© Vatican Media

Dezbaterea/7

Despre rolul filozofiei în studiile ecleziastice şi în formarea preoţească

Complementaritatea, un alt nume pentru Prietenie

Continuă dezbaterea privind rolul şi semnificaţia filozofiei în studiile ecleziastice şi formarea preoţească. Mai are valoare? Ar trebui regândită? Acest lucru se discută la conferinţa "Prietena genială", programată la Facultatea de Filozofie a Universităţii Gregoriana miercuri, 18 martie 2026.

În enciclica sa Fides et ratio (1998), Sfântul Ioan Paul al II-lea a lăsat ca moştenire o înţelegere extraordinară a raportului dintre filozofie şi teologie, învăţând că credinţa şi raţiunea sunt "două aripi cu care spiritul uman se ridică la contemplarea adevărului" (FR, 1). Nu antagoniste, ci complementare, adică prietene inseparabile. În contextul contemporan de criză a adevărului şi de relativism epistemologic, aceasta rămâne o reamintire care capătă o relevanţă cu adevărat profetică în cadrul culturii globale a zilelor noastre.

Complementaritatea dintre credinţă şi raţiune nu este o invenţie modernă. Încă din primele secole, Părinţii Bisericii au integrat filozofia greacă cu credinţa creştină. Sfântul Augustin a realizat o sinteză magistrală între platonism şi creştinism, învăţând că adevărul este Cristos şi că raţiunea, iluminată de credinţă, se inspiră din adevărurile imutabile care transcend experienţa senzorială. Sfântul Toma de Aquino a realizat cea mai completă sinteză între aristotelism şi creştinism, distingând clar credinţa şi raţiunea în ceea ce priveşte principiile lor, dar afirmând la fel de clar complementaritatea lor. Filozofia pregăteşte drumul pentru credinţă, o purifică de erori; credinţa, la rândul său, luminează raţiunea şi o eliberează de închideri reducţioniste. Timp de secole, această structură a străbătut întreaga cultură europeană, uneori sub formă de polemici deloc paşnice, cea încorporată în universităţile medievale şi renascentiste, instituţii gândite de la început ca adevărate laboratoare dedicate elaborării raportului dintre credinţă şi raţiune.

În secolele modernităţii, credinţa şi raţiunea au cunoscut o separare progresivă şi, uneori, catastrofală. Însă, odată cu Aeterni patris (1879) a lui Leon al XIII-lea, s-a produs o cotitură epocală în Biserică. În faţa crizei galopante din timpul său, Pontiful a văzut în renaşterea gândirii tomiste calea pentru a recupera o utilizare a filozofiei conformă cu exigenţele credinţei. Sfântul Toma a fost redescoperit ca modelul de gândire care "uneşte cel mai bine credinţa şi raţiunea cu legături de prietenie reciprocă", deoarece păstrează "drepturile proprii fiecăreia" (Fides et ratio, 36). În cadrul apostolatului intelectual al Bisericii, au început să apară noi şcoli de filozofie şi, odată cu ele, nu de puţine ori, proiecte formative formidabile, de mare vitalitate şi relevanţă şi sub inspiraţia Ideii de Universitate propusă de Sfântul Ioan Henry Newman. Încă de la început, universităţile catolice au recunoscut complementaritatea rolurilor filozofiei şi teologiei, principiu fondator al respectivelor procese formative şi din care au ieşit figuri de cel mai înalt calibru, între care gânditori de calibrul lui Étienne Gilson sau Jacques Maritain, dar şi papi precum sfinţii Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea.

În discursul său de neuitat de la Regensburg din 2006, Papa Benedict al XVI-lea a făcut o distincţie clară între raţiunea îngustă, cea a pozitivismului ştiinţific, şi raţiunea extinsă, adică raţiunea capabilă să se întrebe cu privire la sens, la valori şi la Dumnezeu, demonstrând cu marele său curaj intelectual cum, pentru fiinţa umană, faptul de a-şi pune întrebări despre transcendent nu este ceva iraţional, ci mai degrabă condiţie de posibilitate a unei adevărate eudaimonia. Iată de ce este atât de important să ne amintim cum metafora "celor două aripi" (FR, 1) rămâne un adevăr deosebit de profund, un avertisment cu privire la necesitatea de a recunoaşte că nu există realizare cu adevărat umană numai prin credinţă sau numai prin raţiune. Ambele sunt strict necesare, deoarece ambele sunt daruri ale lui Dumnezeu şi, ca atare, dacă sunt exercitate corect, conduc la plinătatea cunoaşterii şi la autenticitatea existenţială. Istoria Bisericii, de fapt, ne oferă exemple foarte numeroase despre cât de rodnică poate fi o astfel de sinteză între credinţă şi raţiune: de la Sfântul Augustin la Sfântul Toma de Aquino, de la Sfântul John Henry Newman la Sfânta Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein) şi Sfântul Ioan Paul al II-lea, există mulţi mari gânditori care demonstrează până la saţietate cum este posibil a fi în acelaşi timp filozofi riguroşi şi credincioşi convinşi, mai ales în ceasul mărturiei.

Astăzi, în faţa provocărilor tehnologiei şi relativismului cultural, a populismului şi a răspândirii dezordinii internaţionale, a violenţei şi a războaielor, proclamarea complementarităţii dintre credinţă şi raţiune rămâne mai mult ca niciodată nu un lux intelectual, ci o necesitate pentru întreaga omenire. Numai o gândire capabilă să integreze profunzimea credinţei cu rigoarea raţiunii, deschiderea către transcendent cu atenţia către imanent, poate oferi bărbaţilor şi femeilor de astăzi o încredere autentică în respectivele lor capacităţi cognitive, ceva cu atât mai relevant şi pe cât de indispensabil pentru sănătatea spirituală şi echilibrul socio-politic al societăţilor din timpul nostru. De fapt, în urma enciclicei Fides et ratio, cred că este foarte potrivit să ne reamintim de necesitatea intelectuală şi existenţială de a forma, ajutându-le în cercetare şi în rigoare, noile generaţii în integrarea armonioasă a celor două aripi ale spiritului uman.

Complementaritatea dintre filozofie şi teologie - complementaritate în prietenie şi în rigoarea reciprocă a cercetării - s-a născut din recunoaşterea faptului că ambele provin de la acelaşi Dumnezeu şi sunt înzestrate, ca slujitoare atente şi harnice în slujba demnităţii fiecărei fiinţe umane, cu o vocaţie foarte frumoasă, şi anume aceea de a-i ajuta pe mulţi în căutarea şi parcurgerea Căii care ne conduce efectiv la plinătatea adevărului în iubire.

João J. Vila-Chã
profesor la Facultatea de Filozofie, Universitatea Pontificală Gregoriana

(După L'Osservatore Romano, 18 martie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu