© Vatican Media

Scrisoare apostolică
Trasarea unor noi hărţi ale speranţei
a Sfântului Părinte
Leon al XIV-lea
cu ocazia celei de-a 60-a aniversări
a declaraţiei conciliare Gravissimum educationis

1. Preambul

1.1. Trasarea unor noi hărţi ale speranţei. Pe 28 octombrie 2025 se împlinesc 60 de ani de la declaraţia conciliară Gravissimum educationis despre extrema importanţă şi actualitate a educaţiei în viaţa persoanei umane. Cu acel text, Conciliul Vatican II a reamintit Bisericii că educaţia nu este o activitate accesorie, ci formează însăşi ţesătura evanghelizării: este modul concret în care evanghelia devine gest educaţional, relaţie, cultură. Astăzi, în faţa schimbărilor rapide şi a incertitudinilor care dezorientează, acea moştenire arată o rezistenţă surprinzătoare. Acolo unde comunităţile educaţionale se lasă călăuzite de cuvântul lui Cristos, ele nu se retrag, ci se relansează; nu ridică ziduri, ci construiesc punţi. Reacţionează cu creativitate, deschizând noi posibilităţi pentru transmiterea cunoştinţelor şi a sensului în şcoli, în universităţi, în formarea profesională şi civilă, în pastoraţia şcolară şi a tineretului şi în cercetare, deoarece evanghelia nu îmbătrâneşte, ci face "toate lucrurile noi" (Ap 21,5). Fiecare generaţie o aude ca noutate care regenerează. Fiecare generaţie este responsabilă pentru evanghelie şi pentru descoperirea puterii sale seminale şi multiplicatoare.

1.2. Trăim într-un mediu educaţional complex, fragmentat, digitalizat. Tocmai din acest motiv este înţelept să ne oprim şi să recuperăm privirea asupra "cosmologiei lui paideia creştină": o viziune care, de-a lungul secolelor, a reuşit să se reînnoiască pe sine însăşi şi să inspire pozitiv toate faţetele multiple ale educaţiei. Încă de la început, evanghelia a generat "constelaţii educaţionale": experienţe în acelaşi timp umile şi puternice, capabile să citească timpurile, să păstreze unitatea dintre credinţă şi raţiune, dintre gândire şi viaţă, dintre cunoaştere şi dreptate. În furtuni, ele au fost ancoră de mântuire; iar în acalmie, velă desfăşurată. Far în noapte pentru a ghida navigaţia.

1.3. Declaraţia Gravissimum educationis nu şi-a pierdut nimic din putere. Receptarea sa a dat naştere unui firmament de opere şi carisme care încă orientează drumul astăzi: şcoli şi universităţi, mişcări şi institute, asociaţii laicale, congregaţii călugăreşti şi reţele naţionale şi internaţionale. Împreună, aceste corpuri vii au consolidat un patrimoniu spiritual şi pedagogic capabil să navigheze în secolul al XXI-lea şi să răspundă celor mai presante provocări. Acest patrimoniu nu este rigid: este o busolă care continuă să indice direcţia şi să vorbească despre frumuseţea călătoriei. Aşteptările de astăzi nu sunt mai mici decât cele numeroase cu care s-a confruntat Biserica acum şaizeci de ani. Dimpotrivă, ele s-au lărgit şi au devenit mai complexe. Având în vedere multele milioane de copii din întreaga lume care încă nu au acces la şcolarizarea primară, cum putem să nu acţionăm? În faţa dramaticelor situaţii de urgenţă educaţională cauzate de războaie, de migraţii, de inegalităţi şi de diferitele forme de sărăcie, cum am putea să nu simţim urgenţa de a reînnoi angajarea noastră? Educaţia – aşa cum am amintit în exortaţia mea apostolică Dilexi te – "este una dintre cele mai înalte exprimări ale carităţii creştine"^[1]. Lumea are nevoie de această formă de speranţă.

2. O istorie dinamică

2.1. Istoria educaţiei catolice este istoria Duhului în acţiune. Biserica este "mamă şi învăţătoare"^[2] nu prin supremaţie, ci prin slujire: naşte la credinţă şi însoţeşte în creşterea libertăţii, asumând misiunea Învăţătorului Divin pentru ca toţi "să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug" (In 10,10). Stilurile educaţionale care s-au succedat arată o viziune despre om ca imagine a lui Dumnezeu, chemat la adevăr şi la bine, şi un pluralism de metode în slujba acestei chemări. Carismele educaţionale nu sunt formule rigide: sunt răspunsuri originale la nevoile fiecărei epoci.

2.2. În primele secole, Părinţii deşertului au învăţat înţelepciunea cu parabole şi apoftegme; au redescoperit calea esenţialului, a disciplinei limbii şi a păzirii inimii; au transmis o pedagogie a privirii care îl recunoaşte pe Dumnezeu pretutindeni. Sfântul Augustin, altoind înţelepciunea biblică pe tradiţia greco-romană, a înţeles că învăţătorul autentic trezeşte dorinţa de adevăr, educă libertatea pentru a citi semnele şi a asculta glasul interior. Monahismul a dus mai departe această tradiţie în cele mai inaccesibile locuri, unde timp de decenii operele clasice au fost studiate, comentate şi predate atât de mult încât, fără această muncă tăcută în slujba culturii, multe capodopere nu ar fi ajuns în zilele noastre. Apoi, "din inima Bisericii" s-au născut primele universităţi, care s-au revelat încă de la originile lor "un centru incomparabil de creativitate şi de iradiere a cunoaşterii pentru binele omenirii"^[3]. În aulele lor, gândirea speculativă a găsit în medierea Ordinelor Cerşetoare posibilitatea de a se structura solid şi de a ajunge până la frontierele ştiinţelor. Numeroase congregaţii călugăreşti au făcut primii paşi în aceste domenii ale cunoaşterii, îmbogăţind educaţia într-un mod pedagogic inovator şi în mod social vizionar.

2.3. Acest lucru a fost exprimat în multe feluri. În Ratio Studiorum, bogăţia tradiţiei scolastice se îmbină cu spiritualitatea ignaţiană, adaptând un program de studii pe cât de complex pe atât de interdisciplinar şi deschis experimentării. În Roma secolului al XVII-lea, Sfântul Iosif Calasanz a deschis şcoli gratuite pentru săraci, realizând că alfabetizarea şi abilităţile numerice sunt demnitate chiar înainte de competenţă. În Franţa, Sfântul Ioan Baptist de La Salle, "dându-şi seama de nedreptatea cauzată de excluderea copiilor muncitorilor şi ai ţăranilor din sistemul educaţional"^[4], a fondat Fraţii Şcolilor Creştine. La începutul secolului al XIX-lea, tot în Franţa, Sfântul Marcellin Champagnat s-a dedicat "cu toată inima, într-o epocă în care accesul la educaţie continua să fie privilegiul câtorva, misiunii de a educa şi a evangheliza copiii şi tinerii"^[5]. În mod similar, Sfântul Ioan Bosco, cu "metoda sa preventivă", a transformat disciplina în raţionalitate şi proximitate. Femei curajoase, precum Vicenza Maria López y Vicuña, Francesca Cabrini, Giuseppina Bakhita, Maria Montessori, Katharine Drexel sau Elizabeth Ann Seton au deschis breşe pentru fete, migranţi, cei din urmă. Reiterez ceea ce am afirmat clar în Dilexi te: "Educaţia săracilor, pentru credinţa creştină, nu este o favoare, ci o datorie."^[6] Această genealogie de concreteţe mărturiseşte că, în Biserică, pedagogia nu este niciodată teorie dezincarnată, ci carne, pasiune şi istorie.

3. O tradiţie vie

3.1. Educaţia creştină este o operă corală: nimeni nu educă singur. Comunitatea educaţională este un "noi" în care profesorul, elevul, familia, personalul administrativ şi de serviciu, păstorii şi societatea civilă converg pentru a genera viaţă^[7]. Acest "noi" împiedică apa să stagneze în mlaştina acelui "aşa s-a făcut dintotdeauna" şi o obligă să curgă, să hrănească, să irige. Fundamentul rămâne acelaşi: persoana, chip al lui Dumnezeu (Gen 1,26), capabilă de adevăr şi de relaţie. Prin urmare, chestiunea raportului dintre credinţă şi raţiune nu este un capitol opţional: "adevărul religios nu este numai o parte, ci o condiţie a cunoaşterii generale"^[8]. Aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Henry Newman – pe care în contextul acestui Jubileu al Lumii Educaţionale am marea bucurie să-l declar co-patron al misiunii educaţionale a Bisericii împreună cu Sfântul Toma de Aquino – sunt o invitaţie la reînnoirea angajării faţă de o cunoaştere pe cât de intelectual responsabilă şi riguroasă pe atât de profund umană. Şi trebuie să fim atenţi să nu cădem în iluminarea unei fides care este exclusiv în contradicţie cu ratio. Trebuie să ieşim din superficialitate recuperând o viziune empatică, deschisă către o înţelegere tot mai bună a modului în care omul se înţelege astăzi, pentru a dezvolta şi a aprofunda propria învăţătură. Prin urmare, dorinţa şi inima nu trebuie separate de cunoaştere: ar însemna să frângem persoana. Universităţile şi şcolile catolice sunt locuri unde întrebările nu sunt reduse la tăcere, iar îndoiala nu este alungată, ci mai degrabă susţinută. Inima, acolo, dialoghează cu inima, iar metoda este cea a ascultării, care îl recunoaşte pe celălalt ca pe un bine, nu ca pe o ameninţare. Cor ad cor loquitur a fost mottoul de cardinal al Sfântului John Henry Newman, preluat dintr-o scrisoare a Sfântului Francisc de Sales: "Sinceritatea inimii, nu abundenţa cuvintelor, atinge inima oamenilor."

3.2. Educarea este un act de speranţă şi o pasiune care se reînnoieşte, pentru că manifestă promisiunea pe care o vedem în viitorul omenirii^[9]. Specificul, profunzimea şi amploarea acţiunii educaţionale este acea lucrare – pe cât de misterioasă, pe atât de reală – de a "face fiinţa să înflorească, […] este îngrijirea sufletului", aşa cum citim în Apologia lui Socrate de Platon (30a–b). Este o "meserie a promisiunilor": se promite timp, încredere, competenţă; se promite dreptate şi milostivire, se promite curajul adevărului şi balsamul mângâierii. Educarea este o sarcină a iubirii care se transmite din generaţie în generaţie, reparând ţesătura sfâşiată a relaţiilor şi redând cuvintelor greutatea promisiunii: "Fiecare om este capabil de adevăr, totuşi drumul este foarte suportabil atunci când se merge înainte cu ajutorul celorlalţi."^[10] Adevărul se caută în comunitate.

4. Busola lui Gravissimum educationis

4.1. Declaraţia conciliară Gravissimum educationis reafirmă dreptul fiecăruia la educaţie şi indică familia ca prima şcoală de umanitate. Comunitatea eclezială este chemată să susţină medii care să integreze credinţa şi cultura, să respecte demnitatea tuturor, să dialogheze cu societatea. Documentul avertizează împotriva oricărei reduceri a educaţiei la o formare funcţională sau la instrumente economice: o persoană nu este un "profil de competenţe", nu se reduce la un algoritm previzibil, ci un chip, o istorie, o vocaţie.

4.2. Formarea creştină îmbrăţişează întreaga persoană: spirituală, intelectuală, afectivă, socială, corporală. Nu opune manualul şi teoreticul, ştiinţa şi umanismul, tehnologia şi conştiinţa; în schimb, cere ca profesionalismul să fie locuit de o etică şi ca etica să nu fie un cuvânt abstract, ci o practică zilnică. Educaţia nu îşi măsoară valoarea numai pe axa eficienţei: o măsoară pe demnitate, pe dreptate, pe capacitatea de a sluji binele comun. Această viziune antropologică integrală trebuie să rămână axa portantă a pedagogiei catolice. Ea – pe urma gândirii Sfântului John Henry Newman – merge împotriva unei abordări pur comercialiste care astăzi obligă adesea educaţia să fie măsurată în termeni de funcţionalitate şi utilitate practică^[11].

4.3. Aceste principii nu sunt amintiri ale trecutului. Sunt stele fixe. Ele spun că adevărul se caută împreună; că libertatea nu este capriciu, ci răspuns; că autoritatea nu este dominaţie, ci slujire. În contextul educaţional, nu trebuie "ridicat steagul deţinerii adevărului nici în raport cu analiza problemelor, nici în rezolvarea lor"^[12]. În schimb, "este mai important să ştim cum să le abordăm decât să dăm un răspuns pripit cu privire la motivul pentru care s-a întâmplat ceva sau cum să îl depăşim. Obiectivul este să învăţăm să înfruntăm problemele, care sunt întotdeauna diferite, pentru că fiecare generaţie este nouă, cu noi provocări, noi vise, noi întrebări"^[13]. Educaţia catolică are sarcina de a reconstrui încrederea într-o lume marcată de conflicte şi temeri, amintind că suntem copii, şi nu orfani: din această conştientizare se naşte fraternitatea.

5. Centralitatea persoanei

5.1. A pune persoana în centru înseamnă a educa la viziunea amplă a lui Abraham (Gen 15,5): a-i ajuta pe oameni să descopere sensul vieţii, demnitatea inalienabilă şi responsabilitatea faţă de ceilalţi. Educaţia nu este doar transmiterea de conţinuturi, ci o ucenicie în virtute. Se formează cetăţeni capabili să slujească şi credincioşi capabili să dea mărturie, bărbaţi şi femei mai liberi, care nu mai sunt singuri. Şi educaţia nu poate fi improvizată. Îmi amintesc cu drag de anii petrecuţi în iubita Dieceză de Chiclayo, vizitând Universitatea Catolică "Sfântul Toribiu de Mogrovejo", şi de ocaziile pe care le-am avut să mă adresez comunităţii academice, spunând: "Nu ne naştem profesionişti; fiecare parcurs universitar se construieşte pas cu pas, carte cu carte, an de an, sacrificiu după sacrificiu."^[14]

5.2. Şcoala catolică este un mediu în care credinţa, cultura şi viaţa se împletesc. Nu este pur şi simplu o instituţie, ci un mediu viu în care viziunea creştină impregnează fiecare disciplină şi fiecare interacţiune. Educatorii sunt chemaţi la o responsabilitate care depăşeşte contractul de muncă: mărturia lor este la fel de valoroasă ca şi cursurile lor. Din acest motiv, formarea cadrelor didactice – ştiinţifică, pedagogică, culturală şi spirituală – este decisivă. În împărtăşirea misiunii educaţionale comune este necesar şi un drum comun de formare, "iniţial şi permanent, capabil să perceapă provocările educaţionale ale momentului prezent şi să ofere instrumente mai eficiente pentru a le aborda […]. Aceasta implică în educatori o disponibilitate de a învăţa şi de a dezvolta cunoştinţe, de a reînnoi şi de a actualiza metodologii, dar şi la formarea spirituală, religioasă şi la împărtăşire."^[15] Iar actualizările tehnice nu sunt suficiente: trebuie să menţinem o inimă care ascultă, o privire care încurajează, o inteligenţă care discerne.

5.3. Familia rămâne locul principal al educaţiei. Şcolile catolice colaborează cu părinţii, nu îi înlocuiesc, pentru că "datoria educaţiei, în special a educaţiei religioase, le revine lor înaintea oricui altcuiva"^[16]. Alianţa educaţională necesită intenţionalitate, ascultare şi coresponsabilitate. Se construieşte cu procese, instrumente, verificări comune. Este trudă şi binecuvântare: atunci când funcţionează, inspiră încredere; atunci când lipseşte, totul devine mai fragil.

6. Identitate şi subsidiaritate

6.1. Gravissimum educationis a recunoscut deja marea importanţă a principiului subsidiarităţii şi faptul că circumstanţele variază în funcţie de diferitele contexte ecleziale locale. Totuşi Conciliul Vatican II a articulat dreptul la educaţie şi principiile sale fondatoare ca fiind universal valabile. Acesta a subliniat responsabilităţile care revin atât părinţilor înşişi, cât şi statului. A considerat un "drept sacru" asigurarea unei educaţii care să permită elevilor să "evalueze valorile morale cu o conştiinţă dreaptă"^[17] şi a cerut autorităţilor civile să respecte acest drept. De asemenea, a avertizat împotriva subordonării educaţiei faţă de piaţa muncii şi faţă de logicile adesea irezistibile şi inumane ale finanţelor.

6.2. Educaţia creştină se prezintă ca o coregrafie. Adresându-se studenţilor universitari la Ziua Mondială a Tineretului de la Lisabona, regretatul meu predecesor, Papa Francisc, a spus: "Fiţi protagonişti ai unei noi coregrafii care să pună în centru persoana umană; fiţi coregrafi ai dansului vieţii."^[18] A forma persoana "în întregime" înseamnă a evita compartimente mlăştinoase. Credinţa, atunci când este adevărată, nu este "materie" adăugată, ci respiraţie care oxigenează orice altă materie. Astfel, educaţia catolică devine ferment în comunitatea umană: generează reciprocitate, depăşeşte reducţionisme, deschide spre responsabilitatea socială. Sarcina de astăzi este de a îndrăzni un umanism integral care să abordeze întrebările timpului nostru fără a pierde din vedere izvorul.

7. Contemplarea Creaţiei

7.1. Antropologia creştină este fundamentul unui stil educaţional care promovează respectul, îndrumarea personalizată, discernământul şi dezvoltarea tuturor dimensiunilor umane. Printre acestea, inspiraţia spirituală nu este secundară, aceasta fiind realizată şi consolidată prin contemplarea Creaţiei. Acest aspect nu este nou în tradiţia filozofică şi teologică creştină, unde studiul naturii a avut ca scop şi demonstrarea urmelor lui Dumnezeu (vestigia Dei) în lumea noastră. În Collationes in Hexaemeron, Sfântul Bonaventura de Bagnoregio scrie că "Lumea întreagă este o umbră, o cărare, o urmă. Este cartea scrisă din afară (Ez 2,9), pentru că în fiecare creatură există o reflectare a modelului divin, dar amestecată cu întuneric. Lumea este, aşadar, o cărare similară opacităţii amestecate cu lumină; în acest sens, este o cărare. Aşa cum vedeţi cum o rază de lumină care intră printr-o fereastră este colorată în funcţie de diferitele culori ale diferitelor părţi ale sticlei, raza divină se reflectă diferit în fiecare creatură şi capătă proprietăţi diferite."^[19] Acest lucru este valabil şi pentru plasticitatea învăţământului calibrat pe diferitele caractere care – în orice caz – converg asupra frumuseţii Creaţiei şi asupra ocrotirii sale. Iar proiectele educaţionale necesită "inter- şi trans-disciplinaritate exercitate ca înţelepciune şi creativitate"^[20].

7.2. Uitarea umanităţii noastre comune a generat fracturi şi violenţe; iar când pământul suferă, săracii suferă şi mai mult. Educaţia catolică nu poate rămâne tăcută: trebuie să unească dreptatea socială şi dreptatea ambientală, să promoveze sobrietatea şi stiluri de viaţă sustenabile, să formeze conştiinţe capabile să aleagă nu numai ceea ce este convenabil, ci ceea ce este corect. Fiecare gest mic – evitarea risipei, alegerea cu responsabilitate, apărarea binelui comun – este alfabetizare culturală şi morală.

7.3. Responsabilitatea ecologică nu se epuizează în date tehnice. Acestea sunt necesare, dar nu sunt suficiente. Este nevoie de o educaţie care să angajeze mintea, inima şi mâinile; noi obiceiuri, stiluri comunitare, practici virtuoase. Pacea nu este absenţă a conflictului: este forţă blândă care respinge violenţa. O educaţie pentru pace "dezarmată şi dezarmantă"^[21] ne învaţă să renunţăm la armele cuvintelor agresive şi ale privirii care judecă, pentru a învăţa limbajul milostivirii şi al dreptăţii reconciliate.

8. O constelaţie educaţională

8.1. Vorbesc despre o "constelaţie", deoarece lumea educaţională catolică este o reţea vie şi plurală: şcoli parohiale şi colegii, universităţi şi institute superioare, centre de formare profesională, mişcări, platforme digitale, iniţiative de service-learning [învăţare prin serviciu] şi pastorale şcolare, universitare şi culturale. Fiecare "stea" are o proprie luminozitate, dar toate împreună trasează o rută. Acolo unde în trecut exista rivalitate, astăzi cerem instituţiilor să conveargă: unitatea este forţa noastră cea mai profetică.

8.2. Diferenţele metodologice şi structurale nu sunt poveri, ci resurse. Pluralitatea carismelor, dacă este bine coordonată, creează un cadru coerent şi rodnic. Într-o lume interconectată, jocul se joacă pe două tabele: local şi global. Avem nevoie de schimburi de profesori şi studenţi, de proiecte comune între continente, de recunoaştere reciprocă a bunelor practici, de cooperare misionară şi academică. Viitorul ne impune să învăţăm să colaborăm mai mult, să creştem împreună.

8.3. Constelaţiile reflectă propriile lumini într-un univers infinit. Asemenea unui caleidoscop, culorile lor se împletesc, creând variaţii cromatice ulterioare. Acest lucru este valabil şi în cadrul instituţiilor de învăţământ catolice, care sunt deschise întâlnirii şi ascultării societăţii civile, a autorităţilor politice şi administrative, precum şi a reprezentanţilor sectoarelor productive şi ai categoriilor profesionale. Sunt chemate să colaboreze şi mai activ cu ele pentru a împărtăşi şi a îmbunătăţi programele educaţionale, astfel încât teoria să fie susţinută de experienţă şi de practică. Istoria ne învaţă, de asemenea, că instituţiile noastre primesc studenţi şi familii care sunt necredincioşi sau de alte religii, dar doresc o educaţie cu adevărat umană. Din acest motiv – aşa cum de fapt se întâmplă deja – să se continue să se promoveze comunităţi educaţionale participative, în care laici, călugări, familii şi studenţi împărtăşesc responsabilitatea misiunii educaţionale împreună cu instituţiile publice şi private.

9. Navigând noi spaţii

9.1. Acum şaizeci de ani, Gravissimum educationis a inaugurat o nouă eră a încrederii: a încurajat actualizarea metodelor şi a limbajelor. Astăzi, această încredere se măsoară cu mediul digital. Tehnologiile trebuie să slujească persoana, nu să o înlocuiască; trebuie să îmbogăţească procesul de învăţare, nu să sărăcească relaţiile şi comunităţile. O universitate şi o şcoală catolică fără viziune riscă eficientismul lipsit de suflet, standardizarea cunoştinţelor, ceea ce devine apoi sărăcire spirituală.

9.2. Pentru a locui în aceste spaţii este nevoie de creativitate pastorală: consolidarea formării cadrelor didactice şi pe planul digital; valorizarea didacticii active; promovarea service-learnind [învăţării prin serviciu] şi a cetăţeniei responsabile; evitarea oricărei tehnofobii. Atitudinea noastră faţă de tehnologie nu poate fi niciodată ostilă, deoarece "progresul tehnologic face parte din planul lui Dumnezeu pentru creaţie"^[22]. Dar necesită discernământ în ceea ce priveşte proiectarea didactică, evaluarea, platformele, protecţia datelor, accesul echitabil. În orice caz, niciun algoritm nu va putea înlocui ceea ce face educaţia umană: poezia, ironia, iubirea, arta, imaginaţia, bucuria descoperirii şi chiar învăţarea de a greşi ca ocazie de creştere.

9.3. Punctul decisiv nu este tehnologia, ci modul în care o folosim. Inteligenţa artificială şi mediile digitale trebuie să fie orientate spre protejarea demnităţii, a dreptăţii şi a muncii; trebuie să fie guvernate de criterii de etică publică şi participare; trebuie să fie însoţite de o reflecţie teologică şi filozofică la înălţime. Universităţile catolice au o sarcină decisivă: să ofere "diaconie a culturii", mai puţine posturi de profesor şi mai multe mese unde să se poată sta împreună, fără ierarhii inutile, pentru a atinge rănile istoriei şi a căuta, în Duh, înţelepciuni care se nasc din viaţa popoarelor.

10. Steaua polară a Pactului Educaţional

10.1. Printre stelele care orientează drumul se numără Pactul Educaţional Global. Îmbrăţişez cu recunoştinţă această moştenire profetică încredinţată nouă de Papa Francisc. Este o invitaţie de a forma alianţe şi reţele pentru a educa la fraternitatea universală. Cele şapte parcursuri ale sale rămân fundamentul nostru: plasarea persoanei în centru; ascultarea copiilor şi a tinerilor; promovarea demnităţii şi a participării depline a femeilor; recunoaşterea familiei ca prima educatoare; deschiderea la primire şi la incluziune; reînnoirea economiei şi a politicii în slujba omului; protejarea casei comune. Aceste "stele" au inspirat şcoli, universităţi şi comunităţi educaţionale din lume, generând procese concrete de umanizare.

10.2. La şaizeci de ani după Gravissimum educationis şi la cinci ani de la Pact, istoria ne interpelează cu urgenţă nouă. Schimbările rapide şi profunde expun copiii, adolescenţii şi tinerii la fragilităţi fără precedent. Nu este suficient să păstrăm: trebuie să relansăm. Cer tuturor instituţiilor de învăţământ să inaugureze o nouă eră care să vorbească inimii noilor generaţii, reconciliind cunoaşterea şi sensul, competenţa şi responsabilitatea, credinţa şi viaţa. Pactul face parte dintr-o Constelaţie Educaţională Globală mai amplă: carismele şi instituţiile, deşi diferite, formează un plan unitar şi luminos care orientează paşii în întunericul timpului prezent.

10.3. La cele şapte căi adaug trei priorităţi. Prima se referă la viaţa interioară: tinerii cer profunzime; au nevoie de spaţii de tăcere, discernământ, dialog cu conştiinţa şi cu Dumnezeu. A doua se referă la digitalul uman: să educăm la utilizarea înţeleaptă a tehnologiilor şi a inteligenţei artificiale, punând persoana înaintea algoritmului şi armonizând inteligenţa tehnică, emoţională, socială, spirituală şi ecologică. A treia se referă la pacea dezarmată şi dezarmantă: să educăm la limbaje non-violente, reconciliere, punţi şi nu ziduri; "Fericiţi făcătorii de pace" (Mt 5,9) devine metodă şi conţinut al învăţării.

10.4. Suntem conştienţi că reţeaua educaţională catolică posedă o capilaritate unică. Este vorba de o constelaţie care ajunge pe fiecare continent, cu o prezenţă deosebită în zonele cu venituri mici: o promisiune concretă de mobilitate educaţională şi de dreptate socială^[23]. Această constelaţie cere calitate şi curaj: calitate în planificarea pedagogică, în formarea profesorilor, în conducere; curaj în garantarea accesului celor mai săraci, în sprijinirea familiilor vulnerabile, în promovarea burselor de studiu şi a politicilor incluzive. Gratuitatea evanghelică nu este retorică: este stil de relaţionare, metodă şi obiectiv. Acolo unde accesul la educaţie rămâne un privilegiu, Biserica trebuie să deschidă uşile şi să inventeze noi căi, pentru că "a pierde săracii" este echivalent cu a pierde şcoala însăşi. Acest lucru este valabil şi pentru universităţi: privirea incluzivă şi îngrijirea inimii salvează de standardizare; spiritul de slujire revitalizează imaginaţia şi reaprinde iubirea.

11. Noi hărţi ale speranţei

11.1. La a şaizecea aniversare a Gravissimum educationis, Biserica celebrează o istorie educaţională rodnică, dar se află şi în faţa imperativului de a actualiza propunerile sale în lumina semnelor timpurilor. Constelaţiile educaţionale catolice sunt o imagine inspiratoare a modului în care tradiţia şi viitorul se pot împleti fără contradicţii: o tradiţie vie care se extinde spre noi forme de prezenţă şi de slujire. Constelaţiile nu pot fi reduse la conexiuni neutre şi aplatizate ale unor experienţe diferite. În loc de lanţuri, îndrăznim să ne gândim la constelaţii, la împletirea lor, plină de uimire şi trezire. Ele conţin capacitatea de a naviga prin provocări cu speranţă, dar şi cu o revizuire curajoasă, fără a pierde fidelitatea faţă de evanghelie. Suntem conştienţi de provocări: hiper-digitalizarea poate spulbera atenţia; criza relaţiilor poate dăuna psihicului; insecuritatea socială şi inegalitatea pot stinge dorinţa. Totuşi, tocmai aici, educaţia catolică poate fi un far: nu un refugiu nostalgic, ci un laborator de discernământ, inovaţie pedagogică şi mărturie profetică. Trasarea unor noi hărţi ale speranţei: aceasta este urgenţa mandatului.

11.2. Cer comunităţilor educaţionale: dezarmaţi cuvintele, ridicaţi-vă privirea, păziţi-vă inima. Dezarmaţi cuvintele, pentru că educaţia nu înaintează prin polemici, ci prin blândeţea care ascultă. Ridicaţi-vă privirea. Aşa cum Dumnezeu i-a spus lui Abraham: "Priveşte cerul şi numără stelele" (Gen 15,5): ştiţi să vă întrebaţi unde mergeţi şi de ce. Păziţi-vă inima: relaţia vine înaintea opiniei, persoana înaintea programului. Nu pierdeţi timpul şi oportunităţile: "ca să citez o expresie augustiniană: prezentul nostru este o intuiţie, un timp în care trăim şi de care trebuie să profităm înainte să ne scape din mâini"^[24]. În încheiere, preaiubiţi fraţi şi surori, îmi însuşesc îndemnul apostolului Paul: "Străluciţi ca nişte luminători în lume! Ţineţi cu tărie cuvântul vieţii" (Fil 2,15-16).

11.3. Încredinţez acest drum Fecioarei Maria, Sedes Sapientiae, şi tuturor sfinţilor educatori. Le cer păstorilor, persoanelor consacrate, laicilor, responsabililor instituţiilor, profesorilor şi studenţilor: fiţi slujitori ai lumii educaţionale, coregrafi ai speranţei, căutători neobosiţi ai înţelepciunii, artizani credibili de exprimări ale frumuseţii. Mai puţine etichete, mai multe istorii; mai puţine opoziţii sterile, mai multă simfonie în Duh. Atunci constelaţia noastră nu numai că va străluci, ci va orienta: spre adevărul care ne eliberează (cf. In 8,32), spre fraternitatea care consolidează dreptatea (cf. Mt 23,8), spre speranţa care nu înşală (cf. Rom 5,5).

Bazilica "Sfântul Petru", 27 octombrie 2025

Ajunul celei de-a LX-a aniversări

LEO PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

^[1] LEON AL XIV-LEA, Exortaţia apostolică Dilexi te (4 octombrie 2025), nr. 68.

^[2] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Scrisoarea enciclică Mater et Magistra (15 mai 1961).

^[3] IOAN PAUL AL II-LEA, Constituţia apostolică Ex corde Ecclesiae (15 august 1990), nr. 1.

^[4] LEON AL XIV-LEA, Exortaţia apostolică Dilexi te (4 octombrie 2025), nr. 69.

^[5] LEON AL XIV-LEA, Exortaţia apostolică Dilexi te (4 octombrie 2025), nr. 70.

^[6] LEON AL XIV-LEA, Exortaţia apostolică Dilexi te (4 octombrie 2025), nr. 72.

^[7] CONGREGAŢIA PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Instrucţiunea "Identitatea şcolii catolice pentru o cultură a dialogului" (25 ianuarie 2022), nr. 32.

^[8] JOHN HENRY NEWMAN, Ideea de Universitate (2005), p. 76.

^[9] Cf. CONGREGAŢIA PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Instrumentum laboris A educa astăzi şi mâine. O pasiune care se reînnoieşte (7 aprilie 2014), Introducere.

^[10] E.S. Mons. ROBERT F. PREVOST, O.S.A., Omilie la Universitatea Catolică "Sfântul Toribiu de Mogrovejo" (2018).

^[11] Cf. JOHN HENRY NEWMAN, Scrieri despre Universitate (2001).

^[12] LEON AL XIV-LEA, Audienţă acordată membrilor Fundaţiei Centesimus Annus Pro Pontifice (17 mai 2025).

^[13] Ibidem.

^[14] E.S. Mons. ROBERT F. PREVOST, O.S.A., Omilie la Universitatea Catolică "Sfântul Toribiu de Mogrovejo" (2018).

^[15] CONGREGAŢIA PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Scrisoarea circulară A educa împreună în şcoala catolică (8 septembrie 2007), nr. 20.

^[16] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes (29 iunie 1966), nr. 48.

^[17] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Declaraţia? Gravissimum educationis (28 octombrie 1965), nr. 1.

^[18] PAPA FRANCISC, Discurs adresat tinerilor universitari cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului (3 august 2023).

^[19] SFÂNTUL BONAVENTURA DE BAGNOREGIO, Collationes in Hexaemeron, XII, în? Opera Omnia (îngrijit de Peltier), Vivès, Paris, t. IX (1867), p. 87-88.

^[20] PAPA FRANCISC, Constituţia apostolică Veritatis gaudium (8 decembrie 2017), nr. 4c.

^[21] LEON AL XIV-LEA, Salut de la Loja centrală a Bazilicii "Sfântul Petru" după alegere (8 mai 2025).

^[22] DICASTERUL PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI ŞI DICASTERUL PENTRU CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE, Nota?Antiqua et nova? (28 ianuarie 2025), nr. 117.

^[23] Cf. Anuarul Statistic al Bisericii (actualizat la 31 decembrie 2022).

^[24] E.S. Mons. ROBERT F. PREVOST, O.S.A., Mesaj adresat Universităţii Catolice "Sfântul Toribiu de Mogrovejo" cu ocazia celei de-a XVIII-a aniversări a fondării (2016).