© Vatican Media

Omilia Sfântului Părinte Leon al XIV-lea la Sfânta Liturghie şi binecuvântarea pallium-ului noilor mitropoliţi (Bazilica Vaticană, duminică, 29 iunie 2025)

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi sărbătorim doi fraţi în credinţă, Petru şi Paul, pe care îi recunoaştem ca stâlpi ai Bisericii şi îi venerăm ca patroni ai diecezei şi ai oraşului Roma.

Istoria acestor doi apostoli ne interpelează îndeaproape şi pe noi, comunitatea discipolilor Domnului peregrină în timpul nostru. Îndeosebi, privind la mărturia lor, aş dori să subliniez două aspecte: comuniunea eclezială şi vitalitatea credinţei.

Înaintea de toate, comuniunea eclezială. De fapt, liturgia din această solemnitate ne arată cum Petru şi Paul au fost chemaţi să trăiască un destin unic, acela al martiriului, care i-a asociat definitiv cu Cristos. În prima lectură îl găsim pe Petru care, în închisoare, aşteaptă executarea sentinţei (cf. Fap 12,1-11); în a doua, apostolul Paul, şi el în lanţuri, într-un fel de testament afirmă că sângele său urmează să fie vărsat şi oferit lui Dumnezeu (cf. 2Tim 4,6-8.17-18). Atât Petru, cât şi Paul, aşadar, îşi dau viaţa pentru cauza evangheliei.

Totuşi, această comuniune în unica mărturisire a credinţei nu este o cucerire paşnică. Cei doi apostoli o obţin ca pe un scop la care ajung după un drum lung, în care fiecare a îmbrăţişat credinţa şi a trăit apostolatul în mod diferit. Fraternitatea lor în Duh nu şterge diferenţele de la care au plecat: Simon era un pescar din Galileea, Saul în schimb un intelectual riguros aparţinând partidului fariseilor; primul lasă imediat totul pentru a-l urma pe Domnul; al doilea îi persecută pe creştini până când este transformat de Cristos Înviat; Petru predică mai ales iudeilor; Paul este stimulat să ducă vestea bună neamurilor.

Între cei doi, după cum ştim, nu au lipsit conflicte în ceea ce priveşte raportul cu păgânii, până acolo încât Paul afirmă: "Când a venit Chefa la Antiohia, l-am înfruntat făţiş, căci era de condamnat" (Gal 2,11). Şi de această problemă, după cum ştim, se va ocupa Conciliul din Ierusalim, în care cei doi apostoli se vor confrunta din nou.

Preaiubiţilor, istoria lui Petru şi Paul ne învaţă că această comuniune la care Domnul ne cheamă este o armonie de voci şi de chipuri şi nu anulează libertatea fiecăruia. Patronii noştri au parcurs cărări diferite, au avut idei diferite, uneori s-au confruntat şi s-au ciocnit cu francheţe evanghelică. Totuşi, acest lucru nu i-a împiedicat să trăiască o concordia apostolorum, adică o comuniune vie în Duh, o sintonie rodnică în diversitate. După cum afirmă Sfântul Augustin, "o singură zi este consacrată sărbătorii celor doi apostoli. Dar şi ei erau una. Deşi au fost martirizaţi în zile diferite, erau una" (Discurs 295, 7.7).

Toate acestea ne interoghează cu privire la drumul comuniunii ecleziale. Ea se naşte din impulsul Duhului, uneşte diversităţile şi creează punţi de unitate în varietatea carismelor, darurilor şi slujirilor. Este important a învăţa să trăim comuniunea în acest fel, ca unitate în diversitate, astfel încât varietatea darurilor, unită în mărturisirea unicei credinţe, să contribuie la vestirea evangheliei. Suntem chemaţi să mergem pe acest drum, privind tocmai la Petru şi Paul, pentru că toţi avem nevoie de o astfel de fraternitate. Biserica are nevoie de ea, relaţiile dintre laici şi preoţi, dintre preoţi şi episcopi, dintre episcopi şi papa au nevoie de ea; aşa cum viaţa pastorală, dialogul ecumenic şi raportul de prietenie pe care Biserica doreşte să-l întreţină cu lumea au nevoie de ea. Să ne angajăm să facem din diversităţile noastre un laborator de unitate şi de comuniune, de fraternitate şi de reconciliere, pentru ca fiecare în Biserică, cu propria istorie personală, să înveţe să meargă împreună cu ceilalţi.

