|
Meditațiile părintelui Timothy Radcliffe din 30 septembrie și 1 octombrie la reculegerea dinainte de Adunarea generală a Sinodului Episcopilor Publicăm textul integral al celor două meditații ale părintelui dominican Radcliffe rostite pe 30 septembrie 2024 în fața participanților la cea de-a doua sesiune a celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, precum și textul integral al meditațiilor din 1 octombrie, în cea de-a doua zi a reculegerii spirituale dedicate membrilor, delegaților fraterni și invitaților speciali la cea de-a doua sesiune. * * * Reculegere sinodală, primele două meditații ale părintelui Radcliffe din 30 septembrie și 1 octombrie Meditația nr. 1 Învierea: căutare în întuneric In 20,1-18 Anul trecut în timpul reculegerii am meditat despre cum să ne ascultăm reciproc. Cum putem înfrunta diferențele noastre în speranță, deschizând inimile și mințile noastre unii față de alții? Unele bariere au căzut și sper că am început să-i vedem pe cei cu care nu suntem de acord nu ca opozanți și ca discipoli colegi, colegi în căutare. Anul acesta avem un nou focus: "Cum să fim o Biserică sinodală misionară". Însă fundamentul a tot ceea ce vom face este același: ascultare răbdătoare, fantezistă, inteligentă, cu inimă deschisă. M-am gândit și să repet aceleași discursuri de la ultima reculegere, dar probabil vă veți da seama de asta! Herbert McCabe OP și-a dat seama în ultimul moment că ar fi trebuit să țină o conferință în fața unei societăți teologice ilustre. A scos o conferință din arhivele sale, a urcat pe motocicleta sa și a ajuns chiar la timp. Când a deschis notițele sale, a văzut că ținuse aceeași conferință la aceeași societate cu un an înainte. "Ce ai făcut?", am întrebat eu. "Am lăsat deoparte glumele. Sunt singurele lucruri pe care și le amintesc toți." Amintirile tale sunt cu siguranță mai bune. Ascultarea profundă rămâne fundamentul a tot ceea ce vom face anul acesta. Este, spune IL, "primul act al Bisericii" (60). Poetul Amos Oz a spus despre bunicul său: "A ascultat. Nu s-a limitat să se prefacă în mod educat că ascultă, așteptând cu nerăbdare ca ea să termine ceea ce spunea și să stea tăcută. Nu a întrerupt fraza colegei sale pentru a o termina. Nu a intervenit pentru a rezuma ceea ce spune pentru a trece la o altă temă. Nu lăsa ca interlocutoarea sa să vorbească în gol în timp ce pregătea în capul său răspunsul pe care avea să i-l dea atunci când ea avea să termine în sfârșit. Nu se prefăcea că este interesat sau distrat, era cu adevărat astfel"[1]. Ascultarea lui Dumnezeu și a fraților este disciplina sfințeniei. Anul acesta vom reflecta asupra "misiunii unice de a-l vesti pe Domnul înviat și evanghelia sa" (IL, "Introducere") unei lumi care "locuiește în întuneric și în umbra morții" (Lc 1,79). Pentru a conduce meditațiile noastre, vom lua patru scene de înviere din Evanghelia după Sfântul Ioan: "Căutarea în întuneric", "Camera închisă", "Străinul de pe mal" și "Micul dejun cu Domnul". Fiecare dintre ele face lumină asupra modului de a fi o Biserică sinodală misionară în lumea noastră răstignită. Prima noastră scenă începe noaptea: "În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt" (20,1). Iată unde suntem și noi astăzi. Lumea noastră este încă mai întunecată de violență față de acum un an. Ea a venit să caute trupul Învățătorului său iubit. Și noi suntem reuniți în acest Sinod pentru a-l căuta pe Domnul. În Occident, Dumnezeu pare să fie în mare parte dispărut. Suntem în fața nu atât a ateismului, cât mai degrabă a unei indiferențe care se răspândește. Scepticismul otrăvește și inima multor credincioși. Dar toți creștinii, pretutindeni, sunt căutători ai Domnului, ca Maria Magdalena înainte de zori. Și noi am putea să ne simțim chiar în întuneric. De la ultima Adunare, atâtea persoane, inclusiv participanții la acest Sinod, și-au exprimat îndoielile lor cu privire la posibilitatea de a obține ceva. Ca Maria Magdalena, unii spun: "De ce ne-ai luat speranța? Noi așteptam mult de la Sinod, dar probabil vor fi mai multe cuvinte". Dar cu toate că este întuneric, Domnul este deja prezent în grădină cu Maria din Magdala și cu noi. Înainte de a muri, Isus a spus: "Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (12,24). Sămânța a fost aruncată în pământul bogat din grădină de Iosif din Arimateea și Nicodim, semănată într-un mormânt gol pe care nimeni nu-l folosise. Urmează să înflorească. Zorii sunt aproape. Ca Maria Magdalena, vom primi mai mult decât căutăm dacă și noi vom fi deschiși la întâlnirea cu Domnul. În grădină întâlnim trei căutători, Maria Magdalena, discipolul iubit și Simon Petru. Fiecare îl caută pe Domnul în modul său; fiecare are propriul mod de a iubi și fiecare propriul gol. Fiecare dintre acești căutători are propriul rol în zorii speranței. Nu există rivalitate. Dependența lor reciprocă întrupează inima sinodalității. Noi toți ne putem identifica măcar cu unul dintre ei. Care ești? Tomas Halik a susținut că viitorul Bisericii depinde de capacitatea sa de a ajunge la căutătorii din societatea noastră. Aceștia sunt adesea acei "nimeni". Nu mă refer la surorile călugărițe contemplative, ci la cei care afirmă că nu au nicio apartenență religioasă. Prea des sunt în căutarea semnificației vieții lor. Halik scrie că creștinii trebuie deci să fie dispuși să fie "căutători cu aceia care caută și întrebători cu aceia care întreabă"[2]. Toate relatările învierii sunt pline de întrebări. De două ori Maria Magdalena este întrebată de ce plânge. Întreabă unde au pus trupul. Toți întreabă, pentru că mormântul este gol. În relatarea lui Marcu, femeile se întreabă: "Cine ne va rostogoli piatra?" (16,3). Relatarea lui Luca despre înviere este plină de întrebări: "De ce îl căutați pe Cel Viu printre cei morți?". Isus îi întreabă pe discipolii care fugeau către Emaus: "Despre ce vorbeați?". Apoi pe toți discipolii: "De ce vă tulburați și de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră?" (24,38). Învierea năvălește în viața noastră nu ca o simplă constatare de fapte, ci ca întrebări pătrunzătoare. Întrebările profunde nu caută informații. Ne invită să fim vii într-un mod nou și să vorbim o limbă nouă. Poetul Rainer Maria Rilke scria: "Nu căuta răspunsurile care nu ar putea să-ți fie date acum, pentru că n-ai fi în stare să le trăiești. Și punctul este de a trăit totul. Trăiește întrebările acum. Poate că atunci, într-o zi îndepărtată în viitor, treptat, fără măcar să-ți dai seama, vei reuși să găsești răspunsul"[3]. Învierea nu este viața lui Isus care reîncepe după o scurtă erupție, ci un nou mod de a fi vii în care moartea a fost învinsă. Și astfel erupe prin Evanghelii în viața noastră, mai întâi ca întrebări urgente care nu ne permit să continuăm să trăim în același mod. Astfel ajungem în acest Sinod cu multe întrebări, de exemplu despre rolul femeilor în Biserică. Acestea sunt întrebări importante. Dar nu pot să fie văzute pur și simplu ca întrebări despre posibilitatea sau imposibilitatea de a acorda ceva. Asta ar însemna a rămâne același tip de Biserică. Întrebările pe care am ajuns să le înfruntăm ar trebui să fie mai asemănătoare cu acelea din Evanghelii, care ne invită să trăim împreună mai profund viața Celui Înviat. Și atunci trebuie să îndrăznim să aducem în acest Sinod întrebările cele mai profunde ale inimii noastre, întrebări descumpănitoare care ne invită la viață nouă. Ca acei trei căutători în grădină, trebuie să răspundem la întrebările celorlalți dacă vrem să găsim un mod reînnoit de a fi Biserică. Dacă nu avem întrebări, sau întrebări superficiale, credința noastră este moartă. Un anumit arhiepiscop, care nu este prezent cu noi astăzi, a spus unui grup de novici dominicani: "Fiți atenți să citiți toți Summa lui Toma de Aquino. Conține cincizeci și șase de mii de răspunsuri date tuturor celor care critică Biserica catolică"[4]. Toma de Aquino ar fi rămas înmărmurit. Legenda relatează că fiind copil, prima sa întrebare a fost: "Ce este Dumnezeu?" și sfințenia sa a fost aceea de a refuza orice răspuns, pentru că, a spus el, suntem uniți cu Dumnezeu ca și cu necunoscutul. Dacă dăm atenție întrebărilor unora și ale altora cu respect și fără frică, vom găsi un nou mod de a trăi în Duh. Așa cum am spus anul trecut, motoul Academiei Dominicane din Bagdad este: "Aici nu este interzisă nicio întrebare". Noi suntem Maria Magdalena, discipolul iubit și Simon Petru, și numai împreună îl vom găsi pe Domnul care ne așteaptă. Să aruncăm o privire la fiecare dintre căutători și să vedem ce ne pot învăța despre modul de a ajunge la căutătorii din timpul nostru. Maria Magdalena este atrasă de o iubire duioasă. Trupul lui Cristos este cu picioarele pe pământ, fizic, carne și sânge. Dorește să se îngrijească de trupul Domnului său iubit. Cu siguranță, îi reprezintă pe toți cei ale căror vieți sunt conduse de compasiune față de răniții din lume. Maica Tereza, care a căutat trupul Domnului său pe străzile din Calcutta. Sfântul Damian din Molokai, care și-a dăruit viața pentru bolnavii de lepră din Hawai. Gândiți-vă și la acele milioane de persoane care nu-l cunosc pe Cristos, și totuși sunt pline de compasiune față de suferinzi. Ca Maria Magdalena, caută trupurile țrăniților. Lumea este plină de plâns. La patru zile după ultima Adunare, Hamas a comis acele atrocități teribile care au aruncat Orientul Mijlociu în război. Oamenii plâng în Ucraina și, da, și în Rusia pentru moartea și mutilarea a sute de mii de tineri, așa cum plâng și în Sudan și Myanmar. Unul dintre grupurile de studiu convocate de Sfântul Părinte se intitulează "În ascultarea strigătului săracilor". S-ar putea intitula "În ascultarea strigătului celor care plâng". Maria Magdalena este protectoarea lor. Atunci Maria aude numele său: "Maria"; "Rabbuni". Este corect ca aceea a cărei viață este condusă de iubirea milostivă și duioasă să aibă fața sa umplută cu numele său. A căutat un cadavru, dar a găsit mai mult decât ar fi putut să viseze, iubirea care este vie pentru totdeauna. Dumnezeul nostru ne cheamă mereu pe nume. "Acum, așa vorbește Domnul, cel care te-a creat, Iacob, cel care te-a plăsmuit, Israel: «Nu te teme, pentru că eu te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume, al meu ești tu»" (Is 43,1). Numele său înseamnă întâlnire, prezență a Domnului. Primul lucru care are loc la botez este întrebarea despre nume: "Cum te numești?" sau "Ce nume dai copilului tău?". Numele nu este numai o etichetă aplicată copiilor pentru a-i deosebi pe unii de alții: asta m-ar face copilul nr. 4. Semnul nostru este semn al faptului că suntem păziți de Dumnezeu în unicitatea noastră. Papa Francisc a pus în confruntare modul în care împăratul roman vedea lumea, printr-un recensământ al numerelor cu Dumnezeul nostru: "Dragă frate, dragă soră, pentru Dumnezeu, care în cursul unui recensământ a schimbat istoria, tu nu ești un număr, ci un chip… Cristos nu privește numerele, ci fețele". Și tot așa și misiunea noastră este a da un nume Dumnezeului care ne caută în întuneric. Și a prețui și numele, și fețele unul altuia. Vom fi capabili să mediem prezența lui Dumnezeu numai dacă vom fi prezenți unii în fața celorlalți în acest Sinod. Gregory Boyle SJ lucrează cu tinerii membri ai gang din Los Angeles. Secretul activității sale este a cunoaște numele lor. Nu numai numele lor oficiale sau supranumele lor, ci numele cu care îi numesc mamele lor atunci când nu sunt furioase. Atunci când îl cheamă pe nume pe tânărul Lula, "credeai că eu l-aș fi fulgerat. Tot trupul său freamătă de bucurie în faptul de a se simți cunoscut, în faptul de a se simți chemat, în faptul de a auzi rostit numele său cu glas tare. Pe tot parcursul trotuarelor, Lula a continuat să se întoarcă și să mă privească, zâmbind"[5]. Regimurile tiranice șterg nume și fețe. La Auschwitz a fost făcut prizonier Sfântul Maximilian Kolbe, nr. 16.670. Președintele Rusiei a refuzat mereu să-l numească pe omul care i s-a opus în mod curajos, Aleksei Navalnîi. Era pur și simplu "o anumită persoană". În același mod, Nelson Mandela a devenit fața opoziție față de regimul apartheid. Și astfel, când a fost încarcerat, i-a fost interzis să publice o imagine a feței sale. A fost șters din memoria publică. Astfel, atunci când după decenii de închisoare i-a fost permis să se plimbe pe plajă, nimeni nu-l cunoștea. Fața sa a fost privată de puterea sa. Acest Sinod va fi un moment de har dacă privim cu compasiune și vedem persoanele care sunt ca noi, în căutare. Nu reprezentanții partidelor din Biserică, acel oribil cardinal conservator, acea feministă înspăimântătoare! Ci colegi de căutare, răniți, dar bucuroși. Trebuie să mărturisesc că îmi este greu să-mi amintesc numele, în parte pentru că sunt surd. Aceasta este scuza mea. Iertați-mă! Însă iubirea duioasă a Mariei Magdalena are nevoie să fie vindecată. Isus îi poruncește: "Nu mă reține!". Studioșii au dat explicații absurde în această privință, cea mai neverosimilă este că rănile lui Isus încă mai dureau! Spune că nu poate să-l ia în posesie privată. Prezența sa în fața ei este în posesia sa. Învierea este nașterea comunității sale. "Poporul lui Dumnezeu nu este niciodată pur și simplu suma celor botezați; este mai degrabă acel «noi» al Bisericii" (IL, 3). "Dar mergeți la frații mei și spuneți-le: Mă urc la Tatăl meu și Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru". Este prima dată când Ioan în Evanghelia sa îi numește "frați" pe discipoli. Frați Toți! Trebuie să elibereze iubirea sa de orice exclusivitate! Atunci va fi pregătită să predice vestea cea bună discipolilor: "L-am văzut pe Domnul". Aceasta este și provocarea noastră. Să nu mă agăț de Isus al meu englez sau de Isus al meu dominican, ci de Domnul în care suntem toți frați și surori, și iezuiții! Acest Sinod va fi rodnic dacă vom învăța să spunem "noi". "Tatăl meu și Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru." Apoi este discipolul pe care îl iubea Domnul. Și el are modul său de a iubi și golul său, stingerea luminii vieții sale. Îl lasă pe bătrânul Petru, pufnind și gâfâind, să intre primul în mormântul întunecat, dar vede spațiul gol între îngeri și crede. Aceasta este iubirea care dă vederea. Ubi amor, ibi oculus (Riccardo de San Vittore). Unde este iubire acolo este vedere. Vede cu ochii iubirii și astfel vede victoria iubirii. Evanghelia sa este cea a vulturului, ai cărui ochi se credea că priveau direct la lumina soarelui, fără a fi orbiți de aceasta. Căutarea sa este extrem de teologică. Anul acesta am petrecut două săptămâni la Ecole Biblique din Ierusalim. Frații trăiesc la umbra morții, la patruzeci de minute de Gaza. Rămân acolo, studiind cuvântul lui Dumnezeu, învățând și rugându-se. Rămân ca semn că "lumina a strălucit în întuneric și întunericul n-a cuprins-o" (In 1,5). Golul din Maria Magdalena este vindecat de invocarea unui nume – prezența – și lumina sa este cea care strălucește într-un mormânt gol. Apoi întrupează pe toți care încearcă să înțeleagă sensul vieții noastre, golul în formă de Dumnezeu în inimile noastre, cum spunea Blaise Pascal. Gânditorii creștini, desigur, dar și toți cei care luptă pentru a găsi lumina în întunericul suferinței noastre: poeții, artiștii și regizorii care refuză să creadă că întunericul are victoria. Pentru predica noastră despre înviere avem nevoie de ei, deschiși la înțelepciunea lor, cum a fost Sfântul Toma de Aquino față de păgânul Aristotel. Toma de Aquino a scris că tot "adevărul, nu contează de cine este spus, vine de la Duhul Sfânt (omne verum, a quocumque dicatur, est a Spiritu Sancto)[6]. Apoi este Simon Petru. Golul său este cel mai greu dintre toate, greutatea falimentului. L-a renegat pe prietenul său. Cu siguranță, dorește acele cuvinte curative care vor fi rostite în sfârșit pe mal. Așadar, și misiunea noastră pastorală este să stăm cu toți cei care sunt apăsați de faliment și de păcat și să împărtășim iertarea pe care am primit-o, descoperirea noastră a harului extraordinar al celui care "a salvat un nenorocit ca mine". "Odată eram pierdut, dar acum am fost găsit, eram orb, dar acum văd". Misiunea noastră este să-l numim pe Cel care este milostiv, de care și noi avem nevoie, ca Petru. Astfel, în această primă scenă de Înviere vedem că Domnul răspunde la trei forme de căutare corespunzătoare la trei goluri din viața noastră: iubirea duioasă care caută prezența, căutarea semnificației și a luminii și, în sfârșit, cea a iertării. Fiecare căutător are nevoie de celălalt. Fără Maria acei căutători nu ar fi venit la mormânt. Ea este cea care declară că Domnul este prezent. Fără discipolul iubit, ei n-ar fi înțeles golul din mormânt ca Înviere; fără Petru, nu ar fi înțeles că Învierea este triumful milostivirii. Fiecare reprezintă un grup care s-a simțit în vreun mod exclus în ultima Adunare. Maria Magdalena ne amintește și că femeile sunt adesea excluse de la pozițiile formale de autoritate în Biserică. Cum se găsește calea de urmat pe care dreptatea și credința noastre o cer? Căutarea lor este a noastră. În ultima Adunare și mulți teologi s-au simțit marginali. Unii se întrebau pentru ce s-au deranjat să vină. Nu putem ajunge nicăieri fără ei. Și grupul care a opus mai mult rezistență drumului sinodal au fost păstorii, parohii care împărtășesc mai ales rolul lui Petru ca păstori de milostivire. Și fără ei Biserica nu poate să devină cu adevărat sinodală. Atunci când aproape toți se simt excluși, n-ar trebui să fie competiție pentru victimizare! Căutarea Domnului în întuneric are nevoie de toți acești martori, după cum Sinodul are nevoie de toate căile pentru a-l iubi și a-l căuta pe Domnul, așa cum avem nevoie de căutătorii din timpul nostru, chiar dacă nu împărtășesc credința noastră. Cum pot toate acestea să pătrundă în misiune? Aceste cuvinte sunt atribuite lui Antoine de St. Exupery. Sunt și mai bune decât ceea ce a scris efectiv: "Dacă vrei să construiești o barcă, nu-i aduna pe bărbații tăi și pe femeile tale pentru a le da porunci sau pentru a explica fiecare detaliu a ceea ce trebuie să facă sau unde să găsească totul… Dacă doriți să construiți o barcă, faceți să se nască în inimile bărbaților voștri și ale femeilor voastre dorința de mare!"[7]. Dați persoanelor o gustare a infinitului și ele vor găsi modul de a construi bărci și de a pleca în vastul ocean. Fiecare din acești martori este atins de o iubire care este infinită. Maria Magdalena este atinsă de o duioșie infinită; discipolii iubiți sunt mișcați de căutarea unei semnificații nemărginite; Petru, datorită nevoii de milostivire care nu are limite, iertând nu de șapte ori, ci de șaptezeci de ori șapte. Dacă ne deschidem la dorința infinită a celuilalt, vom lansa la apă barca misiunii. Numai împreună vom putea, conform cuvintelor din Scrisoarea către Efeseni, "să înțelegem împreună cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea, înălțimea și profunzimea și să cunoaștem iubirea infinită a lui Cristos ca să fim plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu" (3,18-19). * * * Meditația nr. 2 Camera încuiată In 20,19-29 În această dimineață i-am văzut pe discipoli alergând în întuneric, în căutarea Domnului. Discipolul iubit vede și crede. Este dis-de-dimineață. Acum este seară și suntem din nou în întuneric, iar ei sunt imobilizați în camera încuiată. Dimineața era la început întunecată, pentru că încă nu-l găsiseră pe Domnul Înviat. Seara este întunecată, pentru că încă nu sunt plini de Duhul Sfânt, suflare vie a Domnului Înviat. Isus a ieșit din mormântul gol. Încă sunt în mormântul camerei încuiate. Cartea Genezei spune că la început "Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață[8] și omul a devenit ființă vie" (2,7). Acum Isus le dăruiește suflarea de viață veșnică: "Primiți-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute". Împărtășesc viața sa înviată și de aceea sunt pregătiți pentru a fi trimiși să predice. În această dimineață am văzut că misiunea Bisericii sinodale ne cheamă să fim ca Maria Magdalena, discipolul iubit și Petru, cei care îl caută pe Domnul înviat. Și noi trebuie să fim aproape de căutătorii din timpul nostru. Dar vom deveni predicatori ai învierii numai dacă vom fi vii în Dumnezeu. Acum cineva va crede într-o fantomă. Amintiți-vă de Irineu, Gloria Dei, homo vivens; gloria lui Dumnezeu este o ființă umană pe deplin vie. Ca și Lazăr, auzim glasul Domnului care ne cheamă afară din camerele noastre închise: "Vino afară și trăiește". Sfințenia înseamnă a fi vii în Dumnezeu. Un verișor al lui Charles de Foucauld, foarte dedat plăcerilor de a mânca și de a bea, descrie vizita lui Charles, întors la Paris pentru o scurtă vizită după ani petrecuți în Sahara: "A intrat în cameră și pacea a intrat cu el. Lumina ochilor săi și mai ales acel zâmbet foarte umil au pus stăpânire pe toată persoana sa… Emana din el o bucurie incredibilă… Eu, văzând că toată suma mea de satisfacții nu mai cântărea mai mult de o fracțiune minusculă în confruntare cu fericirea completă a ascetului, am descoperit că apare în mine un sentiment straniu nu de invidie, ci de respect"[9]. Despre Sfânta Tereza de Avila se spunea că "era extaziată de conștiința unei vieți dincolo de sine"[10]. Sau să ne gândim la Carlo Acutis, un mare adolescent italian care juca la video-jocuri. Millennials pot vedea aici pe unul din generația lor cu adevărat viu. Așadar, provocarea pentru noi este să ne ajutăm reciproc să respirăm profund pe Duhul Sfânt reîntineritor! Un pic de provocare pentru mine de acum când am optzeci de ani! Prima misiune a clasei conducătoare este să conducă turma afară din micile staule la aerul proaspăt al Duhului Sfânt. Clasa conducătoare deschide ușile închise ale camerelor sufocante. Discipolii sunt închiși de frică. Să ne gândim, așadar, la fricile care ne pot împiedica să devenim vii în Dumnezeu ș, prin urmare, predicatori ai evangheliei vieții din belșug. Cunoaștem cu toții frica de a fi răniți. Unii dintre noi vin la această Adunare nervoși, pentru că nu vom găsi recunoaștere și acceptare. Speranțele noastre prețioase pentru Biserică ar putea să fie disprețuite. Am putea să ne simțim invizibili. Îndrăznim să vorbim riscând refuzul? Dacă nu ești obișnuit cu această lume din Vatican, cu titlurile sale grandioase și hainele stranii, ea te poate intimida. Să îndrăznim să riscăm să ne facem rău, pentru că Domnul Înviat este rănit. Arată-le mâinile și coasta. Prefața pascală merge mai departe și proclamă: "va trăi mereu ucis" ("sed semper vivit occisus"). Vă amintiți de acele cuvinte ale fratelui meu Herbert McCabe: "Dacă iubești, vei fi rănit și chiar ucis. Dacă nu iubești, deja ești mort". A deveni vii în Dumnezeu înseamnă să nu ne fie frică de răni. Conventul nostru de la Ierusalim este situat aproape de Poarta Damascului. Acesta este un loc tensionat unde Cetatea Veche se deschide spre cartierul arab. Un grup de tineri evrei stăteau acolo, cu ochii legați, oferind "îmbrățișări gratuite" oricui voia una. Iubirea gratuită în fața urii gratuite. Au riscat să primească o înjunghiere în loc de o îmbrățișare. Alan Paton era un romancier sud-african, care, în mod curajos, a făcut o campanie împotriva apartheid-ului. Spune unul dintre personajele sale: "Când voi urca la cer, lucru pe care desigur intenționez să-l fac, Marele Judecător îmi va spune: «Unde sunt rănile tale?». Și dacă spun că nu am, va spune: «Nu era nimic pentru care să lupți?»"[11]. În Filipine am întâlnit o femeie bolnavă de lepră. Mare parte din viața sa a trăit într-o leprozerie gestionată de o ramură a Ordinului Dominican, frații Sfântului Martin. Mulți dintre ei suferă și de lepră. Îi era frică să părăsească locul, chiar și când se vindecase. Oamenii vedeau cicatricele sale și le era frică, și astfel ea rămânea închisă înăuntru. Și într-o zi a îndrăznit să se aventureze afară și a descoperit o nouă misiune, să călătorească în toată Asia, invitând persoanele care sufereau de lepră să iasă și să trăiască. Putem accepta riscul de a fi răniți, pentru că Domnul ne-a dat pacea sa. Filmul Des dieux et des hommes relatează istoria călugărilor trapiști care au refuzat să fugă din Algeria când au izbucnit violențele teroriste în anii ’90. Frère Luc, vechiul medic al comunității, spune: "Nu-mi este frică de moarte, sunt un om liber" (Je ne crains pas la mort, je suis un homme libre). În timpul Liturghiei, preotul a sărutat potirul sângelui vărsat al lui Cristos înainte de a oferi salutul de pace. Primul act creator a fost "Să fie lumină". Noua creație începe cu "Să fie pace". Aceste cuvinte nu pot fi reduse la tăcere. Mahatma Gandhi avea o imagine a lui Isus în camera sa cu citatul din Efeseni: "El este pacea noastră" (2,14). Isus este sâmbăta lui Dumnezeu. În Biserica primară, pe mormintele creștine era scris "în pace". Suntem botezați în pacea lui Cristos pe care nimic n-o poate distruge. Nu trebuie să ne fie frică de nimic. La sfârșitul anilor ’60, comunitatea mea dominicană din Oxford a fost atacată de un grup de nebuni. Nu iezuiții! La două dimineața, două bombe mici au făcut să sară toate ferestrele din partea din față a conventului. Eram toți treji și coborâți jos. Au venit poliția și ambulanțele. Numai priorul, Fergus Kerr, era încă profund adormit. Novicele mai tânăr a fost trimis în camera sa. "Fergus, Fergus, trezește-te, a fost un atentat". "A murit cineva?". "Nu". "Este rănit cineva?". "Nu". "Pleacă de aici și lasă-mă să dorm. Ne vom gândi mâine dimineață". Prima mea lecție de clasă conducătoare. Victoria este obținută. Când călăii au ajuns pentru a-l ucide pe Dietrich Bonhoeffer, ultimul său mesaj pentru prietenul său episcop Bell de Chichester a fost: "Spuneți episcopului… că victoria noastră este sigură". Unul dintre frați ar putea să-și schimbe sexul, economul ar putea fugi cu banii, Biserica ar putea sări în aer! Dar Cristos a murit, Cristos a înviat și Cristos va veni din nou. Pacea lui Dumnezeu nu înseamnă că ne simțim în pace. Colegul meu novice Simon Tugwell OP a scris: "Nu este necesară o senzație subiectivă de pace; dacă suntem în Cristos, putem fi în pace (in pace) și, prin urmare, liniștiți și atunci când nu simțim pacea"[12]. Poate că pentru mulți dintre noi provocarea cea mai profundă este să fim în pace cu noi înșine. Îndrăznim să privim inimile noastre tulburate și dezbinate, părțile din noi înșine care nu ne plac? Ispita este aceea de a proiecta asupra altora ceea ce ne temem și nu ne place din noi înșine. Tot Tugwell: "Pacea vine cu o senină cunoaștere de sine… Calea pentru pace este acceptarea adevărului. Oricare parte din noi pe care refuzăm s-o acceptăm va fi dușmana noastră, constrângându-ne să asumăm poziții defensive. Și bucățile rebutate din noi înșine vor găsi rapid întrupare în cei care ne înconjoară"[13]. Iubirea noastră feroce față de Biserică poate, în mod paradoxal, să ne facă și închiși cu mentalitatea: teama ca ea să fie vătămată de reforme distructive care amenință tradițiile pe care le iubim. Sau teama ca Biserica să nu devină casa deschisă larg pe care o dorim. Este profund de trist a vedea că adesea Biserica este rănită de cei care o iubesc, dar în mod diferit! Sfântul Efrem a spus că Biserica Catolică este "Biserica mare cu pântecele cel mare"[14]. Am întâlnit un teolog luteran german care preda la Oxford și a spus: "Mi-e teamă că unii catolici devin protestanți". Uneori uităm mărimea catolicismului cu ai săi amândoi/amândouă. Adevărul pe care îl iubim este, așa cum a scris episcopul Robert Barron, "cu atât mai mare în univers și cu atât mai specific cu cât mai mare este persoana lui Isus"[15]. Iubirea perfectă alungă frica. Să alungăm frica de cei ale căror viziuni despre Biserică sunt diferite. Biserica este în mâinile Domnului și Dumnezeu a promis că porțile iadului nu o vor birui. În epoca napoleonică, un monsenior agitat a mers grijuliu la secretarul de stat, cardinalul Consalvi, și i-a spus: "Eminență, situația este foarte gravă. Napoleon vrea să distrugă Biserică". La care cardinalul a răspuns: "Nici măcar noi n-am reușit!". Însăși iubirea noastră față de Biserică, în moduri complet diferite, ne poate face să ne închidem într-o lume restrânsă, privind ombilicul nostru ecleziastic, observându-i pe ceilalți, gata să găsim devierile lor și să le denunțăm. Papa Francisc, înainte de alegerea sa, a spus că Domnul va veni să bată la ușă și să ceară să fie lăsat să iasă din sacristie! Desigur, există schimbări pe care unii dintre noi le doresc, dar să nu lăsăm ca asta să ne închidă în mica noastră lume eclezială. Am fi plictisitori! Dumnezeu se revelează pe vârfurile munților cu orizonturi nemărginite și în afara terenului. Eliberarea noastră din aceste camere nu are nevoie numai de curaj, ci de iertarea vindecătoare a lui Dumnezeu. Domnul înviat spune: "Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate, cărora le veți ține, vor fi ținute". Păcatul ne închide în închisorile narcisismului și ale partitocrației, ca fiul mai mare care ține supărare și nu vrea să se unească la sărbătoare pentru a primi acasă pe fratele său risipitor. Iarăși Herbert McCabe: "Însăși natura noastră ne cheamă la ceva nou și înspăimântător… Suntem ființe umane care își găsesc propria realizare, fericire și înflorire numai în a ne opri și a merge dincolo de noi înșine. Avem nevoie să ne pierdem în iubire; asta este de ceea ce ne temem. Suntem chemați să ne aventurăm în ceea ce este necunoscut, să abandonăm ceea ce este familiar și sigur și să întreprindem o călătorie și o căutare. Și totuși, nu ne place să riscăm. Ne mulțumim cu persoana pe care am realizat-o sau construit-o, pentru că ne temem de a fi fost creați după imaginea lui Dumnezeu. Această incapacitate de a răspunde la chemarea la viață, această incapacitate de credință se numește păcat"[16]. Așadar, acest Sinod nu este un loc pentru a negocia o schimbare structurală, ci pentru a alege viața, pentru convertire și iertare. Domnul ne cheamă afară din locurile mici în care ne-am refugiat și în care i-am închis pe ceilalți. Imnul compus de Federico Faber, oratorian din secolul al XIX-lea, proclamă: "Există o mărime în milostivirea lui Dumnezeu, ca mărimea mării". Să ne rugăm pentru ca pacea lui Cristos să dizolve violența care locuiește în inimile noastre și care l-a răstignit pe Domnul nostru. Dorothy Day a afirmat că "marea bătălie este mai mult împotriva violenței decât împotriva ateismului"[17]. A spus: "Creștinii, atunci când caută să apere credința lor cu armele, cu forța și cu violența, sunt ca aceia care au spus Domnului nostru: «Coboară de pe cruce! Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, salvează-te pe tine însuți!»"[18]. Atunci în acest Sinod depășim toată violența care este în inima noastră: gânduri și cuvinte violente. Cultura noastră globală cultivă o imaginație violentă. La vârsta de optsprezece ani, adolescenții americani ar fi asistat în medie sau peste medie la două sute de mii de acte de violență și șaisprezece mii de omucideri[19]. Adesea acestea sunt divinizate sau tratate ca distractive. Violența este normalizată și pare chiar inofensivă când unul îi fulgeră pe dușmanii demoniaci în jocurile video. Această întreținere aparent nevinovată alimentează o imaginație violentă care nu are nicio vină în distrugere, pentru că în lumea cibernetică nimic nu este real[20]. Trupul lui Cristos este desfigurat de site-uri web otrăvitoare, pline de acuze crunte, caricaturi și ură. Oricine exercită o oricare formă de conducere în Biserică probabil a experimentat asta. Am fost acuzat ca maestru al Ordinului că am dat permisiunea unui provincial să trăiască împreună cu amanta sa, o soră, într-un vagon feroviar! Lumea noastră violentă privează atâtea persoane și de respirația vieții. Păcatul rasismului, de exemplu, împiedică literalmente persoanele să respire. "Nu reușesc să respir" au fost ultimele cuvinte ale unui afro-american, Eric Garner, repetate de unsprezece ori și înregistrate de celularele trecătorilor în timp ce era sufocat de poliție la Staten Island, New York, în urmă cu zece ani. Aceste cuvinte au devenit strigătul de bătălie al afro-americanilor, simbol al oprimării lor. Au fost și ultimele cuvinte ale lui Jamal Kashoggi, jurnalistul saudit asasinat în consulatul țării sale din Turcia la 2 octombrie 2018[21]. Să ne dăm respirația, oxigenul dezbaterii. Această pace indestructibilă nu înseamnă că trăim în armonie perfectă. Suntem reuniți în această Adunare ca să nu facem asta. Însă nicio discordie nu poate distruge pacea noastră în Cristos, pentru că suntem una în el. Thomas Merton a scris în Asian Journal: "Suntem deja astfel. Dar să ne imaginăm că nu suntem astfel. Și ceea ce trebuie să recuperăm este unitatea noastră originară. Ceea ce trebuie să fim este ceea ce suntem"[22]. Dar Toma era afară când a apărut Isus. Poate pentru că nu-i era frică? Atunci când Lazăr era bolnav, s-a declarat dispus să urce la Ierusalim și să moară cu Isus (11,16). Este pasionat de adevăr: "Nu voi crede niciodată, niciodată, niciodată", decât dacă nu pun degetele în rănile sale. Și când îl vede pe Domnul, face mărturisirea sa pasionată: "Domnul meu și Dumnezeul meu". Acest discipol pasionat ne invită și să ieșim din camera mică[23]. "Domnul meu și Dumnezeul meu." Aceasta este literalmente o afirmație teologică: un cuvânt despre Dumnezeu. Tema acestei Adunări este o Biserică sinodală în misiune. Inima acestei misiuni este să învețe doctrinele noastre. Când Maria Magdalena este chemată pe nume, răspunde "Rabbuni", Învățătorule. În ultimele cuvinte din Evanghelia după Sfântul Matei, Isus îi trimite pe discipolii săi să învețe toate națiunile. Cum putem împărtăși învățăturile noastre creștine cu o lume înfometată de semnificație? În periferiile sărace din Paris, tinerii catolici cer să le fie predate doctrinele Bisericii pentru a putea vorbi prietenilor lor musulmani despre ceea ce învață Biserica. La începutul acestui an a fost o întâlnire: "Assume ta foi en banlieue": "Îmbrățișează credința ta în periferii"[24]. Tinerii sunt înfometați de carnea hrănitoare a învățăturii Bisericii. "Domnul meu și Dumnezeul meu." Nu vor fi satisfăcuți dacă le oferim lor pur și simplu pe Isus care era un tânăr brav și care voia să fim gentili unii cu alții. Societatea noastră este chinuită de o profundă prejudecată împotriva dogmelor. Steve Jobs, co-fondator al Apple, a rezumat acest concept în discursul său de început de an la Stanford în 2005: "Timpul este limitat, așadar, nu-l irosiți trăind viața altcuiva. Nu te lăsa închis de dogme, care înseamnă a conviețui cu rezultatele gândirii celorlalți". Desigur, repeta pur și simplu o dogmă învechită din timpurile noastre și nu gândea cu capul propriu. G.K. Chesterton afirma: "există numai două tipuri de persoane, acelea care acceptă dogmele și știu asta, și acelea care acceptă dogmele și nu știu asta… Copacii nu au dogme. Napii au o mentalitate deosebit de amplă"[25]. Unele dogme din timpul nostru sunt cu adevărat camere închise și sufocante fără oxigen: relativism, orice fel de fundamentalism, materialism, naționalism, scientism, fundamentalism religios. Blochează persoanele în mici imaginații înspăimântătoare. Însă marile învățături ale credinței noastre, Crezul nostru în substanță, deschid ușile inimilor noastre și ale minților noastre. Ne împing dincolo de micile răspunsuri și în căutarea infinită a Celui care este iubire infinită și adevăr, care depășește pentru totdeauna importanța noastră. Când eram tânăr frate, la sfârșitul anilor ’60, și totul părea să se sfărâme, cea mai mare parte dintre noi au rămas în Ordin, pentru că am întrevăzut frumusețea radioasă a Crezului, adevărul pe care nu-l posedăm, dar care ne posedă. Tinerii nu se vor mulțumi cu nimic mai puțin. Cum să-i invităm pe oamenii din timpul nostru să intre în spațiul amplu al credinței noastre? Cum putem, de exemplu, să atingem imaginația lor cu doctrina glorioasă a Treimii, învățătura cea mai concretă și practică existentă? Pentru aceasta avem nevoie de ajutorul teologilor. Și teologii uneori se retrag în camerele închise ale lumii academice de frica de a dialoga cu poporul lui Dumnezeu. Când studiam la Paris ca tânăr frate, l-am întrebat pe un alt dominican în ce consta doctoratul său. El a răspuns: "Tânărul meu frate (avea numai un an mai mult ca mine), nu voi încerca să explic asta. Nu ai înțelege". După douăzeci de ani m-am întors în vizită ca maestru al Ordinului, l-am văzut și nu am spus nimic! Desigur, avem nevoie de teologi academici – exegeți, filologi și istorici – care să ne mențină în ceea ce Sfântul Paul numește "ascultarea credinței" (Rom 1,5). Altminteri, vom folosi Scripturile pentru scopurile noastre și nu pentru cele ale lui Dumnezeu. Însă această disciplină dură de studiu este, în definitiv, în slujba dialogului cu contemporanii noștri, pentru a-i însoți în călătorie, în misterul infinit al iubirii divine. După ultima Adunare, Papa Francisc a invocat o teologie care să fie în dialog caritativ cu persoane de alte convingeri. A citat cuvintele sale studenților de la Universitatea Catolică Argentina: "Nu vă mulțumiți cu o teologie la măsuță. Lasă ca locul tău de reflecție să fie frontierele. […] Și teologii buni, ca și păstorii buni, au mirosul oamenilor și al străzii și, cu reflecția lor, varsă untdelemn și vin pe rănile bărbaților și ale femeilor"[26]. Teologia bună deschide ușile camerelor sufocante. Exact ca Toma, care este pasionat și fără frică. Îmbrățișează noi moduri de a vorbi, noi limbaje. O Biserică sinodală în misiune îndrăznește să învețe cu curaj și umilință. * * * Meditația nr. 3 Pescuitul de la Înviere In 21,1-14 "În noaptea aceea nu au prins nimic." Fiecare apariție a Celui Înviat începe în întuneric. Pentru Maria Magdalena era vorba de întunericul în a nu ști că Domnul a înviat. Însă el este acolo ca s-o aștepte. Pentru discipolii din camera încuiată era vorba de întunericul fricii lor. Cristos a înviat în duminica Paștelui, învingând noaptea, și totuși de fiecare dată ne regăsim în întuneric. Întunericul războiului, criza abuzurilor sexuale și așa mai departe. Care este noaptea care îi învăluie pe acești discipoli care au mers să pescuiască? Ne-am întors în lumea obișnuită. Petru spune: "Mă duc să pescuiesc". S-au întors la vechea rutină. Este ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic la Ierusalim. Năvoadele lor sunt goale. Ei sunt goi. Străinul întreabă dacă au ceva de mâncare. Toți răspund împreună "nu". În greacă ou. Cuvântul este gol ca și ei. Ou! Pescarii de ființe umane nu reușesc să prindă nici măcar pe cel mai mic dintre peștișori. Toți am cunoscut acele momente în care pare că nu reușim să obținem nimic. Entuziasmul inițial a dispărut. În timp ce începem a doua Adunare sinodală, pariez că unii dintre noi gândesc așa. Cei care începuseră cu entuziasm și trepidație ar putea să se întrebe dacă mergem în vreo direcție. Oricum, unii dintre noi nu au crezut niciodată. Ou! Întrebarea cea mai obișnuită pe care am primit-o despre Sinod în aceste ultime unsprezece luni a fost sceptică: S-a obținut ceva? Nu este totul o risipă de timp și de bani? Totuși, străinul este acolo pe mal mai înainte să-l poată vedea. Dumnezeu este mereu acolo primul, încă mai înainte să ne dăm seama. În Prologul Regulii Sfântului Benedict, Dumnezeu spune: "voi îndrepta ochii mei spre voi și urechile mele vor asculta rugăciunile voastre, ba chiar, încă înainte să mă invocați vă voi spune: Iată, sunt aici!"[27]. Dumnezeu așteaptă, încă înainte ca noi să-l rugăm. De ce nu-l recunosc? V-ați putea gândi că aceasta este una dintre acele întrebări întunecate asupra cărora studioșilor le place să scrie articole incomprehensibile, dar este profund relevantă pentru noi în acest Sinod. Cum putem recunoaște că astăzi este cu noi Domnul pe care însă nu l-am văzut? Problema nu este că pare diferit. Nu, este pentru că nu-l văzusem niciodată înainte. Herbert McCabe explică bine asta: "Persoanele nu-l recunosc pe Isus numai ca omul care știu că a fost ucis. Îl recunosc ca omul pe care într-un anumit sens îl cunoșteau și pe care credeau că îl cunosc, dar pe care nu-l cunosc până acum"[28]. El este misterul Iubirii întrupate și numai acum încep să întrevadă înălțimea și profunzimea iubirii care depășește orice înțelegere. Discipolul iubit este cel care spune: "Este Domnul", pentru că are ochi care iubesc. Primii teologi adesea se întrebau de ce Isus nu le-a apărut dușmanilor săi, precum Ponțiu Pilat. Ar fi putut să sară în sus și în jos în fața lui Pilat și Pilat încă nu l-ar fi văzut. Iubire "este un cuvânt în creștere, a cărui semnificație se schimbă și se dezvoltă"[29]. Copii fiind, credem că iubirea mamei noastre constă în a ne da mâncare atunci când o cerem și în a nu ne lăsa singuri. Crescând, ajungem să înțelegem că uneori iubirea cere să fie absenți sau să refuze să-ți dea ceea ce vrei, ca de exemplu, un iPhone. În 2012, un dominican francez numit Jean-Joseph Lataste a fost beatificat. Sau cum a spus BBC: "belificat"! Viața sa a fost răscolită atunci când în 1864 a vizitat o închisoare pentru femei. Cea mai mare parte dintre ele erau prostituate sau au comis infanticid. Le-a privit și a spus: "surorile mele". A întemeiat o congregație de surori care puteau trăi împreună cu alte femei. Mulți burghezi evlavioși era dezgustați. Încă nu învățaseră să vadă iubirea în acțiune. Nu-l recunoscuseră pe străinul de pe mal. Studioșii Bibliei petrec ore în tăcere în biblioteci pentru a studia limbi moarte întunecate. Asta pare pentru unii o pierdere de timp, și acesta este un act de iubire. Nu ne reunim în Sinod pentru a negocia compromisuri sau pentru a-i critica pe opozanți. Suntem aici pentru a învăța unii de la alții care este semnificația acestui cuvânt straniu "iubire". Fiecare dintre noi este un discipol iubit care are darul deosebit de a-l vedea pe străin pe mal și de a spune: "Este Domnul". Punctul de cotitură este atunci când ascultă de glasul Domnului și aruncă năvodul în cealaltă parte. Pare inutil. Ei sunt cei care se pricep la pescuit. Pentru ce să asculte de acest om care nu știe nimic despre pescuit? Am venit la acest Sinod din ascultare. Pentru mulți pare inutil. Am lucrat zile și nopți și probabil că ne îndoim că se obține ceva. Dar Biserica spune vino, și noi am venit. Am aruncat năvodul în cealaltă parte a bărcii, deși unii dintre noi spun că nu va fi niciun pescuit. Această ascultare va aduce rod în moduri pe care noi nu le imaginăm. Iată-ne ajunși la crux interpretationis: 153 de pești mari. Aș putea să vă plictisesc multe ore cu toate explicațiile minunate, și adesea absurde, ale acestui număr. Pentru ce 153? Unii spun că trebuie să fi fost 153. Dar imaginați-vă să-i numere în timp ce scapă peste tot. Alții spun că se referă la cele 153 de biserici care ar putea să fi existat în acea vreme. Alții că se referă la cele 153 de națiuni care erau cunoscut atunci. Înseamnă clar abundență. Providența abundentă a lui Dumnezeu este în acțiune. Sfântul John Henry Newman a descris providența ca "lucrarea tăcută a lui Dumnezeu". Instrumentum Laboris se deschide cu un citat din Isaia: "Domnul Sabaot va face un ospăț pentru toate popoarele pe muntele acesta, un ospăț cu mâncăruri grase și cu băuturi alese, cu mâncăruri pline de măduvă și cu băuturi alese și rafinate" (25,6). Împărăția intră năvalnic în viețile noastre cu convivialitate, excesiv, ca tot vinul acela la Cana. Sfântul Dominic s-a întors la mănăstirea surorilor la Roma noaptea târziu după o misiune de predicare. A trezit surorile pentru a le putea relata predica sa. A cerut vin. Rămânea numai o sticlă mică. Surorile au adus o cupă pe care au transmis-o spunând surorilor: "beți, Bibite satis, beți suficient". Și cupa nu s-a terminat niciodată. Trebuie să avem curajul de a ne încrede în faptul că Providența Divină va binecuvânta acest Sinod din belșug, "o măsură bună, îndesată, scuturată și cu vârf vi se va da în poală" (Lc 6,38). Nu suntem aici pentru o mâncare slabă, ci pentru haute cuisine a Împărăției, dacă dorim asta suficient. Petru se transformă dintr-odată. La începutul acestei scene este gol. S-a întors la vechea viață, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Acum se ridică și îmbracă hainele sale înainte de a se arunca în mare. De obicei ne scoatem hainele atunci când mergem să înotăm, dar acesta este un semn al demnității sale restabilite, exact cum tatăl îl îmbracă pe fiul rătăcitor când ajunge acasă. În pofida rușinii pe care o simte, pentru că l-a renegat pe Domnul, înoată spre prietenul său. Eu m-aș fi rușinat și aș fi înotat în direcția opusă. Ceilalți discipoli se străduiesc să tragă peștii la mal. Petru face asta singur. Care este secretul lui Petru? Orice lucru ar fi făcut, se întoarce la Domnul de mai multe și de mai multe ori. Iubirea sa este mai puternică decât rușinea sa. Isus a spus: "Când voi fi înălțat, îi voi atrage pe toți la mine" (In 12,32). Acum îl vedem pe Petru care atrage – este același cuvânt în greacă – năvodul plin de pești mari spre sine și năvodul nu se rupe. Acest lucru nu se datorează forței sale, ci cooperării sale cu atracția Domnului, forța magnetică a Domnului Înviat. Atracția Domnului este cea care trage la mal năvodul intact. Slujirea petrină a unității nu supraveghează pe fiii rebeli ai lui Dumnezeu. Revelează atracția Domnului, care ne atrage împreună. Când am ajuns la Sinod anul trecut, credeam că marea provocare era să se depășească opoziția otrăvitoare între tradiționaliști și progresiști. Cum putem vindeca acea polarizare care este așa de străină de catolicism? Însă în timp ce ascultam, părea că există o provocare și mai fundamentală: Cum poate Biserica să îmbrățișeze toate culturile diferite din lumea noastră? Cum putem trage sus năvodul cu peștii săi din orice cultură din lume? Cum poate să nu se rupă