ES Gianpiero Gloder a hirotonit nouă diaconi Iaşi, 20 octombrie 2024 Foto: Ovidiu Bişog

ERCIS FM: Interviu cu Excelenţa Sa Giampiero Gloder, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova

În perioada 17-20 octombrie 2024, Excelenţa Sa Giampiero Gloder, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova, a vizitat mai multe instituţii şi realităţi pastorale din Dieceza de Iaşi. Joi, 17 octombrie, la Iaşi, Excelenţa Sa Giampiero a vizitat catedralele, cripta Catedralei "Adormirea Maicii Domnului", Memorialul Anton Durcovici şi studiourile Radio ERCIS FM. Seara a participat în Catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină" la Sfânta Liturghie de la ora 18.00, prezidată de PS Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viaţă.

Vineri, 18 octombrie, Excelenţa Sa a vizitat Centrul "Xaverianum" din Copou, Centrul Misionar Diecezan din Roman, Centrul Caritas Bacău, unde a celebrat Sfânta Liturghie împreună cu persoanele vârstnice care locuiesc în acest centru de îngrijire, şi Colegiul Naţional Catolic "Sfântul Iosif" din Bacău, unde s-a întâlnit cu seminariştii de la Seminarul mic şi cu liceenii. Sâmbătă, 19 octombrie, revenind la Iaşi, nunţiul apostolic a vizitat Opera Guanella, centrele de îngrijire ale fraţilor şi surorilor guanellieni pentru persoanele cu dizabilităţi, Mica Operă a Divinei Providenţe (orioninii), seminarul şi Centrul ACAR. Seara a participat la profesiune de credinţă a diaconilor în capela Seminarului mare.

Vizita s-a încheiat duminică, 20 octombrie, cu celebrarea Sfintei Liturghii de la ora 11.00, în Catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină", în cadrul căreia au fost hirotoniţi diaconi nouă seminarişti de la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi.

La finalul acestei vizite, echipa ERCIS FM a realizat un interviu cu Excelenţa Sa despre vizita la Iaşi, dar şi despre alte aspecte referitoare la activitatea sa.

* * *

* * *

Vă mulţumesc, Excelenţă, că aţi acceptat acest interviu! Bine aţi venit la Iaşi! Bine aţi venit la ERCIS FM!

Mulţumesc din inimă!

Pentru început aş dori să vă întreb cum vi s-au părut comunităţile şi locurile pe care le-aţi vizitat în dieceza noastră?

Pentru început trebuie să spun că nu am mai fost la Iaşi, în schimb am auzit multe despre acest loc, pentru că în Academie [Academia Pontificală Ecleziastică] am avut unii studenţi originari din Dieceza de Iaşi. Aşadar, a fost o dorinţă şi o curiozitate din punct de vedere eclezial de a vizita această dieceză. Trebuie să spun că momentele de comuniune pe care le-am avut în aceste două zile, şi au fost multe, pot spune că au fost toate pozitive, în sensul că am vizitat mai multe structuri care acordă atenţie carităţii, formării, atât spirituale, cât şi culturale. La cele de caritate am putut observa grija cu care sunt îngrijite persoanele în vârstă, persoanele cu dizabilităţi, persoanele cu diferite dependenţe, şi totul făcut cu multă profesionalitate şi multă iubire. Aşadar, am rămas cu o bună impresie despre operele de caritate care se desfăşoară în dieceză. Apoi mă gândesc că este la fel de importantă latura formativă. Am avut posibilitatea de a vizita colegiile, mai exact Centrul „Xaverianum” (din Iaşi) şi Colegiul „Sfântul Iosif” din Bacău. M-a impresionat ordinea, responsabilitatea şi nivelul de formare. Dar, repet, nivelul de responsabilitate pe care îl au elevii în trăirea acestui moment de formare al vieţii lor... Această latură mi se pare foarte importantă. Aşadar, caritatea, formarea şi misionarismul. Am vizitat Centrul Misionar Diecezan, aşadar spiritul misionar pe care îl trăieşte Dieceza de Iaşi. Ştiu că este un număr considerabil de preoţi care slujesc în afara diecezei, numiţi „fidei donum”, din dieceză, dar activând dincolo de teritoriile acesteia, în străinătate, dar şi în interiorul ţării, în Arhidieceza de Bucureşti, de exemplu, dar mulţi şi în afara ţării, chiar şi în Italia, ţara din care vin, sunt preoţi „fidei donum”. Apoi faptul că diaconii pe care am avut ocazia să-i hirotonesc, opt dintre ei vor merge în misiune pentru a face anul de pastoraţie. Aşadar, este şi această deschidere misionară. Cred că acestea sunt sectoarele importante asupra cărora dieceza se concentrează. Apoi aspectul rugăciunii şi cel liturgic. Referitor la acest lucru, am fost pentru puţin timp la Liturghia de la ora 16.00 şi am văzut câţi şi cum participau. Impresia pe care mi-a lăsat-o, fiind bineînţeles într-o parte, pentru a nu deranja, am văzut o participare atentă la celebrarea liturgică. Trebuie să spun despre celebrarea hirotonirii acestor noi diaconi. Erau emoţionaţi diaconii, dar eram emoţionat şi eu. Nu doar pentru că era prima hirotonire de diaconi sau preoţi pe care am făcut-o, încă nu am trăit una de episcopi, ci pentru atmosfera care era în cadrul celebrării euharistice, de participare, după cum spune conciliul, „actuosa participatio”, adică de participare activă din partea credincioşilor. Aşadar, se simţea o comunitate care se roagă. Acest lucru înseamnă că există o preocupare în a-i pregăti pe credincioşi în ceea ce priveşte rugăciunea personală, dar şi cea comunitară. Acestea sunt elementele care fac să crească o comunitate diecezană. Şi apoi Seminarul. Aici trebuie să spun un anumit lucru: eu vin dintr-un seminar cu o mare tradiţie istorică. Episcopul Sfântul Gregorio Barbarigo, cel care a fondat seminarul de la Padova, suntem după Conciliul din Trento, folosea o expresie pentru a defini seminarul. Spunea că seminarul este „cor cordis”, adică inima inimii diecezei. Experienţa mea din seminar a fost una plăcută, pozitivă, datorată şi grijii pe care episcopii au arătat-o pentru acesta. Trebuie să spun că am văzut şi aici această grijă. Am participat la profesiunea de credinţă a diaconilor, apoi am mai zăbovit puţin, pentru că seminariştii, fiind o lună mariană, au cântat litania, au fost rugăciuni către Maica Domnului. Şi aici am observat că seminarul este un ambient potrivit pentru seminarişti, unde aceştia trăiesc împreună acest drum de creştere umană, de creştere în credinţă şi academică, cu siguranţă, dar şi de discernământ vocaţional. Aşadar, mi s-a părut o comunitate frumoasă, cu tineri bucuroşi de a face acest drum, iar acest lucru este încurajator, nu doar pentru Dieceza de Iaşi, dar şi pentru mine, de a vedea realităţi aşa de vii. Aşadar, au fost pentru mine câteva zile frumoase, care mi-au oferit posibilitatea să cunosc măcar o parte din realitatea şi energia pe care o are această dieceză. Să sperăm că va mai creşte şi va continua acest drum împreună.

Gândindu-vă la aceste zile, care moment v-a impresionat mai mult?

Celebrarea diaconală. Pentru mine a fost un moment din punct de vedere emoţional, spiritual şi pastoral foarte intens. Şi repet, am avut unele momente când m-am şi emoţionat văzându-i pe diaconi şi am văzut că şi ei au înţeles însemnătatea acelor momente. Apoi, m-au impresionat acele instituţii diecezane care oferă atenţie deosebită persoanelor vulnerabile. Acest lucru răspunde unei sensibilităţi speciale pe care o promovează Papa Francisc, aceea de a depăşi cultura individualismului, adică a indiferenţei, şi a rebutului. Adică de a da deoparte ceea ce în societate nu mai este considerat activ sau productiv. Am văzut aici grija pentru aceste persoane. Toate acestea m-au impresionat şi organismele în care se oferă îngrijire. Acestea sunt structuri calde, primitoare şi se vede că nu sunt structuri reci sau doar de dragul de a fi. Se vede că sunt făcute din iubire, pentru a crea acestor persoane un ambient unde se poate trăi, un ambient de familie, un ambient unde să se simtă primiţi, unde să se simtă iubiţi. M-a impresionat câte puţin din toate, dar aş putea spune că acestea două m-au impresionat într-un mod deosebit.

Vă mulţumesc că aţi împărtăşit cu noi toate aceste sentimente, toate aceste amintiri. Se observă că le-aţi trăit. La începutul predicii aţi mărturisit că aceasta este prima hirotonire diaconală. Cum aţi trăit acel moment?

Vă puteţi imagina. Au trecut 11 ani de când Papa Francisc m-a consacrat episcop. Este adevărat că eu am fost preşedintele Academiei Ecleziastice Pontificale timp de şase ani, funcţie din care nu prea ai posibilitatea să hirotoneşti, pentru că nu eşti într-o dieceză. Apoi am fost pentru aproximativ patru ani şi jumătate în Cuba, unde din păcate, deşi este o Biserică ce are consistenţă şi prezenţă, are puţine vocaţii. Aşadar, nu am avut ocazii să hirotonesc pe cineva. Astfel, când PS Iosif Păuleţ, episcopul vostru, m-a invitat, am acceptat cu bucurie. Faptul de a putea fi instrumentul prin care să transmit harul sacramental în cadrul hirotonirii diaconale a fost o experienţă pe care am trăit-o cu intensitate. Trebuie să mulţumesc şi celor care m-au ajutat la celebrarea liturgică, pentru că mi-au dat liniştea de care aveam nevoie, dat fiind faptul că am celebrat într-o limbă pe care încă nu o stăpânesc, şi astfel am trăit această Liturghie cu adevărat bine alături de diaconi, care sunt întotdeauna un semn pozitiv pentru viitorul Bisericii de Iaşi.

Excelenţă, permiteţi-ne să vă cunoaştem mai bine. Cine este Monseniorul Giampiero Gloder?

Monseniorul Giampiero Gloder este un preot, acum şi episcop, care s-a născut într-o mică localitate din nordul Italiei, în munţi. Comuna are 2.200 de locuitori, însă parohia unde m-am născut şi am trăit până la vârsta de şase ani, dar şi apoi cu o scurtă pauză, are 1.900 de locuitori. Provin dintr-o familie simplă, tatăl meu lucra pentru Garda Financiară, iar mama mea era învăţătoare la şcoala primară. Am intrat în seminar la 10 ani. Mi-am dorit eu să intru în seminar, pentru că germenii vocaţiei s-au născut când aveam acea vârstă, mai ales datorită a doi preoţi, din bucuria lor de a trăi Preoţia pe care ne-au transmis-o şi nouă, adolescenţilor, de aceea am făcut şi eu acest parcurs în seminar. Acesta este motivul pentru care am o legătură foarte strânsă cu seminarul. Este o afecţiune şi o atenţie specială pentru că pentru mine a fost un loc de formare umană, de creştere în credinţă şi de discernământ vocaţional care m-a condus la a răspunde în mod afirmativ la chemarea lui Dumnezeu. Le spuneam seminariştilor în aceste zile, dar şi liceenilor, că în cei 41 de ani de preoţie nu mi-a părut rău niciodată pentru faptul că am răspuns afirmativ lui Dumnezeu. Dimpotrivă, dincolo toate momentele de dificultate care pot apărea, eu sunt fericit că sunt preot. Apoi, viaţa mea a fost foarte variată. Când cineva ajunge preot, se aşteaptă să slujească într-o parohie. Acesta era spiritul, şi eu am făcut acest lucru în primii trei ani de preoţie, cu bucurie, plus că eram foarte tânăr, aveam 25 de ani. Însă apoi, episcopul mi-a schimbat de mai multe ori perspectiva vieţii mele concrete de preot. Mai întâi m-a trimis să studiez teologia la Roma, apoi m-a trimis la Academie. Ulterior am fost trei ani în Guatemala, ca secretar la Nunţiatură, iar apoi mai mulţi ani la Secretariatul de Stat, în serviciul a trei papi, Sfântul Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea, într-un mod destul de apropiat, şi Papa Francisc, cu care la fel am lucrat la fel într-o manieră foarte apropiată. Am fost apoi preşedinte al Academiei Pontificale Ecleziastice şi apoi patru ani în Cuba. Şi aceasta a fost o experienţă foarte puternică din punct de vedere uman, din punct de vedere eclezial. Şi apoi România, pe care încep să o cunosc. Pot spune că deja am călătorit prin toate zonele ţării în aceste două luni. Sunt mulţumit bineînţeles, sincer.

Vă mulţumim că aţi venit la noi! Vom reveni să discutăm despre vocaţia dumneavoastră, pentru a vedea cum s-a născut şi s-a dezvoltat. Însă mai întâi aş dori să vă adresez o întrebare pe care câţiva prieteni m-au rugat să v-o transmit. Care este originea numelui de familie şi cum se pronunţă?

Numele Giampiero este un nume italian, chiar dacă este compus. Numele de familie Gloder este de origine germană, deoarece în aria Alto Piano - formată din şapte comune, unde eu m-am născut, la Asiago, dar parohia mea este cea de Gallio, una dintre cele şapte comune, în care până la mijlocul secolului al XIX-lea se vorbea un dialect german - nu se vorbea italiana. Acum sigur că aceasta a rămas o limbă culturală, pentru că toţi vorbesc italiană. Cu toate acestea, unele nume de familie au rămas, ca al meu, şi suntem mândri că avem această tradiţie, această origine germană, dar vorbesc despre începutul celui de-al doilea mileniu în timpul marilor migraţii. Aşadar, acestea ar fi originile numelui meu de familie.

Aşadar, acum că am clarificat originea numelui şi pronunţia sa, haideţi să ne întoarcem la vocaţia dumneavoastră. Cum s-a născut şi s-a maturizat în anii de formare?

S-a născut mai ales din imaginea pe care mi-au lăsat-o doi preoţi, care au marcat tinereţea mea. Vorbesc despre perioada dintre 6 şi 10 ani, pentru că eram ministrant, cum se întâmplă de obicei cu cei mai mulţi dintre cei care devin preoţi. Cântam la corul bisericii, eram vocea întâi. Pe acest fundal am avut aceste două imagini ale celor doi preoţi, ale căror nume mi le amintesc perfect, au trecut 60 de ani de atunci: pr. Tarcisio Diseniaca, care era din aceeaşi localitate cu mine, şi pr. Olin Domaso, care era dintr-o localitate din regiunea Friuli, unde ne mutasem pentru că tatăl meu a fost transferat, pentru a conduce brigada Gărzii de Finanţe din această regiune. Aşadar, ne-am mutat pentru doi ani acolo. Aceşti doi preoţi mi-au transmis bucuria de a fi preot şi de a mă dărui lui Dumnezeu. Acesta a fost un germene al vocaţiei mele. De aceea am avut această dorinţă de a intra în seminar la vârsta de 10 ani. În acea perioadă se putea acest lucru. În gimnaziu, care era cuprins în seminarul mic, eram 70 de elevi, deoarece parohia se implica să sensibilizeze oamenii pentru vocaţiile la Preoţie. Pentru mine seminarul a fost ca un drum, o călătorie destul de senină. N-am avut momente de mari crize. În liceu discernământul s-a făcut cu părintele spiritual, din discuţiile între noi şi s-a realizat aş putea spune într-un mod foarte profund. Decizia de a intra în Seminarul mare, care s-a legat şi de cererea de admitere pe drumul filozofic şi teologic, acela a fost momentul în care după exerciţiile spirituale, scriind cererea de admitere, am luat decizia de a răspunde chemării lui Dumnezeu într-un mod mult mai clar. Care apoi în anii de filozofie şi teologie s-a maturizat prin rugăciune, discernământ, dar şi prin studiul disciplinelor teologice şi filozofice, pentru că eu mereu am fost convins de faptul că studiul teologiei nu este doar acumularea unor informaţii, ci este o creştere în propria credinţă. Apoi şi studiile de specialitate făcute la Universitatea Gregoriana pentru licenţă şi doctorat mereu le-am considerat un har pentru a creşte în identitatea preoţească, în credinţă şi în cunoaşterea lui Dumnezeu. În generaţia mea eram 17, în anul 1983. Pentru dieceza mea, care are aproximativ un milion de locuitori, era un număr bun. Am rămas încă în 16, dintre care doi suntem episcopi, aşadar o clasă destul de activă şi foarte unită, pot spune asta.

Acum că am ajuns să vă cunoaştem mai bine. Am văzut istoria vieţii dumneavoastră. Aş dori acum să vă adresez o întrebare care răspunde în special unei curiozităţi a credincioşilor laici. Majoritatea ştiu că sunteţi reprezentantul Sfântului Părinte în România. Dar unii se întreabă cu ce se ocupă nunţiul. Aşadar, întrebarea ar fi: Care sunt activităţile nunţiului apostolic?

Nunţiul apostolic are două roluri fundamentale, de a-l reprezenta pe papa. Eu nu reprezint un stat. Adică a spune că sunt ambasadorul Vaticanului este greşit. Nunţiul este reprezentantul papei. Şi are două finalităţi fundamentale. Cel de a fi unul dintre instrumentele de comuniune între succesorul Sfântului Petru, papa, episcopul Romei, şi Bisericile locale. Aşadar, nunţiul are această grijă pentru a încuraja, pentru a ajuta, vizitând diecezele, Bisericile locale. Episcopii ştiu că pot apela la Nunţiatură pentru orice problemă sau dificultate. De asemenea, pot apela pentru dialog, pentru a se informa. Apoi, bineînţeles, nunţiul fiind un instrument de comuniune, îi face cunoscut Sfântului Părinte realitatea pe care a vizitat-o în mod fizic. Apoi Sfântul Părinte îi poate cere nunţiului să comunice episcopilor. Apoi misiunea nunţiului este cea referitoare la numirea episcopală. Codul de Drept Canonic prevede acest lucru. Procesul pentru cercetarea episcopală este promovat de nunţiatură. Aceasta este una dintre misiunile cele mai delicate în care nunţiul trebuie să acorde cea mai mare atenţie şi responsabilitate. Este apoi bineînţeles raportul cu statul, deoarece nunţiul din punct de vedere al dreptului internaţional este un ambasador. Aşadar, papa are personalitate juridică internaţională. Însă toate acestea cu un scop precis: acela de a ajuta Bisericile locale, chiar şi în raporturile pe care le au cu statul. În anumite state acesta este foarte intens, deoarece pot fi situaţii în care Biserica este în minoritate sau este doar o mică comunitate, mă gândesc la ţări majoritar islamice. Apoi pentru a favoriza dialogul între diferitele exprimări religioase. Aici în România, trăiesc acum acest lucru, pentru că am participat la mai multe întâlniri cu reprezentanţi ai diferitelor confesiuni religioase. Una dintre misiunile nunţiului este să favorizeze dialogul, chiar şi cu Biserica Ortodoxă locală, şi repet şi în legăturile şi relaţiile cu statul. Gândindu-se mereu la binele Bisericii, al oamenilor şi la armonia dintre diferitele componente ale unei naţiuni, dar şi componentele religioase. Aşadar, acestea ar fi unele misiuni pe care le are nunţiul. Vă asigur că în aceste două luni n-am avut mult timp liber. Pentru că nunţiatura, fiind într-un fel casa papei, este o casă care încearcă să-i primească pe toţi cei care cer să fie ascultaţi, în măsura în care este posibil acest lucru. De asemenea, este şi pentru mine important să vizitez locurile. Am vizitat aproape întreaga ţară. Cel puţin o scurtă vizită, poate nu cum am stat aici mai multe zile, şi am putut să văd mai multe realităţi. Am participat în diferite dieceze din România, la diferite celebrări şi întâlniri reuşind să cunosc mai bine această ţară.

Vă voi întreba şi despre care este părerea dumneavoastră despre ţara noastră, însă mai întâi, pentru că am ajuns să vorbim despre diplomaţie. Dumneavoastră lucraţi de mulţi ani în diplomaţie. Aş dori să vă întreb de ce este importantă diplomaţia pentru viaţa Bisericii?

