© Vatican Media

Spre Paşte / 1

Speranţa creştină, cale de ieşire în faţa disperării

"În acest Post Mare, îmbogăţit de harul Anului Jubiliar, doresc să vă ofer câteva reflecţii asupra a ceea ce înseamnă a merge împreună în speranţă, şi să descoperim apelurile la convertire pe care milostivirea lui Dumnezeu ni le adresează nouă tuturor, ca persoane şi comunităţi." Aceste cuvinte, conţinute în mesajul Papei Francisc pentru Postul Mare 2025, deschid la o reflecţie tripartită, care conţine câteva întrebări pe care pontiful însuşi le adresează catolicilor, ca schemă ideală pentru o examinare a conştiinţei, deosebit de oportună în acest timp istoric.

O primă referinţă la convertire poate să fie condensată în următoarea întrebare pe care episcopul de Roma o sugerează: "Sunt cu adevărat pe cale sau mai degrabă paralizat, static, cu frica şi lipsa de speranţă, sau aciuat în zona mea de comoditate? Caut parcursuri de eliberare de situaţiile de păcat şi de lipsă de demnitate?". Al doilea apel se referă la convertirea la sinodalitate. A treia chemare se concentrează, în schimb, pe speranţă, adică încrederea în acea mare promisiune a lui Dumnezeu care este viaţa veşnică. Scrie Sfântul Părinte: "Trăiesc concret speranţa care mă ajută să citesc evenimentele istoriei şi mă determină la angajare pentru dreptate, la fraternitate, la îngrijirea casei comune, făcând în aşa fel încât nimeni să nu fie lăsat în urmă?".

Într-un timp în care suntem dominaţi de neîncredere, de frică, de descurajare, uneori şi de o adevărată disperare, trebuie să găsim un remediu. Din păcate se constată că tot mai mult scade vârsta celor care comit delicte, care fac uz masiv de alcool şi de droguri şi sunt pradă a diferitelor dependenţe: când se infiltrează acest tip de abordare a vieţii, nu putem sta să privim. Cel disperat nu mai aşteaptă nimic, dimpotrivă distruge orice posibilitate de speranţă. O presupune pentru că starea sa derivă din faptul că nu are nicio posibilitate de a realiza acea speranţă pe care o purta în inimă. Astfel, speranţa frustrată se întoarce împotriva celui care nu mai speră şi îl înghite. Cel care ajunge în acest vârtej are nevoie să găsească pe drumul său persoane inspirate de credinţă-caritate-speranţă care să-i arate că există o cale de ieşire, şi pentru situaţia aceea. Şi pentru că miza este foarte mare: va fi prea tragică pierderea pentru lume dacă nu se vor mai găsi aceşti indivizi.

În realitate, cine nu speră, răspândeşte moarte în jurul său. Disperarea şi violenţa urâtă sunt cele două feţe ale unei singure medalii. Tocmai în faţa actualelor plăgi societatea arată, din păcate, din belşug că speranţa celor botezaţi este chemată să se activeze. Avort, eutanasie, pedeapsă cu moartea, terorism, marginalizare socială, sărăcie, indiferentism, violenţă care se răspândeşte, depresie nu sunt semn şi rezultat al unei disperări profunde a inimii umane? Aceste diferite forme de disperare - conform marelui teolog luteran al speranţei, germanul Jürgen Moltmann - nu trebuie să aibă prioritate asupra forţei creative a speranţei, pentru că sunt forme decadente.

Stimulată de aceste negativităţi, acţiunea morală creştină contrastează această realitate în virtutea speranţei mai mari, care nu poate da înapoi nici măcar în faţa insucceselor, a dezamăgirilor, a bolilor, a pierderii bunurilor economice sau a persoanelor dragi, fapte care se întâmplă în viaţă şi care cer credinţei un răspuns credibil pentru oricine ar cere cont. Dacă speranţa nu răspunde, ne zvârcolim sub bicele destinului, până când capitulăm.

Adverbul de timp caracteristic al disperării este "de acum". Cu acest cuvânt foarte mic, dar tranşant se închide definitiv uşa pentru orice posibilitate viitoare. "Totul ar mai fi fost posibil numai dacă [...] dar de acum nu mai este aşa." O frază de acest gen denotă clar că s-a inserat o cezură în timp. Această fractură temporală apare astăzi în mod marcat între generaţiile mai tinere şi cele mai bătrâne, scoase complet afară dintr-o întreagă reţea care are nevoie de suporturi tehnologice, total necunoscute de acestea din urmă.

Rod rău al acestei fracturi separatiste este singurătatea pe care numai Dumnezeu şi Biserica sa o pot umple.

Simone Caleffi

(După L'Osservatore Romano, 7 martie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu