă îmbogăţesc cu natura dumnezeiască (Grigore din Nazianz).

Acesta s-a născut dintr-o fecioară ceea ce constituie un semnal pentru om: nici noi nu suntem născuţi din sânge, din dorinţă trupească, din voinţă omenească, ci suntem născuţi din Dumnezeu! Nu mai eşti prizonierul trecutului tău plin de greşeli şi ofense. Astăzi, la Crăciun, poţi începe totul de la capăt, poţi cultiva din nou câmpul care din cauza neatenţiei este plin cu spini. Pământul tău poate fi din nou bun, poate aduce rod, poate înflori frumuseţea ta originară, poţi realiza într-o manieră unică şi irepetabilă imaginea pe care Dumnezeu şi-a făcut-o despre sine.

Naşterea lui Isus a avut loc într-o ţară străină o dată ce s-a petrecut într-o călătorie. El, călătorul divin, coboară din cer pentru a călători împreună cu noi şi pentru a ne aminti de nucleul nostru divin, de faptul că noi nu aparţinem doar acestui pământ, că aici nu suntem acasă, casele oamenilor sunt prea strâmte pentru noi, dar suntem cetăţeni ai cerului, suntem în drum spre paradis. La Crăciun ne împodobim casele pentru a arăta că locuinţa noastră pământească a devenit patria noastră, deoarece însuşi Dumnezeu locuieşte între noi, da, pentru că Dumnezeu vrea să se nască şi în noi. Iar dacă Dumnezeu e aproape de noi, şi noi putem fi aproape de noi, putem fi acasă în noi.

S-a născut într-un grajd. Din evul mediu până în ziua de azi artiştii, mişcaţi de această imagine, au reprezentat cu plăcere grajdul în care s-a născut Isus. Şi psihologul elveţian C.G. Jung a văzut grajdul ca pe un simbol important. El spune că omul ar trebui să-şi amintească mereu că este numai grajdul în care se naşte Dumnezeu, şi nu palatul pe care ar vrea să i-l ofere cu plăcere. Isus se naşte acolo unde stau animalele. Acolo unde stau oamenii, unde ei stau bine, acolo uşile rămân închise. Grajdul arată acea sferă a noastră în care locuiesc animalele, adică instinctele, vitalitatea, sexualitatea. Ne-ar place să ascundem din faţa ochilor noştri şi ai oamenilor această sferă animalică din noi. Suntem stingheri pentru că nu reuşim să o dominăm. Ea nu e curată. Miroase urât. Nu este dezinfectată. Chiar şi după ce a fost curăţată ea aminteşte mereu de bălegarul şi urina pe care am prefera să nu le privim.

Şi totuşi chiar acolo Dumnezeu vrea să se nască în noi. Noi nu-l găsim pe Dumnezeu acolo unde ne stabilim, unde-i invităm pe alţii, în camera de oaspeţi; îl găsim în grajdul nostru, acolo unde ne simţim neînţeleşi, respinşi, refuzaţi; acolo unde nu vrem să privim, în abisurile fiinţei noastre, acolo unde este frig şi se ascund părţile noastre dure. Acest lucru cere de la noi o atitudine de umilinţă. Trebuie să avem curajul de a-i deschide lui Dumnezeu grajdul nostru. Numai dacă-i vom prezenta tot ceea ce e în noi, el va intra în noi, va lumina întunericul nostru.

Nu poate lipsi îngerul din reprezentarea Crăciunului. Crăciunul se verifică în viaţa noastră de fiecare zi, acolo unde ne desfăşurăm activitatea, acolo unde stăm alături de turmele noastre, acolo unde păzim ceea ce ne-a încredinţat Dumnezeu, acolo unde ne îndeplinim datoria încredinţată. Dar dacă veghem asemenea păstorilor, dacă renunţăm la somnul iluziilor noastre, dacă deschidem ochii la realitate, atunci putem să percepem îngerul care ne însoţeşte în viaţa noastră de zi cu zi. Îngerul Domnului vrea să ne explice ceea ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru zi de zi. Vrea să ne arate realitatea autentică. Ceea ce vedem cu ochii fizici, nu e totul. Munca noastră, relaţiile noastre, grijile şi necazurile, aceasta este realitatea exterioară. Dar în spatele ei străluceşte splendoarea lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a născut în noi. S-a întrupat în noi. S-a făcut una cu noi. Lumina sa străluceşte în întunericul nostru. Iubirea lui ţâşneşte chiar acolo unde ne simţim duri şi uscaţi.

În orice presepiu vom găsi cele două animale: boul şi măgarul. Origene a interpretat pasajul din Is 1,3 ca referindu-se la naşterea lui Cristos: Boul îşi cunoaşte stăpânul, iar măgarul ieslea stăpânului, dar Israel nu cunoaşte, poporul meu nu înţelege. În timp ce oamenii sunt orbi în faţa misterului întrupării Domnului, cele două animale simt că acolo, în copilul aşezat în iesle, a apărut în mod vizibil Dumnezeu însuşi. Măgarul reprezintă creatura care înţelege voinţa lui Dumnezeu mai bine decât omul înzestrat cu intelect. Boul simbolizează blândeţea şi forţa plină de bunătate, reprezintă vitalitatea şi energia noastră, sfera instinctuală a omului. Trebuie să fim în contact cu boul şi măgarul din noi, adică cu trupul, cu instinctele noastre, altfel nimic nou nu se va naşte în noi.

Trei magi din Orient vin să adore pruncul. Reprezintă cele trei sfere ale omului: trupul, sufletul şi spiritul; mintea, sentimentele şi voinţa. Sunt regi, dar se închină în faţa copilului, deoarece recunosc în el ceva ce le lipseşte. În acest copil străluceşte Dumnezeu. Şi atunci când Dumnezeu străluceşte într-un om, atunci omul devine ceea ce trebuie să fie cu adevărat, imagine reală, unică, irepetabilă a lui Dumnezeu. Adevăratul rege este acela în care domneşte Dumnezeu. Acestui copil îi aduc daruri: aur pentru că e fiu regesc; tămâie pentru că e Mântuitor; smirnă pentru că îi va vindeca pe oameni, mai ales de rana morţii. Aceste daruri ale magilor ne arată şi ceea ce suntem noi pentru Dumnezeu, visul lui despre noi: suntem fii şi fiice ale Regelui. Prin naşterea Fiului său, noi am fost îndumnezeiţi, adică toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu ne-au fost dăruite gratuit. Viaţa divină e în noi, nu mai trebuie să alergăm după idoli.

Mai există un personaj, care nu apare în relatările evangheliştilor şi nici în presepii. De obicei stă afară, e spectator mai mult sau mai puţin interesat, gata să observe şi să judece, atent să nu se expună prea mult. Dar trebuie să părăsească acea poziţie comodă şi să intre ca protagonist activ şi să trăiască aventura Crăciunului împreună cu personajele tradiţionale. Acest personaj sunt eu. Şi eu trebuie să-mi fac partea ce-mi revine, altfel nu voi trăi Crăciunul. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că eu sunt de-ajuns pentru Crăciun, nu-i aşa? Că presepiul ar fi complet chiar şi numai cu prezenţa mea (în afară de cea obligatorie a pruncului, evident).

Ceea ce mă împiedică să trăiesc noutatea Crăciunului e ştiutul, cunoscutul. Eu ştiu, din păcate, ce este Crăciunul, ştiu cum trebuie să fie. Ştiu când soseşte (cu o lună înainte se aprind beculeţele pe străzi) şi cât timp durează. Trăieşte-l acum prima dată, fără să ştii despre ce e vorba, ce trebuie să faci, ce se va întâmpla după aceea. Aşa l-au trăit Maria şi Iosif. Şi păstorii. Şi magii. Şi Irod. Din păcate noi ştim totul înainte de a se petrece, mai mult încă, totul e decis, programat, fixat, aş spune prefabricat de noi. Atunci Crăciunul suntem noi! Uităm că protagonist e Altul.

Dragul meu Isus, anul acesta vreau să fac ceva diferit la Crăciun. Un gest. Vreau să intru în presepiu, printre statuete. Fără mască, lăsând la intrare bagajul cunoştinţelor mele anterioare. Vin chiar fără daruri, sau mai degrabă, neliniştea şi fricile pe care le port în inimă să-ţi fie darul cel mai preţios. Să văd, ce se va întâmpla...?

Isuse, cred că anul acesta se va întâmpla o minune nemaiauzită de Crăciun. Minunea de a nu mă mai recunoaşte. Crăciunul va începe a doua zi. Cei din jurul meu vor afla că a fost Crăciunul, nu pentru că aşa era scris în calendar, ci pentru că îşi vor da seama că s-a schimbat ceva în viaţa mea.

Pr. Cristinel Fodor

lecturi: 123.