Referitor la acest lucru, după cum spuneam şi mai înainte, nunţiatura având şi această, să-i spunem, formă diplomatică, în sensul că este o ambasadă în adevăratul sens al cuvântului. Are, de asemenea, o greutate mai mare în dialogul cu autorităţile statale. Şi în multe realităţi acest lucru favorizează un dialog mai incisiv al Bisericii în a prezenta statului ceea ce pot fi cereri, dificultăţi. Aşadar, Nunţiatura este un sprijin foarte important în acest sens. Apoi diplomaţia este importantă în ambientul internaţional, diplomaţia pontificală, în sensul de a favoriza reconcilierea şi oferirea posibilităţilor de parcursuri de pace. Diplomaţia Sfântului Scaun se ştie că nu are interese economice, militare sau financiare, cum din păcate pot exista în alte realităţi. De aceea, de multe ori diplomaţia Sfântului Scaun a fost instrumentul folosit pentru reconcilierea sau soluţionarea problemelor dintre naţiuni şi state. Iată, este mereu o muncă silenţioasă. Este vorba despre diplomaţie „soft” (uşoară). Noi nu avem mijloace foarte mari, dar având şi acest aspect moral pe care îl dă Sfântul Părinte şi Sfântul Scaun, care la nivel internaţional este apreciat, este mereu o poartă deschisă pentru a favoriza, în special într-o lume ca a noastră unde conflictele există şi par să se înmulţească, a favoriza pacea şi împăcarea. Iată, acesta este una dintre misiunile diplomaţiei pontificale.

Aşadar, am putea spune că diplomaţia pontificală este într-un anumit mod vocea papei în diferite părţi ale lumii. Pentru că am ajuns să discutăm despre papa. Dumneavoastră aţi fost primul episcop consacrat de Papa Francisc după alegerea sa din martie 2013. Cum aţi primit vestea alegerii ca episcop şi apoi faptul că veţi fi consacrat chiar de Sanctitatea Sa. Cum aţi trăit acele momente?

Ceea ce pot spune, pentru că bineînţeles sunt şi aspecte personale sau rezervate referitor la acest lucru, este că a venit pe neaşteptate propunerea. În viaţa mea ca preot am avut mereu un principiu: „Să nu cer nimic şi să nu refuz nimic din ceea ce superiorii îmi cer”. Pentru că sunt convins că voinţa lui Dumnezeu trece prin conştiinţa mea, şi aceasta este important, dar trece şi prin glasul superiorilor care au o carismă particulară. Aşadar, a venit pe neaşteptate. Apoi, faptul că papa a spus c㠄Celebrez eu consacrarea ta”, aceasta bineînţeles a fost pentru mine o emoţie şi o bucurie cu totul deosebită. Am fost doi care am fost consacraţi episcopi, Mons. [Jean-Marie] Speich, din Arhidieceza de Strasburg (Franţa), şi cu mine. Pot spune că celebrarea în Bazilica „Sfântul Petru” a fost unul dintre momentele cele mai intense din viaţa mea. Nu doar pentru că celebra papa, dar şi pentru că bineînţeles am trăit celebrarea fără nicio grijă, şi datorită bunei organizări al Oficiului pentru Celebrări Liturgice. Aşadar pot spune că am trăit momentul consacrării, rugăciunile, conştientizarea, chiar cu puţină teamă, a responsabilităţii şi a harului pe care Domnul mi-o încredinţa prin impunerea mâinilor Papei Francisc. A fost un moment foarte frumos, chiar dacă bineînţeles şi o mare responsabilitate odată cu aceasta. Acest lucru l-am simţit. Dar apoi moto-ul meu episcopal este prima frază care mi-a venit în minte: „Suficit tibi gratia mea”, „Îţi este de ajuns harul meu”. Adică, încrederea în harul lui Dumnezeu. Dincolo de limitele şi defectele mele care există, mă încred în ajutorul şi în harul lui Dumnezeu. Acest lucru este esenţial în viaţa sacerdotală, dar cred că şi în viaţa fiecărui creştin.

Imediat după acest moment, papa v-a numit preşedintele Academiei Ecleziastice Pontificale. Aţi fost preşedinte pentru aproximativ şase ani, între 2013 şi 2019. Cum a fost această perioadă? Trebuie să spunem că unii dintre confraţii noştri preoţi au fost, de asemenea, sub tutela dvs. în acea perioadă.

Cu Academia eu am o istorie destul de particulară, deoarece am fost patru ani student în Academie, când eram mult mai tânăr, iar apoi am fost pentru opt ani şi jumătate, când am lucrat la Secretariatul de Stat, administrator economic al acesteia. Apoi m-am întors ca preşedinte. Aşadar, am fost de trei ori în Academie. În această casă de formare preoţească a diplomaţiei pontificale am petrecut aproape 20 de ani din viaţa mea de preot într-un fel sau altul. Aşadar, 14 ani ca preot şi şase ani ca preşedinte şi episcop. Este o casă de formare pe care o cunosc bine şi care cred că este foarte importantă pentru că îi formează pe cei care apoi exercită ministerul lor în reprezentanţele pontificale. Şi acolo am avut ocazia de a cunoaşte, cred, pe toţi românii care sunt în prezent în serviciul diplomatic. Unii dintre ei au fost direct elevii mei şi i-am întâlnit la hirotonirea diaconală. Trebuie să spun că românii au fost nişte elevi buni.

Am reuşit să vă cunoaştem mai bine, de aceea vă invit acum să ne întoarcem la timpurile prezente. Să ne întoarcem la România. Sunteţi deja în ţara noastră de câteva luni. Ne povesteaţi că aţi vizitat câteva dieceze. Aş dori să vă întreb care ar fi prima dumneavoastră impresie despre România?

Dacă este să fiu întru totul sincer, este o impresie mult mai pozitivă decât ceea ce era aşteptarea mea. Probabil imaginea pe care o aveam înainte de a veni nu era o imagine adevărată. Îmi lăsa impresia unei ţări în dezvoltare, de o ţară încă în şantier, aceasta însemna că era o voinţă de a înainta, dintr-un punct de vedere al proiectării imaginii de ţară. O ţară foarte frumoasă din punct de vedere al peisajelor, cu oraşe într-adevăr frumoase, dar aş îndrăzni să spun cu oameni frumoşi, cel puţin gândindu-mă la persoanele pe care le-am întâlnit, chiar dacă am limita limbii, din păcate necunoscând limba română, iar aceasta este o suferinţă, nu pot vorbi direct. Într-adevăr vorbesc engleza cu tinerii, dar să vorbesc limba acestui popor, româna, ar fi pentru mine unul dintre obiectivele viitoare. Am văzut că sunteţi foarte primitori şi foarte inimoşi. Apoi am văzut şi diferitele varietăţi ecleziale care sunt diferite chiar şi în interiorul ţării. Nu doar Biserica Greco-Catolică, Biserica Latină, dar şi diferitele regiuni ale ţării, totuşi mi se pare că este un teren bun, un entuziasm eclezial la fel de bun. Sper ca acest lucru să se păstreze şi pe viitor chiar şi în acest context european, care din păcate nu ajută în acest sens. Aşadar, avem invitaţia de a menţine cu fermitate şi a face să crească tezaurul credinţei. Iată ce am văzut în aceste două luni, vizitând diferite regiuni ale României.

Vă mulţumesc, Excelenţă, pentru această discuţie. Suntem la final. Vă rog să transmiteţi un mesaj celor care ne-au urmărit.

Ce aş putea spune? Că vă mulţumesc pentru acest interviu, pentru această posibilitate de dialog pe care am avut-o, dar mai ales vă mulţumesc pentru acest timp pe care l-am petrecut la Iaşi, pe care l-am trăit în aceste două luni în diferite părţi ale României. Pot spune că trebuie să conservăm cu bucurie şi recunoştinţă faţă de bunul Dumnezeu marea comoară a credinţei. Să căutăm să creştem în continuare în credinţă. Sunt atâtea lucruri în viaţă care contează, dar raportul cu Dumnezeu, cu viaţa Bisericii, este o comoară preţioasă pentru existenţa noastră. Să o facem să crească!

A consemnat pr. Claudiu Bulai