© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Mesaj adresat Comisiei Biblice Pontificale cu ocazia Sesiunii Plenare (13-17 aprilie 2026)

Domnule cardinal preşedinte,

Dragi membri ai Comisiei Biblice Pontificale,

Sunt bucuros să fiu prezent între voi prin intermediul acestui mesaj, la începutul Adunării voastre plenare anuale. V-aţi adunat pentru a aprofunda tema suferinţei şi a bolii: o experienţă care îi priveşte pe toţi, fiecare fiinţă umană, marcată de fragilitate, de boală, de moarte. Natura noastră rănită, de fapt, poartă înscrisă în ea şi realitatea limitării şi a finitudinii.

De ce boala? De ce suferinţa? De ce moartea? În faţa acestor întrebări, chiar şi credincioşii şovăie uneori, ajungând să experimenteze dezorientare, chiar disperarea şi rebeliunea împotriva lui Dumnezeu.

În schimb, în lumina credinţei ştim că durerea şi boala pot face persoana mai înţeleaptă şi mai matură, ajutând-o să discearnă ceea ce nu este esenţial în viaţa sa pentru a se îndrepta către Domnul sau a se întoarce la el. Luăm această viziune a credinţei din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii: în acest sens, vă încurajez să uniţi, în munca voastră exegetică, cercetarea ştiinţifică şi atenţia la experienţele comune ale vieţii, astfel încât să iluminaţi şi aspectele mai dificile cu înţelepciunea Cuvântului inspirat.

Evanghelistul Marcu relatează că într-o zi, Isus, văzând mulţimile pierdute şi suferinde, i s-a făcut milă de ele, pentru că erau ca nişte oi fără păstor (cf. Mc 6,34). Această compasiune a lui Isus faţă de cei nevoiaşi şi bolnavi revine adesea în paginile Evangheliei: Domnul îi este milă de un lepros care îi cere să fie vindecat (cf. Mc 1,40-41); îi este milă de mulţimile flămânde şi epuizate şi intervine pentru ele (cf. Mc 8,2); îi este milă de doi orbi care îi cer să le redea vederea şi îi vindecă (cf. Mt 20,34); este mişcat de "o mare milă" pentru o mamă văduvă care îşi însoţeşte singurul fiu la mormânt şi îl învie din morţi (cf. Lc 7,13). Compasiunea lui Cristos faţă de toţi cei care suferă este atât de implicatoare încât el se identifică cu ei: "Am fost bolnav şi m-aţi vizitat" (Mt 25,36).

Însuşi Isus, care a trecut printre oameni făcând bine tuturor şi vindecând orice boală şi orice infirmitate, le-a poruncit discipolilor săi să se îngrijească de bolnavi, să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvânteze în numele său (cf. Mt 10,8; Lc 10,9). Prin experienţa fragilităţii şi a bolii, şi noi putem şi trebuie să învăţăm să mergem împreună, în solidaritate umană şi creştină, conform stilului lui Dumnezeu, care este compasiune, apropiere, duioşie, solidaritate.

Întăriţi de credinţa în Cristos, putem aşadar învinge frica de boală şi de moarte tocmai devenind mai conştienţi de fragilitatea noastră în lumina pătimirii, morţii şi învierii sale. În Cristos, suferinţa şi boala nu mai sunt destin crunt în faţa căruia să ne plecăm fără a înţeleg. Cu Isus, durerea se transformă în iubire, în răscumpărare şi în ajutor fratern. Să-l primim, aşadar, pe Cristos în viaţa noastră: el este singurul medic care poate vindeca bolile sufletului pentru totdeauna.

Vă invit să luaţi în considerare, dincolo de boală, de durerea fizică şi de moarte, şi suferinţele săracilor, ale migranţilor şi ale celor din urmă din societate, care sunt prezenţi în atâtea pagini ale Sfintei Scripturi.

Să o contemplăm în mod special pe Fecioara Maria suferind alături de Isus la picioarele Crucii: ca Mamă, ea îndură suferinţele Fiului său pe Calvar şi participă la ele cu o inimă plină de credinţă, oferindu-şi suferinţa chinuitoare pentru binele tuturor. În acest fel, mijlocirea sa dobândeşte o valoare unică pentru noi.

Exemplul Mamei, de fapt, invită fiecare credincios nu numai să se roage pentru fraţi, ci şi să imite oferirea umilă a propriilor dureri în unire cu Jertfa lui Cristos. În acest sens, fiecare dintre noi poate spune împreună cu Maria: "În trupul meu, eu împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru Trupul său, care este Biserica" (Col 1,24). Această împlinire este reală în noi, chiar dacă nu adaugă nimic la lucrarea mântuitoare a unicului Mântuitor, care este perfectă, universală şi supraabundentă: "Suferinţa lui Cristos a creat binele răscumpărării lumii. Acest bine în sine este inepuizabil şi infinit. Niciun om nu poate adăuga nimic"¹. Mai degrabă, acea împlinire înseamnă că fiecare suferind devine părtaş, adică se implică în acea lucrare şi o exprimă cu caracteristicile unice care decurg din propria sa istorie. Cristos, de fapt, "şi-a deschis suferinţa sa omului, pentru că el însuşi, în suferinţa sa răscumpărătoare, a devenit, într-un anumit sens, părtaş la toate suferinţele umane […] îmbogăţite cu un conţinut nou şi o nouă semnificaţie"².

Cardinalul preşedinte m-a informat că Comisia Biblică analizează mai multe figuri de personaje biblice suferinde. Ansamblul lor va deveni cu siguranţă un simbol foarte frumos al speranţei pentru fiecare persoană care îşi uneşte propriile suferinţe cu Cristos răstignit, reînnoind manifestarea feţei sale iubitoare.

Iubiţi membri ai Comisiei Biblice Pontificale, vă exprim tuturor mulţumirea şi încurajarea mea personală. Dorindu-vă o continuare rodnică a lucrărilor voastre, invoc lumina Duhului Sfânt şi vă împart tuturor binecuvântarea apostolică.

Din Vatican, 27 martie 2026

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

1. Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Salvifici doloris (11 februarie 1984), 24.

2. Ibid., 20.