Sfinţii Petru şi Paul ne interpelează şi noi cu privire la vitalitatea credinţei noastre. De fapt, în experienţa uceniciei există întotdeauna riscul de a cădea în obişnuinţă, în ritualism, în scheme pastorale care se repetă fără a se reînnoi şi fără a percepe provocările prezentului. În schimb, în istoria celor doi apostoli suntem inspiraţi de dorinţa lor de a se deschide la schimbări, de a se lăsa interogaţi de evenimente, de întâlniri şi de situaţiile concrete ale comunităţilor, de a căuta noi căi pentru evanghelizare pornind de la problemele şi întrebările puse de fraţii şi surorile în credinţă.

Şi în centrul evangheliei pe care am ascultat-o este tocmai întrebarea pe care Isus o pune discipolilor săi şi pe care ne-o pune şi nouă astăzi, pentru ca noi să putem discerne dacă drumul credinţei noastre îşi păstrează dinamismul şi vitalitatea, dacă mai este flacăra relaţiei cu Domnul este încă aprinsă: "Dar voi cine spuneţi că sunt eu?" (Mt 16,15).

În fiecare zi, în fiecare oră a istoriei, trebuie să fim mereu atenţi la această întrebare. Dacă nu vrem ca fiinţa noastră de creştini să se reducă la o moştenire a trecutului, aşa cum ne-a avertizat adesea Papa Francisc, este important să ieşim din riscul unei credinţe obosite şi statice, pentru a ne întreba: cine este Isus Cristos pentru noi astăzi? Ce loc ocupă în viaţa noastră şi în acţiunea Bisericii? Cum putem mărturisi această speranţă în viaţa de toate zilele şi să o vestim celor pe care îi întâlnim?

Fraţilor şi surorilor, exerciţiul discernământului, care se naşte din aceste întrebări, permite credinţei noastre şi Bisericii să se reînnoiască încontinuu şi să experimenteze noi căi şi noi practici pentru vestirea evangheliei. Acest lucru, împreună cu comuniunea, trebuie să fie prima noastră dorinţă. Îndeosebi, astăzi aş vrea să mă adresez Bisericii care este în Roma, pentru că mai mult decât oricare alta ea este chemată să devină semn de unitate şi de comuniune, Biserică înflăcărată de o credinţă vie, comunitate de discipoli care mărturisesc bucuria şi mângâierea evangheliei în toate situaţiile umane.

În bucuria acestei comuniuni, pe care drumul sfinţilor Petru şi Paul ne invită să o cultivăm, îi salut pe fraţii arhiepiscopi care astăzi primesc pallium. Preaiubiţilor, acest semn, amintind de misiunea pastorală încredinţată vouă, exprimă comuniunea cu episcopul de Roma, pentru ca în unitatea credinţei catolice, fiecare dintre voi să o poată alimenta în Bisericile locale încredinţate vouă.

Apoi, doresc să-i salut pe membrii Sinodului Bisericii Greco-Catolice Ucrainene: vă mulţumesc pentru prezenţa voastră aici şi pentru zelul vostru pastoral. Domnul să dăruiască pace poporului vostru!

Şi cu vie recunoştinţă salut Delegaţia Patriarhiei Ecumenice, trimisă aici de preaiubitul frate Sanctitatea Sa Bartolomeu.

Iubiţi fraţi şi surori, zidiţi de mărturia sfinţilor apostoli Petru şi Paul, să mergem împreună în credinţă şi în comuniune şi să invocăm mijlocirea lor asupra noastră a tuturor, asupra oraşului Roma, asupra Bisericii şi asupra întregii lumi.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu