© Vatican Media

Papa la Pompei: Sfânta Liturghie şi Implorarea către Sfânta Fecioară Maria de la Pompei (8 mai 2026)

Iubiţi fraţi şi surori!

"Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul". Aceste cuvinte, cu care am răspuns la prima lectură, izvorăsc din inima Fecioarei Maria în timp ce îi prezintă Elisabetei rodul sânului său, pe Isus, pe Mântuitorul. După ea, vor cânta pentru Cristos Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, şi bătrânul Simeon. Aceste trei cântări punctează lauda zilnică a Bisericii în Liturgia Orelor. Sunt privirea vechiului Israel, care îşi vede împlinite promisiunile; sunt privirea Bisericii Mireasă, îndreptată spre Mirele său divin; sunt implicit privirea întregii omeniri, care găseşte un răspuns la dorinţa sa de mântuire.

Acum o sută cincizeci de ani, punând prima piatră a acestui sanctuar, pe locul unde erupţia Vezuviului din anul 79 d. C. îngropase sub cenuşă semnele unei mari civilizaţii, protejându-le timp de secole, Sfântul Bartolo Longo, împreună cu soţia sa, contesa Marianna Farnararo De Fusco, a pus temeliile nu numai pentru un templu, ci pentru un întreg oraş marian. Astfel, şi-a exprimat conştientizarea planului lui Dumnezeu, pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea, vorbind în acest loc de har la 7 octombrie 2003, la încheierea Anului Rozariului, l-a relansat pentru al treilea mileniu, din perspectiva noii evanghelizări: "Astăzi - a spus el - ca şi în vremurile anticului Pompei, este necesar să-l vestim pe Cristos unei societăţi care se îndepărtează de valorile creştine şi îşi pierde chiar amintirea despre ele".

Exact acum un an, când mi-a fost încredinţată slujirea de succesor al lui Petru, era tocmai ziua Implorării către Fecioara Maria, această frumoasă zi a Implorării către Fecioara Maria a Sfântului Rozariu din Pompei! A trebuit, aşadar, să vin aici, să-mi pun slujirea sub ocrotirea Sfintei Fecioare. Alegând ulterior numele de Leon, calc pe urmele lui Leon al XIII-lea, care, printre alte merite, a dezvoltat un magisteriu amplu despre Sfântul Rozariu. La toate acestea se adaugă recenta canonizare a Sfântului Bartolo Longo, apostolul Rozariului. Acest context ne oferă o cheie pentru a reflecta asupra cuvântului lui Dumnezeu pe care tocmai l-am ascultat.

Evanghelia Bunei-Vestiri ne introduce în momentul în care cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat în sânul Mariei. Din acest sân radiază lumina care dă sens deplin istoriei şi lumii. Salutul pe care îngerul Gabriel îl adresează Fecioarei este o invitaţie la bucurie: "Bucură-te, cea plină de har!" (Lc 1,28; cf. Sof 3,14). Da, "Bucură-te, Marie", este o invitaţie la bucurie: îi spune Mariei şi, prin ea, nouă tuturor, că pe ruinele umanităţii noastre, încercate de păcat şi, prin urmare, mereu predispuse la abuzuri, opresiune şi război, a venit mângâierea lui Dumnezeu, mângâierea milostivirii, care capătă chip uman în Isus. Maria devine astfel Maica Milostivirii. Discipolă a cuvântului şi instrument al întrupării sale, ea se revelează cu adevărat ca fiind "plină de har". Totul în ea este har! Oferindu-şi propriul trup cuvântului, ea devine, aşa cum ne învaţă Conciliul al II-lea din Vatican, urmându-l pe Sfântul Augustin, "mama mădularelor (lui Cristos)... pentru că a cooperat prin caritate la naşterea credincioşilor Bisericii, care sunt mădularele acelui Cap" (Constituţia dogmatică Lumen gentium, 53; cf. Sfântul Augustin, De S. Virginitate, 6). În acel "Iată-mă" al Mariei se naşte nu numai Isus, ci şi Biserica, iar Maria devine în acelaşi timp Născătoare de Dumnezeu - Theotokos - şi Maica Bisericii.

Mare mister! Totul se întâmplă în puterea Duhului Sfânt, care o adumbreşte pe Maria şi face roditor sânul ei feciorelnic. Acest moment al istoriei are o dulceaţă şi o putere care atrag inima şi o duc la acea înălţime contemplativă unde izvorăşte rugăciunea Sfântului Rozariu. O rugăciune care, fiind născută şi dezvoltată progresiv în al doilea mileniu, îşi are rădăcinile în istoria mântuirii şi îşi găseşte preludiul tocmai în salutul Îngerului către Fecioară. "Bucură-te, Marie!". Repetarea acestei rugăciuni în Rozariu este ca ecoul salutului lui Gabriel, un ecou care străbate secolele şi călăuzeşte privirea credinciosului către Isus, văzut prin ochii şi inima Mamei. Isus este adorat, contemplat, asimilat în fiecare dintre misterele sale, astfel încât, împreună cu Sfântul Paul, putem spune: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,19).

Precedată de proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, cuprins între Tatăl Nostru şi Slavă Tatălui, Bucură-te, Marie, repetată în Sfântul Rozariu, este un act de iubire. Nu este oare tocmai iubire să repeţi neobosit: "Te iubesc"? Un act de iubire care, pe mărgelele rozariului, aşa cum se vede clar în pictura mariană din acest sanctuar, ne conduce înapoi la Isus şi ne duce la Euharistie, "izvorul şi culmea întregii vieţi creştine" (Lumen gentium, 11). Sfântul Bartolo Longo era convins de acest lucru când scria: "Euharistia este Rozariul viu, iar toate misterele se găsesc în Sfântul Sacrament într-o formă activă şi vitală" (Rozariul şi noul Pompei, 1914, pag. 86). Avea dreptate. În Euharistie, misterele vieţii lui Cristos se găsesc toate, ca să spunem aşa, concentrate în memorialul jertfei sale şi în prezenţa sa reală. Rozariul are o fizionomie mariană, dar o inimă cristologică şi euharistică (cf. Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae, 1). Dacă Liturgia Orelor marchează momentele laudei Bisericii, Rozariul marchează ritmul vieţii noastre, ducând-o în mod continuu înapoi la Isus şi la Euharistie.

Generaţii de credincioşi au fost modelate şi ocrotite de această rugăciune, simplă şi populară, dar capabilă de înălţimi mistice şi o comoară a celei mai esenţiale teologii creştine. Ce este, de fapt, mai esenţial decât misterele lui Cristos, decât sfântul său Nume, rostit cu duioşia Fecioarei Maria? În acest Nume, şi în niciun altul, putem fi mântuiţi (cf. Fap 4,12). Repetând asta în fiecare Bucură-te Marie, experimentăm cumva casa din Nazaret, aproape ascultând din nou vocile Mariei şi ale lui Iosif în lungii ani pe care Isus i-a trăit cu ei. Experimentăm şi Cenacolul, unde apostolii împreună cu Maria aşteptau revărsarea Duhului Sfânt. Asta ne-a arătat prima lectură. Cum să nu ne imaginăm că, în acel timp dintre Înălţare şi Rusalii, Maria şi apostolii s-au întrecut în a-şi aminti diferitele momente ale vieţii lui Isus? Niciun detaliu nu trebuia să scape neobservat! Totul trebuia amintit, asimilat, imitat. Aşa s-a născut drumul contemplativ al Bisericii, din care, asemenea anului liturgic, Rozariul oferă o sinteză în meditaţia zilnică a sfintelor mistere. Rozariul a fost considerat pe bună dreptate un compendiu al Evangheliei, pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea a dorit să-l integreze cu misterele de lumină. Această dimensiune era foarte vie şi la Sfântul Bartolo Longo, care oferea pelerinilor meditaţii profunde pentru a elibera Sfântul Rozariu de ispita recitării mecanice şi pentru a-i asigura amploarea biblică, cristologică şi contemplativă care trebuie să-l caracterizeze.

Surorilor şi fraţilor, dacă Rozariul este "recitat" şi, îndrăznesc să spun, "celebrat" în acest fel, el este, prin consecinţă firească, izvor de caritate. Caritate faţă de Dumnezeu, caritate faţă de aproapele: două feţe ale aceleiaşi monede, aşa cum ne aminteşte a doua lectură din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan, încheind cu îndemnul: "Să nu iubim cu cuvântul, nici cu vorba, ci cu fapta şi cu adevărul" (1In 3,18). De aceea, Sfântul Bartolo Longo a fost un apostol al Rozariului şi, în acelaşi timp, un apostol al carităţii. În acest oraş marian, el a primit orfani şi copii ai deţinuţilor, demonstrând puterea regeneratoare a iubirii. Aici, chiar şi astăzi, cei mai mici şi mai vulnerabili sunt primiţi şi îngrijiţi în operele Sanctuarului. Rozariul ne îndreaptă privirea către necesităţile lumii, aşa cum a subliniat scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae, propunând în special două intenţii care rămân de o actualitate stringentă: familia, care suferă din cauza slăbirii legăturii conjugale, şi pacea, pusă în pericol de tensiunile internaţionale şi de o economie care preferă comerţul cu arme în locul respectului pentru viaţa umană.

Când sfântul Ioan Paul al II-lea a proclamat Anul Rozariului - anul viitor se împlineşte un sfert de secol - a vrut să-l plaseze într-un mod special sub privirea Fecioarei din Pompei. Timpurile nu s-au îmbunătăţit de atunci. Războaiele care se poartă încă în multe regiuni ale lumii cer o angajare reînnoită, nu numai economică şi politică, ci şi spirituală şi religioasă. Pacea se naşte în inimă. Însuşi Pontiful, în octombrie 1986, i-a adunat pe liderii principalelor religii la Assisi, invitându-i pe toţi să se roage pentru pace. În mai multe ocazii, inclusiv recente, atât Papa Francisc, cât şi eu le-am cerut credincioşilor din întreaga lume să se roage pentru această intenţie. Nu ne putem resemna cu imaginile morţii pe care ştirile ni le prezintă în fiecare zi. Din acest sanctuar, a cărui faţadă a fost concepută de sfântul Bartolo Longo ca monument al păcii, astăzi ne înălţăm rugăciunea cu credinţă. Isus ne-a spus că rugăciunea oferită cu credinţă poate obţine totul (cf. Mt 21,22). Şi Sfântul Bartolo Longo, gândindu-se la credinţa Mariei, o numeşte "atotputernică prin har". Prin mijlocirea ei, să vină de la Dumnezeul păcii o revărsare îmbelşugată de milostivire, care să atingă inimile, să potolească resentimentele şi urile fratricide, să lumineze pe cei cu responsabilităţi speciale în guvernare.

Fraţilor şi surorilor, nicio putere pământească nu va mântui lumea, ci numai puterea divină a iubirii, această putere divină a iubirii pe care Isus, Domnul, ne-a revelat-o şi ne-a dăruit-o. Să credem în el, să sperăm în el, să-l urmăm pe el!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Vizita pastorală a a Sfântului Părinte Leon al XIV-lea la Pompei şi Napoli din 8 mai 2026 - discursuri, interviuri şi reflecţii