Papa în Noaptea de Crăciun 2024 © Vatican Media

Audienţa generală de miercuri, 26 februarie 2025 (Cateheză pregătită de Sfântul Părinte Francisc)

Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. I. Copilăria lui Isus. 7. "Au văzut ochii mei mântuirea ta" (Lc 2,30). Prezentarea lui Isus la templu

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Contemplăm astăzi frumuseţea lui "Isus Cristos, speranţa noastră" (1Tim 1,1) în misterul prezentării sale la templu.

În relatările copilăriei lui Isus, evanghelistul Luca ne arată ascultarea lui Maria şi Iosif faţă de Legea Domnului şi faţă de toate prescrierile sale. În realitate, în Israel nu exista obligaţia de a-l prezenta pe prunc la templu, dar cel care trăia în ascultarea Cuvântului Domnului şi dorea să se conformeze lui îl considera o practică preţioasă. Aşa a făcut Ana, mama profetului Samuel, care era sterilă; Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa şi ea, după ce a avut copilul, l-a dus la templu şi l-a oferit pentru totdeauna Domnului (cf. 1Sam 1,24-28).

Aşadar, Luca relatează primul act de cult al lui Isus, celebrat în cetatea sfântă, Ierusalim, care va fi destinaţia întregii sale activităţi itinerante pornind de la momentul în care va lua hotărârea fermă de a urca acolo (cf. Lc 9,51), mergând în întâmpinarea împlinirii misiunii sale.

Maria şi Iosif nu se limitează să-l insereze pe Isus într-o istorie de familie, de popor, de alianţă cu Domnul Dumnezeu. Ei se ocupă de ocrotirea sa şi de creşterea sa şi îl introduc în atmosfera credinţei şi a cultului. Şi ei înşişi cresc treptat în înţelegerea unei vocaţii care îi depăşeşte foarte mult.

În templu, care este "casă de rugăciune" (Lc 19,46), Duhul Sfânt vorbeşte inimii unui om bătrân: Simeon, un membru al poporului sfânt al lui Dumnezeu pregătit la aşteptare şi la speranţă, care nutreşte dorinţa împlinirii promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel prin intermediul profeţilor. Simeon simte în templu prezenţa Unsului Domnului, vede lumina care străluceşte în mijlocul popoarelor cufundate "în întuneric" (cf. Is 9,1) şi merge în întâmpinarea acelui prunc care, aşa cum profeţeşte Isaia, "s-a născut pentru noi", este fiul care "ne-a fost dat", "Principele păcii" (Is 9,5). Simeon îl îmbrăţişează pe acel prunc care, mic şi lipsit de apărare, se odihneşte în braţele sale, dar, în realitate, el este cel care găseşte mângâierea şi plinătatea existenţei sale strângându-l în braţe. Exprimă acest lucru într-o cântare plină de recunoştinţă emoţionată, care în Biserică a devenit rugăciunea de la sfârşitul zilei:

"Acum eliberează-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace,
căci au văzut ochii mei mântuirea ta
pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor,
lumină spre luminarea neamurilor şi gloria poporului tău, Israel!" (Lc 2,29-32).

Simeon cântă bucuria celui care a văzut, a celui care a recunoscut şi poate să transmită altora întâlnirea cu Mântuitorul lui Israel şi al neamurilor. Este martor al credinţei, care primeşte în dar şi comunică altora; este martor al speranţei care nu înşeală; este martor al iubirii lui Dumnezeu, care umple de bucurie şi de pace inima omului. Plin de această mângâiere spirituală, bătrânul Simeon vede moartea nu ca sfârşitul, ci ca împlinire, ca plinătate, o aşteaptă ca "soră" care nu elimină, ci introduce în viaţa adevărată pe care el deja a pregustat-o şi în care crede.

În acea zi, Simeon nu este unicul care vede mântuirea făcută trup în pruncul Isus. Acelaşi lucru i se întâmplă şi Anei, femeie în vârstă de peste optzeci de ani, văduvă, dedicată în întregime slujirii templului şi consacrată rugăciunii. De fapt, la vederea pruncului, Ana îl celebrează pe Dumnezeul lui Israel, care chiar în acel prunc a răscumpărat poporul său, şi îl relatează celorlalţi, răspândind cu generozitate cuvântul profetic. Cântarea răscumpărării a celor doi bătrâni eliberează astfel vestirea Jubileului pentru tot poporul şi pentru lume. În templul din Ierusalim se reaprinde speranţa în inimi pentru că în ea şi-a făcut intrarea sa Cristos, speranţa noastră.

Iubiţi fraţi şi surori, să-i imităm şi noi pe Simeon şi Ana, aceşti "pelerini ai speranţei" care au ochi limpezi capabili să vadă dincolo de aparenţe, care ştiu "să adulmece" prezenţa lui Dumnezeu în micime, care ştiu să primească vizita lui Dumnezeu cu bucurie şi să reaprindă speranţa în inima fraţilor şi a surorilor.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu