© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Solemnitatea Preasfintei Treimi

Jubileul Sportului (duminică, 15 iunie 2025)

Iubiţi fraţi şi surori,

În prima lectură am auzit aceste cuvinte: "Aşa vorbeşte Înţelepciunea Domnului: «Domnul m-a creat ca început al căii sale, înaintea faptelor sale de odinioară. [...] Când a stabilit cerurile, eu eram acolo; [...] eu eram lângă el de încredere, preferată zi de zi, bucurându-mă înaintea lui tot timpul. Mă bucuram pe rotocolul pământului şi preferinţa mea erau fiii oamenilor»" (Prov 8,22.27.30-31). Pentru Sfântul Augustin, Treimea şi înţelepciunea sunt intim legate. Înţelepciunea divină este revelată în Preasfânta Treime, iar înţelepciunea ne duce întotdeauna la adevăr.

Şi astăzi, celebrând solemnitatea Preasfintei Treimi, trăim zilele Jubileului Sportului. Binomul Treime-sport nu este tocmai de uz comun, şi totuşi alăturarea nu este deplasată. De fapt, fiecare activitate umană bună poartă în sine o reflexie a frumuseţii lui Dumnezeu, iar sportul este cu siguranţă printre acestea. De altfel, Dumnezeu nu este static, nu este închis în sine. Este comuniune, relaţie vie între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care se deschide către omenire şi către lume. Teologia numeşte această realitate perihoreză, adică "dans": un dans de iubire reciprocă.

Din acest dinamism divin izvorăşte viaţa. Noi am fost creaţi de un Dumnezeu care se desfată şi se bucură dăruind existenţă creaturilor sale, care "se joacă", aşa cum ne aminteşte prima lectură (cf. Prov 8,30-31). Unii Părinţi ai Bisericii vorbesc, cu îndrăzneală, chiar despre un Deus ludens, despre un Dumnezeu care se distrează (cf. Sfântul Saloniu din Geneva, In Parabolas Salomonis expositio mystica; Sfântul Grigore din Nazianz, Carmina, I, 2, 589). Iată de ce sportul ne poate ajuta să-l întâlnim pe Dumnezeu Treime: pentru că cere o mişcare a eu-lui către celălalt, desigur exterioară, dar şi mai ales interioară. Fără aceasta, se reduce la o competiţie sterilă de egoisme.

Să ne gândim la o expresie care, în limba italiană, este folosită în mod obişnuit pentru a încuraja sportivii în timpul competiţiilor: spectatorii strigă: "Dai!". Poate că nu ne dăm seama, dar este un imperativ frumos: este imperativul verbului "a da". Şi asta ne poate face să reflectăm: nu este vorba doar de a da o prestaţie fizică, eventual extraordinară, ci de a ne dărui pe noi înşine, de a "juca". Este vorba de a ne dărui pentru ceilalţi - pentru propria creştere, pentru proprii susţinători, pentru cei dragi, pentru antrenori, pentru colaboratori, pentru public, chiar şi pentru adversari - şi, dacă suntem cu adevărat sportivi, acest lucru este valabil dincolo de rezultat. Sfântul Ioan Paul al II-lea - un sportiv, aşa cum ştim - vorbea despre asta astfel: "Sportul este bucurie de a trăi, joc, sărbătoare şi, ca atare, trebuie valorizat [...] prin recuperarea gratuităţii sale, a capacităţii sale de a crea legături de prietenie, de a favoriza dialogul şi deschiderea unii faţă de alţii, [...] mai presus de legile dure ale producţiei şi consumului şi de orice altă consideraţie pur utilitaristă şi hedonistică a vieţii» (Omilia pentru Jubileul sportivilor, 12 aprilie 1984).

În această perspectivă să menţionăm, îndeosebi, trei aspecte care fac din sport, astăzi, un mijloc preţios de formare umană şi creştină.

În primul rând, într-o societate marcată de singurătate, în care individualismul exasperat a mutat centrul de greutate de la "noi" la "eu", ajungând să-l ignore pe celălalt, sportul - mai ales când este un sport de echipă - învaţă valoarea colaborării, a mersului împreună, a acelei împărtăşiri care, aşa cum am spus, este în însăşi inima vieţii lui Dumnezeu (cf. In 16,14-15). El poate deveni astfel un instrument important de recompunere şi de întâlnire: între popoare, în comunităţi, în ambientele şcolare şi profesionale, în familii!

În al doilea rând, într-o societate tot mai digitală, în care tehnologiile, deşi apropie persoane îndepărtate, adesea îi îndepărtează pe cei apropiaţi, sportul valorizează concreteţea faptului de a fi împreună, sensul corpului, al spaţiului, al efortului, al timpului real. Astfel, împotriva tentaţiei de a fugi în lumi virtuale, el ajută la menţinerea unui contact sănătos cu natura şi cu viaţa concretă, loc în care se exercită numai iubirea (cf. 1In 3,18).

În al treilea rând, într-o societate competitivă, unde pare că numai cei puternici şi învingătorii merită să trăiască, sportul învaţă şi cum să se piardă, punând omul în confruntare, în arta înfrângerii, cu unul dintre cele mai profunde adevăruri ale condiţiei sale: fragilitatea, limita, imperfecţiunea. Acest lucru este important, pentru că din experienţa acestei fragilităţi ne deschidem către speranţă. Sportivul care nu greşeşte niciodată, care nu pierde niciodată nu există. Campionii nu sunt maşini infailibile, ci bărbaţi şi femei care, chiar şi atunci când cad, găsesc curajul de a se ridica. Să ne amintim încă o dată, în această privinţă, cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea, care spunea că Isus este "adevăratul sportiv al lui Dumnezeu", pentru că a învins lumea nu cu forţa, ci cu fidelitatea iubirii (cf. Omilia la Liturghia pentru Jubileul sportivilor, 29 octombrie 2000).

Nu este întâmplător faptul că, în viaţa multor sfinţi ai timpului nostru, sportul a jucat un rol semnificativ, fie ca practică personală, fie ca modalitate de evanghelizare. Să ne gândim la Fericitul Pier Giorgio Frassati, patronul sportivilor, care va fi proclamat sfânt pe 7 septembrie. Viaţa sa, simplă şi luminoasă, ne aminteşte că, aşa cum nimeni nu se naşte campion, tot aşa nimeni nu se naşte sfânt. Antrenamentul zilnic al iubirii este cel care ne apropie de victoria definitivă (cf. Rom 5,3-5) şi care ne face capabili să lucrăm pentru a construi o lume nouă. Şi Sfântul Paul al VI-lea afirma acest lucru, la douăzeci de ani după sfârşitul Celui de-Al Doilea Război Mondial, amintindu-le membrilor unei asociaţii sportive catolice cât de mult a contribuit sportul pentru a readuce pace şi speranţă într-o societate devastată de consecinţele războiului (cf. Discurs adresat membrilor C.S.I., 20 martie 1965). El spunea: "Este vorba despre formarea unei societăţi noi, spre care se îndreaptă eforturile voastre: [...] având conştiinţa că sportul, în elementele formative sănătoase pe care le valorizează, poate fi un instrument foarte util pentru înălţarea spirituală a persoanei umane, prima şi indispensabila condiţie a unei societăţi ordonate, senine, constructive" (ibid.).

Dragi sportivi, Biserica vă încredinţează o misiune foarte frumoasă: să fiţi, în activităţile voastre, reflexie a iubirii lui Dumnezeu Treime pentru binele vostru şi al fraţilor voştri. Lăsaţi-vă implicaţi de această misiune, cu entuziasm: ca sportivi, ca formatori, ca societăţi, ca grupuri, ca familii. Papei Francisc îi plăcea să sublinieze că Maria, în evanghelie, ne apărea activă, în mişcare, chiar "alergând" (cf. Lc 1,39), pregătită, aşa cum ştiu să facă mamele, să pornească la un semn de la Dumnezeu pentru a-i ajuta pe copiii săi (cf. Discurs adresat voluntarilor de la ZMT, 6 august 2023). Să-i cerem ei să însoţească eforturile noastre şi elanurile noastre şi să le orienteze mereu spre mai bine, până la cea mai mare victorie: cea a veşniciei, "terenul infinit" unde jocul nu va mai avea sfârşit şi bucuria va fi deplină (cf. 1Cor 9,24-25; 2Tim 4,7-8).

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu