© Vatican Media

Implicaţiile trinitare ale întrupării lui Dumnezeu în istorie

Despre frumuseţea mântuirii

În mijlocul crizei ariane din secolul al IV-lea, Sfântul Atanasiu a fost cel dintâi care a formulat o teză centrală a doctrinei catolice: numai pentru că Isus Cristos este în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi om adevărat, poate uni omenirea cu Dumnezeu şi, făcând astfel, să mântuiască neamul omenesc. Dacă n-ar fi cu adevărat Dumnezeu, ci numai o creatură, n-ar avea capacitatea de a ne mântui. Dacă n-ar fi cu adevărat om, nu ar mântui umanitatea noastră (cf. Împotriva arianilor, II, 70). Acest argument soteriologic invită să reflectăm asupra scopului final al existenţei umane. Numai pentru că Dumnezeu ia iniţiativa de a ne invita prin har să-l cunoaştem în el însuşi şi să-l iubim în viaţa veşnică, ajungem să înţelegem pentru ce anume suntem făcuţi. În acelaşi timp, argumentarea Sfântului Atanasiu ne spune ceva despre cine este Dumnezeu: în Cristos întâlnim faţa umană a Tatălui, care ne dezvăluie cine este Dumnezeu în sine.

Această constelaţie de idei a fost dezvoltată în apărarea Conciliului din Niceea în secolele al IV-lea şi al V-lea de către mari figuri precum Grigore din Nazianz, Ilariu din Poitiers şi Augustin din Hipona, care au formulat primele reflecţii sistematice despre misterul Sfintei Treimi. Acelaşi complex de idei este prezentat cu perspicacitate teologică şi profunzime spirituală şi de lucrarea recentă a Comisiei Teologice Internaţionale, Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor. A 1700-a aniversare a Conciliului Ecumenic din Niceea (325-2025). Unul dintre marile puncte forte ale acestui document - şi există multe - constă în reflecţia sa despre implicaţiile trinitare ale întrupării lui Dumnezeu în istorie. Dacă Dumnezeu s-a făcut om, atunci putem cunoaşte cine este cu adevărat Dumnezeu în veşnicie. Ce putem spune, aşadar, despre misterul Preasfintei Treimi şi despre viaţa intimă a lui Dumnezeu? Şi ce "noutate" implică această revelaţie a lui Dumnezeu pentru o interpretare a existenţei umane, astfel încât să lumineze întreaga creaţie, în special persoana umană făcută după chipul lui Dumnezeu? Aici, teologii de la comisie urmează un parcurs clasic, comentând Crezul articol cu articol, pentru a trasa forma diferitelor mistere ale credinţei în relaţie între ele: Treimea, creaţia, persoana umană şi mântuirea. În aceste reflecţii se face încontinuu referinţă la misterul central al credinţei catolice, care se referă la Dumnezeu în sine ca unul şi întreit. Constelaţia de adevăruri care izvorăsc din Dumnezeu şi care îl revelează pe Dumnezeu, la rândul lor, evocă în noi o apreciere a frumuseţii intime a Treimii.

O temă centrală care reiese în acest sens în raport cu concepţia creştină despre Dumnezeu este cea a relaţionalităţii sau a fiinţei relaţionale a persoanei. Dacă Cristos este cu adevărat Dumnezeu şi este Fiul veşnic al Tatălui, atunci există o paternitate în Dumnezeu care este veşnică. "Dumnezeu a fost întotdeauna Tată şi niciodată nu a fost un Dumnezeu «solitar»" (nr. 9). Fiul purcede de la Tatăl prin generare veşnică, ca Logosul său, iar Duhul purcede de la Tatăl prin inspiraţie veşnică, drept Duhul său de sfinţenie şi de iubire (agape). Aici ideea nu este că Tatăl există înaintea Fiului şi a Duhului Sfânt, ca şi cum el ar fi primul care posedă în mod exclusiv natura divină. Mai degrabă, Tatăl comunică în mod veşnic Fiului şi Duhului Sfânt tot ceea ce are şi tot ceea ce este ca Dumnezeu. Tatăl este izvorul veşnic al vieţii trinitare. Fiul este în egală măsură Dumnezeu, chiar dacă purcede personal de la Tatăl, "Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat".

Prin urmare, în această viziune, Tatăl este personal relaţional în tot ceea ce este, fiind veşnică originea paternă a Cuvântului şi a Duhului. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt mereu în relaţie personală între ei, o relaţie de comuniune, de Logos şi de Agape. Înţeleasă în această lumină, se poate spune că o comunitate umană constă şi ea din relaţii de persoane. Desigur, relaţionalitatea noastră nu este constitutivă a identităţii noastre în acelaşi mod cum este în misterul trinitar. Putem să nu descoperim sau chiar să respingem moduri de a fi perfect personale şi relaţionale, ca atunci când nu reuşim să trăim în adevăr raţional şi în iubire, în logos şi agape. Dumnezeu în sine este întotdeauna mai mare decât adevărul nostru sau perfecţiunea personală şi este o realitate pe care o putem asemăna doar prin analogie. Totuşi, comuniunea necreată de persoane în Dumnezeu, care este unul şi întreit, ne-a chemat la existenţă pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu în harul lui Cristos şi, de asemenea, între noi în comuniunea euharistică a Bisericii.

La fel de importantă aici este noţiunea de consubstanţialitate. Documentul Comisiei Teologice Internaţionale observă în mod potrivit că învăţătura conciliară subliniază o dublă consubstanţialitate în Cristos. Cristos este homoousios cu Tatăl ca Dumnezeu adevărat. Aceasta înseamnă că există un singur Dumnezeu, deoarece tot ce se găseşte în Tatăl ca Domn şi Dumnezeu se găseşte în Fiul şi invers. În Isus Cristos, aşadar, există cu adevărat prezenţa reală a lui Dumnezeu în istorie. Chiar şi în misterul agoniei, răstignirii şi morţii sale, Cristos este "Emanuel", Dumnezeu cu noi. Dumnezeu revelează că este cu noi chiar şi în suferinţa umană. Ba chiar, Dumnezeu a manifestat tocmai în misterul Crucii capacitatea sa de a îndura şi de a depăşi suferinţa umană, prin umilinţa kenotică, prin adevăr şi prin iubire.

În acelaşi timp, Cristos este şi consubstanţial cu noi, având aceeaşi natură umană ca toate celelalte fiinţe umane. El a trăit o adevărată viaţă istorică, atât în trup, cât şi în suflet, marcată atât de o dezvoltare umană reală, cât şi de limitări naturale. Şi aici vedem profunda solidaritate a lui Dumnezeu cu noi. Chiar dacă Dumnezeu rămâne de neînţeles pentru noi, el este întotdeauna mai mare decât concepţiile noastre; în Fiul întrupat, Dumnezeu a trăit şi el o viaţă cu adevărat umană printre noi pentru a ni se face inteligibil şi pentru a ne introduce în misterul comuniunii sale intra-trinitare. Făcând aceasta, Dumnezeu a deschis experienţa noastră umană spre orizonturi veşnice, chiar şi în condiţiile istorice ale modului nostru finit de a fi. Înţelegând lucrurile în această lumină, nu putem decât să admirăm frumuseţea şi profunzimea intimă a Întrupării, ca manifestare simultană a identităţii veşnice a lui Dumnezeu şi a mântuirii umane.

Sfântul Ioan Henry Newman a observat că o religie nu este adevărată pur şi simplu pentru că mărturiseşte un crez: ci, în acelaşi timp, dacă o religie este într-adevăr adevărată, atunci trebuie să mărturisească un crez. A căuta adevărul despre Dumnezeu înseamnă a încerca să se reflecteze despre adevărul de credinţă împărtăşit din partea Bisericii şi, prin urmare, a gândi într-un mod credincios. Comisia Teologică Internaţională a adus un mare serviciu Bisericii Catolice cu ocazia acestei a 1700-a aniversări a Conciliului din Niceea. În acest mod, teologii săi ne-au reamintit şi de un adevăr fundamental cu privire la afirmaţiile privind credinţa. Ele nu numai că ne introduc într-o mai bună înţelegere a misterului lui Dumnezeu, printr-o căutare a inteligenţei. De asemenea, ele promovează unirea cu Dumnezeu, deoarece putem ajunge să iubim intens numai ceea ce cunoaştem şi contemplăm mai întâi cu uimire. Interpretată corect, cea mai profundă mistică creştină nu este în contrast cu studiul simbolurilor dogmatice ale Bisericii. Ba chiar, cele două aspiraţii merg împreună şi ar trebui să se completeze întotdeauna reciproc. Cei care studiază acest nou document cu o perspectivă teologică mai profundă pot, la rândul lor, să aspire în mod realist la o unire mai profundă cu Dumnezeu.

Thomas Joseph White,
rector magnific al Universităţii Pontificale "Sfântul Toma de Aquino"

(După L'Osservatore Romano, 20 mai 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu