© Vatican Media

Omilia Papei Francisc la Miercurea Cenuşii (5 martie 2025)

În Miercurea Cenuşii (5 martie 2025), zi de început al Postului Mare, a avut loc o celebrare o formă de "Staţiuni" romane. La 16.30, în Biserica "Sant'Anselmo all'Aventino", s-a ţinut un moment de rugăciune, după care a urmat procesiunea penitenţială spre Bazilica "Sfânta Sabina". La procesiune au luat parte cardinalii, arhiepiscopii, episcopii, călugării benedictini de la "Sfântul Anselm", părinţii dominicani de la "Sfânta Sabina" şi unii credincioşi. La sfârşitul procesiunii, în Bazilica "Sfânta Sabina", a urmat Sfânta Liturghie cu ritul de binecuvântare şi de impunere a cenuşii. Publicăm în continuare textul omiliei pregătite de Sfântul Părinte, citită de Eminenţa Sa cardinalul Angelo De Donatis:

Sfânta cenuşă, în această seară, va fi presărată pe capul nostru. Ea reînsufleţeşte în noi amintirea a ceea ce suntem, dar şi speranţa a ceea ce vom fi. Ne aminteşte că suntem ţărână, dar ne îndreaptă spre speranţa la care suntem chemaţi, pentru că Isus a coborât şi ţărâna pământului şi, cu Învierea sa, ne trage cu el în inima Tatălui.

Aşa se desfăşoară drumul Postului Mare spre Paşte, între amintirea fragilităţii noastre şi speranţa că, la sfârşitul drumului, ne va aştepta Cel Înviat.

Înainte de toate, ne amintim. Primim cenuşa înclinând capul în jos, ca pentru a privi la noi înşine, pentru a ne privi înăuntru. De fapt, cenuşa ne ajută să ne amintim de fragilitatea şi de puţinătatea vieţii noastre: suntem ţărână, din ţărână am fost creaţi şi în ţărână ne vom întoarce. Şi sunt multe momentele în care, privind viaţa noastră personală sau realitatea care ne înconjoară, ne dăm seama că "numai o umbră este omul care trece. Da, în zadar se zbuciumă; strânge comori, şi nu ştie pentru cine le adună" (Ps 39,7).

Ne învaţă aceasta mai ales experienţa fragilităţii, pe care o experimentăm în oboselile noastre, în slăbiciunile cu care trebuie să ne confruntăm, în fricile care locuiesc în noi, în eşecurile care ne ard înăuntru, în caducitatea viselor noastre, în constatarea cât sunt de efemere lucrurile pe care le posedăm. Făcuţi din cenuşă şi din pământ, atingem cu mâna fragilitatea în experienţa bolii, în sărăcie, în suferinţa care uneori se prăbuşeşte pe neaşteptate peste noi şi peste familiile noastre. Şi, iarăşi, ne dăm seama că suntem fragili când ne descoperim expuşi, în viaţa socială şi politică a timpului nostru, la "prafurile subţiri" care poluează lumea: contrapoziţia ideologică, logica samavolniciei, întoarcerea a unor vechi ideologii identitare care teoretizează excluderea celorlalţi, exploatarea resurselor pământului, violenţa în toate formele sale şi războiul între popoare. Sunt toate "prafuri toxice" care întunecă aerul planetei noastre, împiedică o convieţuire paşnică, în timp ce în fiecare zi cresc înăuntrul nostru incertitudinea şi frica viitorului.

În cele din urmă, această condiţie de fragilitate ne aminteşte drama morţii, pe care în societăţile noastre ale aparenţei încercăm s-o exorcizăm în multe moduri şi s-o marginalizăm chiar şi din limbajele noastre, dar care se impune ca o realitate cu care trebuie să ne confruntăm, semn al precarităţii şi vremelnicia vieţii noastre.

Astfel, în pofida măştilor pe care le purtăm şi a artificiilor create adesea cu artă pentru a ne distrage, cenuşa ne aminteşte cine suntem. Aceasta ne face bine. Ne redimensionează, depăşeşte asprimile narcisismelor noastre, ne duce din nou la realitate, ne face mai umili şi disponibil unii faţă de alţii: niciunul dintre noi nu este Dumnezeu, toţi suntem pe cale.

Însă Postul Mare este şi o invitaţie de a reînsufleţi în noi speranţa. Dacă primim cenuşa cu capul înclinat pentru a reveni în memorie ceea ce suntem, timpul Postului Mare nu vrea să ne lase cu capul în jos, ci, dimpotrivă, ne îndeamnă să ridicăm capul spre Cel care învie din abisurile morţii, scoţându-ne şi pe noi din cenuşa păcatului şi a morţii la gloria veşnică.

Cenuşa ne aminteşte, aşadar, speranţa la care suntem chemaţi pentru că Isus, Fiul lui Dumnezeu, s-a amestecat cu ţărâna pământului, ridicând-o până la cer. Şi în abisurile ţărânei el a coborât, murind pentru noi şi reconciliindu-ne cu Tatăl, aşa cum am ascultat de la Apostolul Paul: "Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru" (2Cor 5,21).

Aceasta, fraţilor şi surorilor, este speranţa pe care o reînsufleţeşte cenuşa care suntem. Fără această speranţă suntem destinaţi să îndurăm în mod pasiv fragilitatea condiţiei noastre umane şi, în special în faţa experienţei morţii, ne afundăm în tristeţe şi în dezolare, ajungând să raţionăm ca aceia care nu gândesc drept: "Scurtă şi tristă este viaţa noastră, remediul nu este sfârşitul omului [...] trupul devine cenuşă de aruncat, iar duhul se împrăştie ca aerul uşor" (Înţ 2,1-3). În schimb, speranţa Paştelui spre care ne îndreptăm ne susţine în fragilităţi, ne asigură de iertarea lui Dumnezeu şi, chiar şi în timp ce suntem învăluiţi de cenuşa păcatului, ne deschide la mărturisirea bucuroasă a vieţii: "Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână" (Iob 19,25). Să ne amintim asta: "Omul este ţărână şi în ţărână se va întoarce, dar este ţărână preţioasă în ochii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu l-a creat pe om destinându-l pentru nemurire" (Benedict al XVI-lea, Audienţa generală, 17 februarie 2010).

Fraţilor şi surorilor, cu cenuşa pe cap să mergem spre speranţa Paştelui. Să ne convertim la Dumnezeu, să ne întoarcem la el cu toată inima (cf. Il 2,12), să-l repunem pe el în centrul vieţii noastre, pentru ca amintirea a ceea ce suntem - fragili şi muritori ca şi cenuşa aruncată în vânt - să fie în sfârşit iluminată de speranţa Celui Înviat. Şi să orientăm spre el viaţa noastră, devenind semn de speranţă pentru lume; să învăţăm de la pomană să ieşim din noi înşine pentru a împărtăşim nevoile unii altora şi să nutrim speranţa unei lumi mai drepte; să învăţăm de la rugăciune să ne descoperim că avem nevoie de Dumnezeu sau, cum spunea Jacques Maritain "cerşetori ai cerului", pentru a hrăni speranţa că înăuntrul fragilităţilor noastre şi la sfârşitul pelerinajului nostru pământesc ne aşteaptă un Tată cu braţele deschise; să învăţăm de la post că nu trăim numai pentru a satisface nevoile noastre, ci că ne este foame de iubire şi de adevăr, şi numai iubirea lui Dumnezeu şi între noi reuşeşte cu adevărat să ne sature şi să ne facă să sperăm într-un viitor mai bun.

Să ne însoţească mereu certitudinea că de când Domnul a venit în cenuşa lumii, "istoria pământului este istorie a cerului. Dumnezeu şi omul sunt legaţi de unic destin" (C. Carretto, Il deserto nella citt? [Deşertul în oraş], Roma 1986, 55), şi el va elimina pentru totdeauna cenuşa morţii pentru a ne face să strălucim de viaţă nouă.

Cu această speranţă în inimă, să pornim la drum. Şi să ne lăsăm împăcaţi cu Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu