© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs la ceremonia de deschidere a anului judiciar al Tribunalului statului Cetatea Vaticanului (14 martie 2026)

Eminenţe şi Excelenţe,

Stimate autorităţi civile şi militare,

Iluştri membri ai autorităţii judiciare a statului Cetatea Vaticanului,

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă întâlnesc astăzi, pentru prima dată, cu ocazia deschiderii anului judiciar al Tribunalului statului Cetatea Vaticanului. Vă adresez fiecăruia dintre voi salutul meu cordial, însoţit de recunoştinţă pentru slujirea pe care o aduceţi în delicata şi preţioasa sarcină de a administra justiţia.

Munca voastră, discretă şi tăcută, contribuie în mod semnificativ la funcţionarea corectă a structurii instituţionale a statului şi, mai profund, la credibilitatea sistemului juridic care îl guvernează. Totuşi, justiţia autentică nu poate fi înţeleasă numai în cadrul categoriilor tehnice ale dreptului pozitiv. În lumina misiunii care orientează acţiunea Bisericii, ea apare şi ca exercitarea unei forme ordonate de caritate, capabilă să păstreze şi să promoveze comuniunea.

În această primă întâlnire a noastră, aş dori, aşadar, să împărtăşesc cu voi câteva reflecţii despre raportul care există între administrarea justiţiei şi valoarea unităţii.

Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna în dreptate o virtute fundamentală pentru ordinea vieţii personale şi comunitare. În acest sens, sfântul Augustin a amintit că ordinea societăţii se naşte din ordinea iubirii, afirmând că "ordinata dilectio est iustitia" ["iubirea obişnuită este dreptate"]¹. Atunci când iubirea este corect orânduită, când Dumnezeu este pus în centru şi aproapele este recunoscut în demnitatea sa, atunci întreaga viaţă personală şi socială îşi regăseşte orientarea sa corectă.

Din această ordine a iubirii se naşte şi ordinea dreptăţii. Iubirea autentică, de fapt, nu este niciodată arbitrară sau dezordonată, ci recunoaşte adevărul relaţiilor şi demnitatea fiecărei persoane. Din acest motiv, dreptatea nu este numai un principiu juridic, ci o virtute care contribuie la construirea comuniunii şi la stabilizarea vieţii comunităţii.

Reflecţia teologică şi juridică a tradiţiei creştine a aprofundat şi mai mult această perspectivă. În special, Sfântul Toma, bazându-se pe dreptul roman, defineşte dreptatea ca fiind "constans et perpetua voluntas ius suum unicuique tribuendi", adică voinţa constantă şi perpetuă de a da fiecărei persoane ceea ce i se cuvine². Prin această definiţie, învăţătorul angelic evidenţiază caracterul stabil şi obiectiv al dreptăţii, care nu depinde de interese contingente, ci este înrădăcinată în adevărul fiecărei persoane şi în căutarea binelui comun. Nu întâmplător el afirmă şi că "iustitia ad bonum commune ordinatur"³.

În lumina acestei tradiţii, se înţelege şi legătura profundă dintre dreptate şi caritate. Înţelepciunea teologică a exprimat această relaţie prin afirmaţia conform căreia "caritas perfecta, perfecta iustitia est"⁴, deoarece în plinătatea carităţii, dreptatea îşi găseşte împlinirea cea mai autentică. Rezultă că, acolo unde nu există o dreptate adevărată, nu poate subzista nici un drept autentic, întrucât dreptul însuşi se naşte din recunoaşterea adevărului fiinţei şi a demnităţii fiecărei persoane.

Dreptatea, astfel concepută, este virtutea cardinală care ne cheamă "să respectăm drepturile fiecăruia şi să stabilim în relaţiile umane armonia care promovează echitatea în ceea ce priveşte persoanele şi binele comun"⁵. În această recunoaştere se deschide calea către caritate, deoarece numai atunci când relaţiile sunt ordonate după adevăr devine posibilă acea comuniune care este cel mai înalt rod al iubirii. Restaurarea dreptăţii devine aşadar condiţie a venirii carităţii, care este dar al Duhului şi principiul unităţii în Biserică. În această perspectivă se înţelege şi cum iubirea şi adevărul nu pot fi separate: numai iubind se cunoaşte adevărul, iar iubirea adevărului conduce la descoperirea carităţii ca împlinire a sa.

Din acest motiv, justiţia, atunci când este exercitată cu echilibru şi fidelitate faţă de adevăr, devine unul dintre cei mai puternici factori de unitate în comunitate. Ea nu divizează, ci întăreşte legăturile care unesc persoanele şi contribuie la construirea acelei încrederi reciproce care face posibilă convieţuirea ordonată.

În contextul statului Cetatea Vaticanului, sarcina administrării justiţiei capătă o semnificaţie deosebit de relevantă. Administrarea justiţiei nu se limitează, de fapt, la soluţionarea controverselor, ci contribuie la protejarea ordinii juridice şi la credibilitatea instituţiilor. Respectarea garanţiilor procedurale, imparţialitatea judecătorului, efectivitatea dreptului la apărare şi durata rezonabilă a proceselor nu sunt numai instrumente tehnice ale procedurii judiciare. Ele constituie condiţiile prin care exercitarea funcţiei jurisdicţionale dobândeşte autoritate deosebită şi contribuie la stabilitatea instituţională.

Într-un sistem juridic precum cel al statului Cetatea Vaticanului, instrumental pentru misiunea succesorului lui Petru prin susţinerea independenţei Sfântului Scaun, inclusiv pe scena internaţională (cf. Tratatul de la Lateran, Preambul), această funcţie capătă o valenţă şi mai semnificativă. Administrarea justiţiei, de fapt, contribuie şi la protejarea valorii unităţii care constituie un element esenţial al vieţii ecleziale.

Din această perspectivă, procesul nu reprezintă pur şi simplu locul conflictului între revendicări opuse, ci devine un spaţiu ordonat în care, prin confruntarea reglementată dintre părţi şi intervenţia imparţială a judecătorului, disensiunea este readusă într-un orizont de adevăr şi de dreptate. Din această perspectivă, este util de amintim încă o dată învăţătura Sfântului Augustin: "Fără dreptate, statul nu poate fi administrat; este imposibil să existe dreptul într-un stat în care nu există dreptate adevărată. Actul care se săvârşeşte conform dreptului este cu siguranţă săvârşit conform dreptăţii şi este imposibil ca actul care se săvârşeşte împotriva dreptăţii să fie săvârşit conform dreptului. […] Statul în care nu există dreptate nu este un stat. Dreptatea este, de fapt, virtutea care distribuie fiecăruia ceea ce este al său. Prin urmare, acea dreptate care îl separă pe om însuşi de adevăratul Dumnezeu nu este dreptate a omului"⁶.

Iubiţi fraţi şi surori, slujirea voastră capătă astfel o valoare profund eclezială, precum şi instituţională. Prin discernământul atent al faptelor, ascultarea respectuoasă a celor implicaţi şi aplicarea corectă a normelor pentru a reprezenta cu fidelitate principiile sistemului juridic, participaţi la o misiune care este în acelaşi timp juridică şi spirituală.

Justiţia în Biserică nu este simplu exerciţiu tehnic al normei, ci slujire în slujba poporului lui Dumnezeu. Ea necesită, pe lângă competenţă juridică, şi înţelepciune, echilibru şi o căutare constantă a adevărului în caritate. Fiecare decizie, fiecare proces şi fiecare judecată sunt chemate să reflecte acea căutare a adevărului care se află în centrul vieţii Bisericii. Atunci când justiţia este exercitată cu integritate şi fidelitate faţă de adevăr, ea devine un factor de stabilitate şi de încredere în cadrul societăţii, generând unitatea ca o consecinţă naturală. Aşadar, continuaţi să îndepliniţi această slujire cu integritate, prudenţă şi spirit evanghelic. Dreptatea să fie întotdeauna luminată de adevăr şi însoţită de milostivire, căci ambele îşi găsesc plinătatea în Cristos. Astfel, dreptul, aplicat cu corectitudine şi spirit eclezial, devine un instrument preţios pentru construirea comuniunii şi întărirea unităţii poporului lui Dumnezeu.

Încredinţez munca voastră mijlocirii Fecioarei Maria, Maica Bisericii, pentru ca să vă însoţească cu ocrotirea sa. Şi vă împart din inimă binecuvântarea apostolică, garanţie de comuniune şi de pace pentru voi şi pentru slujirea voastră adusă dreptăţii, adevărului şi unităţii.

Vă mulţumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

1. Cf. Sf. Augustin, De civitate Dei, XV, 22.

2. Cf. Dig. 1.1.10; Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 58, a. 1.

3. Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 58, a. 5.

4. Sf. Augustin, De natura et gratia, 70, 84.

5. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1807.

6. Sf. Augustin, De civitate Dei, XIX, 21 , 1.