năvodul? Când Zidul din Berlin a căzut în 1989, s-a considerat terminat Războiul Rece. Francis Fukuyama a publicat The End of History and the Las Man[30] susținând că am intrat într-o eră nouă, triumful democrației liberale occidentale. Fiecare națiune părea destinată "să evolueze" în stilul nostru de viață occidentală. Unele țări, mai ales în sudul lumii, trebuiau numai să recupereze. Aceasta a fost o iluzie din care Occidentul se trezește lent. Trăim mai degrabă într-o lume multipolară în care diferite persoane din sudul lumii văd Occidentul ca decadent și condamnat. Trăim într-o lume post-occidentală[31]. Mulți occidentali încă nu-și dau seama de asta. Așteptăm noi Rusalii în care fiecare cultură să vorbească în propria limbă nativă și să fie înțeleasă. Aceasta este și misiunea noastră în timpul Sinodului și fundamentul misiunii noastre în lumea noastră sfâșiată și divizată. Să cerem rugăciunile Mariei, care desface nodurile, și ale lui Petru, care repară năvoadele! Înainte de toate, recunoaștem că avem nevoie unii de alții dacă vrem să fim catolici. Diferitele culturi reunite în această Adunare oferă reciproc vindecare, pun la încercare respectivele prejudecăți și se invită reciproc la o înțelegere mai profundă a iubirii. Fiecare cultură are un mod de a vedea pe Străinul de pe mal și de a spune "Este Domnul". De exemplu, Papa Benedict a recunoscut că Occidentul suferă de "o formă de boală a spiritului"[32], de ceea ce Sfântul Ioan Paul al II-lea a numit "o cultură a morții". Ori fugim de moarte și ne prefacem că nu se va întâmpla niciodată, ori încercăm s-o dominăm cu moartea asistată. Ca și Petru, noi occidentalii avem nevoie de ajutor pentru a vedea, pe mal, pe Domnul Înviat care a triumfat asupra morții. Avem nevoie de ajutor pentru a trăi cu mortalitatea noastră în speranță. Un stimat confrate dominican francez a murit în timpul unui capitul general la Bogota. La înmormântarea sa, frații din Occident erau doborâți de durere. Un tânăr confrate columbian a reacționat așa: "Acesta nu este momentul morții. Acesta este momentul credinței"[33]. În timpul acestui Sinod, fratele nostru, părintele Orobator SJ, a mulțumit pentru că a fost crescut de părinți care practicau religia tradițională africană, cu simțul său profund al dăruirii vieții. A scris el: "în centrul întregului sistem religios în toată Africa există o credință profundă în vitalitatea creației"[34]. Nu știi ce înseamnă a trăi dată te ascunzi de moarte. Avem mult de învățat de la frații noștri și surorile noastre din alte părți ale lumii, ai căror ochi sunt deschiși la moarte și, prin urmare, înțeleg mai mult ce înseamnă a fi vii. Probabil că provocarea noastră cea mai mare este să îmbrățișăm ceea ce Papa Benedict a numit "interculturalitate". Acesta nu este momentul pentru o explorare teoretică a ce anume înseamnă. Să ne imaginăm, în schimb, un năvod. Un năvod este compus din găuri goale legate între ele de funii. Spații și legături. Fără ambele n-ar exista un năvod pentru a scoate peștii. Când culturile se întâlnesc, ar trebui să rămână un spațiu între ele. Niciuna dintre cele două n-ar trebui s-o devoreze pe cealaltă, așa cum se întâmplă cu globalizarea consumismului. Ar trebui să onorăm diferența culturală. Vă amintiți de acel minunat cuvânt german, Zwischenraum, "camera între". Acesta este spațiul fertil între culturi atunci când fiecare păstrează propria identitate, dar este deschisă la cealaltă. Toma de Aquino a spus că atunci când este iubire, cei doi devin una, dar rămân distincți[35]. Nicio cultură nu ne-ar putea uni vreodată: nici latina, nici tomismul! Năvodul este intact, pentru că fiecare cultură este deschisă la adevăr în modul său. Cardinalul Ratzinger a explicat într-un discurs ținut la Hong Kong în 1992 că "deschiderea fundamentală a fiecărei persoane față de alta poate să fie explicată numai de faptul ascuns că sufletele noastre au fost atinse de adevăr; și asta explică acordul esențial care există și între culturile mai îndepărtate între ele. […] Nimeni nu percepe totul; nenumăratele intuiții formează și construiesc un soi de mozaic care arată complementaritatea și interrelația lor. Pentru a fi compleți, toți au nevoie unul de altul. Ființele umane se apropie de unitatea și de totalitatea ființei noastre numai în reciprocitatea tuturor marilor cuceriri culturale"[36]. Suntem legați împreună de credința noastră împărtășită, Crezul, care transcende orice cultură. Dar cum se poate traduce homoousios în swahili, hindi sau japoneză? Cu siguranță năvodul trebuie să fie ținut împreună de bucuria reciprocă, de prietenie, de bucuria împărtășită și chiar de râsete. Unul dintre exemplele mai fascinante ale acestei interculturalități a fost misiunea iezuiților în China în secolul al XVI-lea. Această întâlnire între Occident și Orient a apărut în cadrul unui parcurs de prietenie care se îmbogățea de la una și de la cealaltă parte. Prima carte a lui Matteo Ricci se intitula Despre prietenie. Prietenia a țesut năvodul. Mai degrabă decât să vorbesc despre acești iezuiți admirabili, voi arunca o privire asupra a două exemple despre care am avut experiență în Ordinul meu, numai pentru a ne ajuta să ne imaginăm misiunea noastră în Sinod. Unul dintre locurile mele preferate este o fermă din Benin, fondată de fratele nostru Godfrey Nzamujo. Se numește Songhai, de la numele marelui imperiu african care a înflorit în regiune în urmă cu cinci sute de ani. Nzamjo a învățat să cultive acasă în Africa și a studiat și științe occidentale în California. Songhai este rodul agriculturii africane și occidentale. Ferma a început cu un hectar de teren necultivat pe care nu-l voia nimeni, și acum are 24 de hectare și instruiește tineri agricultori din toată Africa, ba chiar din lume. În acest loc nu se irosește nimic. Muștele se îngrașă cu resturile de la restaurant și apoi sunt date ca hrană peștilor. Nzamujo numește Songhai Sheraton Hotelul muștelor. Toate animalele și plantele prosperă în dependență reciprocă. La Songhai chiar și țânțarii au rolul lor de desfășurat în echilibrul vieții, deși nu sunt una dintre cele mai bune idei ale lui Dumnezeu! Euharistia, în acest loc, este văzută în cadrul unei ecologii de recunoștință. Odată Nzamujo a spus: "Liturghia este combinația darurilor soarelui, ale apei și ale solului. Vinul este durerea și neliniștea care derivă din strugurele care trebuie să fie zdrobit, dar devine un simbol de prietenie". Songhai iradiază speranță. A spus el de asemenea: "Există un timp pentru a se naște și un timp pentru a muri, pentru că aceasta este natura. Africa poate să pară de partea perdantă, dar, în mod cinstit, din ceea ce aud și văd, mâine este timpul african". Asta este ceea ce se întâmplă atunci când culturile se întâlnesc în prietenie și generează speranță. Spațiul dintre noi este umplut de bucurie reciprocă și chiar de râsete. Nzamujo susține că porcii săi simbolizează atât proiectul, cât și prietenia noastră, pentru că sunt rezultatul încrucișării între mari porci albi din Yorkshire, ca mine, și mici porci negri africani, ca el. Diferența este fertilă. Un alt exemplu scurt: un dominican japonez, Shigeto Oshida, s-a descris ca un budist care l-a întâlnit pe Isus. A întemeiat un ashram aproape de muntele Fuji unde creștinii și budiștii trăiau împreună în armonie. Detesta tendința Occidentului de a examina realitatea cu noțiuni abstracte. A numit aceasta "al treilea picior al puiului", care nu este nici piciorul drept, nici piciorul stâng, ci un picior abstract și inexistent. A spus el: "Noi japonezii știm în sângele nostru ce este religia. Biserica Catolică nu este o cutie de ciocolată sau o firmă"[37]. Când Oshida ținea reculegeri, în special pentru episcopi obișnuiți cu viața sedentară, îi plăcea să-i trimită să planteze orez în orezării, indiferent de protestele lor din cauza durerii de spate. A scris el: "Un țăran care lucrează greu de la răsărit până la apus știe că un bob de orez nu este un produs al său, un lucru făcut cu forțele sale, ci ceva care i-a fost dat de Dumnezeu. Trebuie să ofere bobul de orez lui Dumnezeu care este ascuns dar care dă totul. Trebuie să spună: «Acesta este al tău»"[38]. Oshida era profund critic față de cultura occidentală, dar, ca și Nzamujo, depășea diviziunile culturale cu râsete și bucurie. Îi plăcea să glumească spunând că Dumnezeu l-a înșelat făcându-l să devină creștin și apoi dominican, pentru că a întâlnit creștini și după aceea dominicani minunați și credea că tuturor le plăcea așa. Râdea spunând: "Greșeam! Dumnezeu m-a înșelat". Tot așa năvodul lui Petru este plin de spațiu și ținut împreună de adevăr, de bucurie și de deliciu. Este tras la mal nu de puterea juridică, ci de atracția Domnului care, atunci când este înălțat, îi atrage pe toți la sine. Frumusețea trage năvodul la mal. Gândiți-vă la Matatoshi Asari, un catolic japonez din Nagasaki, care a trimis cireșe, simboluri de reconciliere, tuturor națiunilor care au fost vătămate de Al Doilea Război Mondial[39]. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze acest Sinod cu întâlniri culturale așa de iubitoare, în care cei doi devin una, dar rămân distincți. Nicio cultură nu poate domina. Însă trebuie să fim conștienți în mod atent de modul în care echilibrul de putere este în joc în conversațiile noastre. Întâlnirea de culturi nu este niciodată nevinovată sau pur și simplu cerebrală. Colonialismul încă structurează lumea noastră. Robator a împărtășit un proverb african: "Cât timp leul nu învață să scrie și să vorbească, vânătoarea va glorifica mereu pe vânător"[40]. Leul acum vorbește, dar Occidentul nu ascultă. Un cântec din tinerețea mea spune: "Banul face să se colinde lumea". Putem trăi într-o lume post-occidentală, dar sistemul bancar încă este controlat de Occident. Imperialismul nu s-a terminat și încă încearcă să impună valorile sale altora. Însă străinul de pe mal nu era un membru al elitei înstărite. A fost răstignit de cea mai mare putere imperială din timpul său, o moarte rezervată sclavilor, menită să umilească. De aceea să ascultăm cu atenție mare pe cei care sunt răstigniți astăzi de puterile imperiale din timpul nostru. Să ne ascultăm cu umilință unii pe alții. Este un umil Simon Petru cel pe care-l vom întâlni în această după-amiază. *** Meditația nr. 4 Micul-dejun In 21,15-25 Acum, în sfârșit, pentru prima dată de la renegare, Isus și Simon Petru vorbesc împreună. Nu este clar dacă era vorba de peștele fript sau de Petru! Isus îl întreabă pe Petru: "Mă iubești?". Nu este niciun cuvânt despre renegarea sa. Ceea ce contează este acum, astăzi. ?ukasz Popko OP a scris: "A se observa că Isus nu a întrebat despre trecut. Nu a cerut o explicație sau o scuză. În al doilea rând, nu a întrebat despre viitor: Mă vei iubi? Nu a cerut o promisiune: Promiți că mă vei iubi. A întrebat despre prezent! Așa de des evităm întrebarea despre iubire și răspunsul corespunzător, pentru că suntem blocați în falimentele din trecut sau în fanteziile din viitor"[41]. Oficiul divin începe în fiecare zi cu rugăciunea lui Dumnezeu adresată nouă: "O, de ai asculta glasul meu". Astăzi este unica zi care există, prezentul lui Dumnezeu este prezentul. Astăzi, în timpul acestui Sinod, trebuie să-l ascultăm pe Domnul și trebuie să ne ascultăm unii pe alții. Nu putem amâna. Dacă o vom face, astăzi va fi un nou început. Cu puțin înainte de a muri, cardinalul Martini l-a surprins pe prietenul său Damiano Modena când dintr-odată a spus: "Creștinismul este numai la început". "Creștinismul este numai la început". De ce amânăm? Scepticismul și inerția ne rețin. Frații mei irlandezi glumesc spunând că limba irlandeză are 32 de cuvinte pentru mâine, dar niciunul dintre ele nu are același sens de urgență al lui "mañana"! Când Petru l-a văzut pe Domnul pe mal, nu a ezitat să se arunce în apă și să înoate spre țărm. Carpe Diem. Conversația la micul-dejun este probabil cea mai subtilă și delicată din Biblie. Rușinea renegării lui Petru este în aer, dar nimic nu este spus în mod explicit. Cu gentilețe și probabil și cu un zâmbet, Isus deschide spațiul lui Petru pentru a retracta de trei ori tripla sa renegare. Zgândărim persoanele cu nebunia a ceea ce au spus sau au făcut? Sau le deschidem în mod delicat un spațiu pentru a merge înainte? "Mă iubești mai mult decât aceștia?" În Matei și Marcu, pe care Ioan le cunoștea cu siguranță, Petru afirmase exact acest lucru în noaptea sa de rușine. "Chiar dacă toți se vor scandaliza, eu nu" (Mc 14,20). Te iubesc de mor! Și acum o face din nou! Există multă dezbatere cu privire la semnificațiile diferitelor cuvinte pentru iubire aici, agape și philia. Sunt convins că Petru afirmă că nu numai că-l iubește pe Isus, ci îl iubește cu cea mai bună dintre toate iubirile, philia, prietenie. "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi" (In 15,13). Acesta este exact ceea ce nu a reușit să facă. Anthony Giambrone OP, de la Ecole Biblique, traduce cele trei răspunsuri ale lui Petru în acest mod[42]: "Da, Doamne, te iubesc mai mult decât ei și mai mult decât eu îi iubesc pe alții. Tu ești mai mult; tu ești prietenul meu". "Phileo: am spus-o și o gândesc cu adevărat. Tu ești prietenul meu." "Tu știi toate lucrurile, tu știi din experiență că eu iubesc cu iubirea deplină a prieteniei." A se observa ironia dulce: Petru spune "Tu mă cunoști". În acea noapte tristă a negat că-l cunoaște pe Isus, dar Isus îl cunoaște pe el. Conform legii antice, ar fi eșuat din nou în timpul persecuției neroniene. Fugind din Roma, l-a întâlnit pe Cristos care mergea în oraș. Îl întreabă pe Domnul său: Unde mergi? Quo vadis? "Să mor din nou." Acolo Petru arată cea mai mare dintre toate iubirile pe care le-a mărturisit și le-a negat de două ori. Acolo, la sfârșitul vieții sale, este fidel față de votul său de iubire. Aceasta ne dă curaj nouă tuturor în eșecurile noastre. Iată o lecție de importanță maximă pentru acest Sinod. Isus s-a încrezut în Petru și i-a încredințat turma, chiar dacă până acum nu fusese demn de încredere. Biserica este întemeiată pe stânca încrederii nemeritate a lui Dumnezeu în Simon Petru. Vom îndrăzni să ne încredem unul în altul, în pofida unor eșecuri? Sinodul depinde de aceasta. Numai un exemplu: nu este un secret că declarația Fiducia supplicans a provocat angoasă și furie în rândul multor episcopi în toată lumea. Unii membri ai acestui Sinod s-au simțit trădați. Însă Biserica va deveni o comunitate credibilă numai dacă ne asumăm riscul, ca și Domnul, să ne încredem unul în altul, chiar dacă am fost răniți. Domnul se încredințează în mâinile noastre iarăși și iarăși, în fiecare Euharistie, chiar dacă îl trădăm în continuare. Criza abuzurilor sexuale ne-a învățat în mod dureros că aceasta nu poate să fie o încredere iresponsabilă care pune în pericol pe ceilalți, în special pe minori, ci o încredere care îmbrățișează riscul nostru de a fi răniți. Suntem în fața unei crize globale de încredere. Politicienii din toate partidele spun că nu se poate avea încredere în politicienii din celelalte partide și, prin urmare, nimeni nu mai are încredere în politicieni. În toată lumea, tinerii pierd încrederea în democrație. Fake news și manipularea din mass-media înseamnă că nu putem avea încredere că este spus adevărul. Cerem tot mai multă credibilitate, tot mai multe teste și rezumate, dar nu putem niciodată risipi suspiciunea noastră că vreunul se descurcă. O criză de încredere încurajează persoanele să se comporte în mod necredibil, din moment ce toți ceilalți, cu siguranță, acționează în același mod. Clement de Alexandria a scris în secolul al III-lea că trebuie "să riscăm să trecem în terenul lui Dumnezeu"[43]. Acesta este terenul celor care se încred în Domnul și unii în alții, chiar și atunci când pare nesăbuit. Nu putem spune: "Nu voi risca să fiu rănit din nou". Un țăran a alergat la Sfântul Francisc de Assisi și l-a întrebat cine era Francisc. Țăranul a spus după aceea: "Te îndemn să nu fii diferit de cum pari, pentru că multe persoane și-au pus încrederea lor în tine". Aceste cuvinte m-am marcat. Numai dacă ar ști asta! Milioane de persoane au încredere mai mult în noi și pentru un motiv bun. Trebuie să reconstruim încrederea, începând de la noi, unii cu alții, în această adunare. Când am fost ales maestru al dominicanilor, am cerut sfat de la predecesorul meu, un irlandez minunat. Mi-a spus: "Înainte de toate, când călătorești în locuri îndepărtate, ține mereu un pic de hârtie igienică în buzunarul de la spate. (Foarte înțelept!) În al doilea rând, ai încredere în frați. Ordinul a votat pentru a avea încredere în tine. Trebuie să ai încredere în frați. Provincialii uneori vor lua decizii care te vor lăsa perplex și cu care nu ești de acord. În afară de circumstanțe excepționale, ai încredere în ei". Sfântul Dominic avea încredere în novici și îi trimitea să predice, în timp ce cistercienii erau siguri că vor scăpa toți. Încrederea ține împreună năvodul lui Petru. Unul dintre provincialii noștri erau un frate brav, dar avea probleme de alcoolism. Spre uimirea mea, a fost reales. Eram orgolios că acel capitul provincial și-a asumat riscul și am confirmat alegerea. Îmi amintesc că un dominican american avea probleme cu alcoolul și a mers la medicul său. Medicul a spus: "Părinte, primul lucru pe care l-ai putea face ar fi să încetezi complet să bei". Fratele a răspuns: "Doctore, nu sunt vrednic de primul loc. Care este al doilea?". La sfârșit totul se întemeiază pe încrederea în Dumnezeu care se încredințează nouă. Să avem încredere că acest Sinod, cu harul lui Dumnezeu, va aduce rod, chiar dacă nu putem anticipa ce va fi și ar putea să nu fie ceea ce dorim. O poezie de Teilhard de Chardin: "Să aveți încredere mai ales în lucrarea lentă a lui Dumnezeu. Suntem desigur nerăbdători în orice lucru să ajungem la sfârșit fără întârziere. Am vrea să sărim peste etapele intermediare. Suntem nerăbdători să fim pe cale spre ceva necunoscut, ceva nou. Este totuși legea fiecărui progres care se face trecând prin unele etape de instabilitate, și care poate cere mult timp"[44]. Un alt iezuit (astăzi mă simt generos!), Gregory Boyle, scrie: "Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care așteaptă. Cine suntem noi pentru a nu face altfel? Avem nevoie de ceea ce folosește pentru marea cotitură. Așteptați-o!"[45]. Isus îl însărcinează pe Petru să pască oile sale. Oile mele, spune Isus, nu ale tale. Petru trebuie să fie bunul păstor care conduce oile afară din granițele strâmte ale staulului pentru a paște în pășunile largi ale lumii, unde lupii sunt la pândă. Cunoaște turma sa pe nume și ei vor avea încredere în glasul său. Toți cei care sunt botezați în regalitatea lui Cristos sunt chemați să fie păstori: păstori ai turmelor mici a familiile noastre, a elevilor din școlile noastre, a vecinilor noștri. Părinți, profesori, lideri laici, toți sunt chemați să fie păstori care cunosc oile lor pe nume și câștigă încrederea lor. Toți avem responsabilitatea extraordinară de a ne îngriji de oile Domnului. Totuși, Isus îi conferă lui Petru un rol specific în comunitate, rolul de bun păstor. Acesta este un rol specific al păstorilor noștri hirotoniți, acela de a conduce afară oile dintr-un staul ecleziastic strâmt și introvertit spre spațiile deschise ale lumii. Din sacristie spre piața publică. Și totuși, adesea s-a revelat că cel mai suspicios despre parcursul sinodal și cel mai rezistent la el este clerul. Ce autoritate au Petru și succesorii săi pentru a face asta? Sara Paris de la Universitatea din Edimburg a scris: "Autoritatea lui Petru este autoritatea unui păcătos căit"[46]. El poate conduce turma la pășunea harului lui Dumnezeu, pentru că evident are nevoie el însuși de harul lui Dumnezeu. Papa Francisc a spus într-un interviu în 2015: "Sunt un păcătos… sunt sigur de asta. Sunt un păcătos pe care Domnul l-a privit cu milostivire. Eu sunt, așa cum am spus deținuților în Bolivia, un om iertat"[47] (cf. Lc 5,8). Aceasta este autoritatea bucuroasă a păstorilor. Suntem persoane iertate. Putem lăsa să cadă masca grea a superiorității, povara de a ne preface că suntem înspăimântător de sfinți. Preotul ne reunește pe toți în unitate la începutul Euharistiei, în timp ce ne aducem aminte de "păcatele noastre", nu de ale tale! Aceasta este unitatea noastră, iertarea prin har. În cea mai mare parte a ordinelor călugărești la depunerea voturilor li se pune candidaților această întrebare: "Ce cauți?". Răspunsul este: "Milostivirea lui Dumnezeu și milostivirea voastră". Bucuria păcătosului căit este să intre în lumina judecății iubitoare a lui Dumnezeu și să ne descoperim complet iubiți. Cardinalul Basil Hume a spus că "judecata este a șopti la urechea unui Dumnezeu milostiv și compătimitor istoria vieții mele pe care n-am fost niciodată în stare s-o relatez…"[48]. "Mulți dintre noi au o istorie, sau cel puțin o parte din ea, despre care n-am fost niciodată în stare să vorbim nimănui. Frica de a fi înțeleși greșit, incapacitatea de a ne înțelege pe noi înșine, ignorarea laturii întunecate a vieților noastre ascunse, sau pur și simplu rușinea, fac foarte dificil pentru multe persoane… Ce alinare va fi a putea șopti liber și pe deplin la acea ureche milostivă și compătimitoare. După toate acestea este ceea ce el a voit mereu"[49]. Pe mal, Petru încă nu era gata să relateze istoria nevoii sale de iertare. Acea zi va veni. Primul rezumat al renegării lui Isus din partea lui Petru pe care îl avem se află în Evanghelia după Sfântul Marcu, care este numită adesea: "memoriile lui Petru". Sfântul Marcu era la cunoștința falimentului lui Petru, pentru că Petru l-a relatat comunității sale la Roma. În timpul persecuției lui Nero, Biserica a avut o mare cedare și creștinii s-au trădat reciproc. Pare că atunci Petru a admis propriul faliment: "Tu l-ai trădat pe Domnul. Și eu!". Instrumentum Laboris afirmă că adesea am cerut ca poporul lui Dumnezeu să fie responsabil față de ierarhie, dar și ierarhia trebuie să fie responsabilă față de poporul lui Dumnezeu (75, 76). În momentul cel mai întunecat, Petru a dat cont despre sine poporului său. Asta a transformat rușinea sa în bucurie. Aceasta este slujirea de unitate a păstorului, pentru a ne aduna împreună, pentru că "îndrăznim să spunem Tatăl nostru". Elitismul clerical nu este deci numai o lipsă de umilință, ci o negare a identității sacerdotale. Ar fi ca a fi un grădinar care crede că munca sa este aceea de a smulge florile. La final, Petru realizează în sfârșit acel act mai mare de iubire. "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: a-și da viața pentru prietenii săi". Preotul este slujitorul prieteniei divine. Instrumentum Laboris ne avertizează că preoții vorbesc adesea despre "o anumită oboseală, legată mai ales de un sentiment de izolare, de singurătate, de a fi eliminați din relații sănătoase și sustenabile și de a fi depășiți de cererea de a da răspunsuri la orice nevoie" (35). Sinodul pare o ulterioară angajare pentru persoane care sunt deja angajate dincolo de orice limită. Tentația preotului este aceea de a fi un solitar, de a face totul singur. Însă asta contrazice vocația sa, chemarea la prietenie: prieten al lui Dumnezeu, prietenie cu laicii, prietenie cu aceia care sunt la limită, prietenie cu alți preoți în preoțime. Sfântul Antonie cel Mare a devenit în deșert prietenul tuturor, pentru că a ajuns la transparență. Peter Brown a scris: "A ajuns să iradieze o fascinație magnetică și o deschidere față de toți, încât orice străin care îl întâlnea, înconjurat de mulțimi de discipoli, călugări aflați în vizită și pelerini laici, știa cine era marele Antonie. Putea fi recunoscut imediat ca unul a cărui inimă ajunsese la o transparență totală față de ceilalți"[50]. Iată de ce o lipsă de transparență și responsabilitate corupe însăși inima identității sacerdotale. Transparența lui Petru, păcătosul, este fundamentul autorității sale. Nu poate să existe îngropare în nisip. Nu se așteaptă să mărturisim deschis toate păcatele noastre, ci măcar să nu fim ipocriți. Poporul lui Dumnezeu este rapid să ierte totul în afară de ipocrizie. "Nimeni nu are o iubire mai mare decât asta: să-și dea viața pentru prietenii săi." Mulți preoți simt cu adevărat să-și dea viața, dăruind totul, terminați și epuizați. Un preot englez, Sean Connolly, tânăr fiind, a scris: "Uneori mă simt ca un burete uriaș, care absoarbe dificultățile lor și încercările lor. Problema este că adesea nu există un loc unde să mă storc pe mine însumi și, prin urmare, totul se acumulează și se acumulează"[51]. Are prieteni care au părăsit preoția, pentru că voiau să-și ia înapoi viața lor. Profesorii la sfârșitul săptămânii îl salută strigând: "Bun sfârșit de săptămână". Un frumos sfârșit de săptămână, te rog! Spune el: "Când mă întorc acasă cu mașina într-o vineri după-amiază, uneori îmi trece prin cap gândul: n-ar fi frumos să am din nou viața mea?"[52]. Isus nu a spus: "Am venit pentru ca tu să trăiești și să trăiești din belșug". Amintiți-vă de acele cuvinte ale Sfântului Irineu: "Gloria Dei est homo vivens"; gloria lui Dumnezeu este o ființă umană pe deplin vie. A dărui viața nu înseamnă a dărui propria agendă. Nu înseamnă a face totul singuri. Cardinalul Ratzinger a citat aceste cuvinte la înmormântarea lui Ioan Paul al II-lea: "Un altul te va îmbrăca. Și tocmai în această comuniune cu Domnul suferind el, în mod neobosit și cu intensitate mereu nouă, a vestit evanghelia, misterul acelei iubiri care merge până la capăt (cf. In 13,1)". A dărui viața este un act de iubire, nu o muncă fără sfârșit. Prietenie înseamnă a învăța să stăm cu persoanele și a ne bucura de compania lor. Înseamnă distracție și râsete împărtășite, ca atunci când Isus stătea la masă cu prostituatele și vameșii. Așadar, Petru are autoritatea păcătosului căit. Însă aceasta nu este unica autoritate în acest text. Isus îi spune lui Petru: "Urmează-mă". Pentru îl privește pe discipolul pe care îl iubea Isus și care deja îl urmează pe Domnul. "Și el?", întreabă Petru. "Ce-ți pasă?", răspunde Isus. Discipolul iubit are autoritatea sa. A văzut mormântul gol și a crezut. Am ascultat cu interes mărturia sa și "știm că mărturia sa este adevărată" (v. 24). Pe cruce, Isus o încredințează pe mama sa îngrijirilor sale. Fiecare se încrede în autoritatea celuilalt. Petru a recunoscut autoritatea discipolului iubit în noaptea dinainte ca Isus să moară, când i-a cerut să-l întrebe pe Isus cine îl va trăda. Probabil că discipolul iubit a avut autoritatea de a-l lăsa pe Petru să intre în casa marelui preot. Dar și discipolul iubit se încrede în Petru. Aleargă la mormânt și ajunge primul acolo, dar se încrede în bătrânețea lui Petru și îl lasă să intre cei dintâi. Rolul păstorilor este acela de a se ascunde și de a onora autoritatea tuturor celor de care se îngrijesc. Fiecare are ceva de oferit. Vincent Donovan era un preot misionar care lucra cu masaii în Africa orientală. Timp îndelungat, s-a întrebat cu privire la rolul său de preot. A descoperit că: "nu ar fi fost acela din comunitate care cunoștea mai mult teologia, teologul. Nu ar fi fost predicatorul sau evanghelistul comunității. Nu ar fi fost profetul. Nu ar fi fost membrul cel mai important din comunitate, în sensul de a fi acela care ar fi trebuit să dea contribuția cea mai importantă, de care comunitatea ar fi putut să fie capabilă într-o zi. Ci ar fi fost punctul focal al întregii comunități, acela care avea să permită comunității să acționeze, atât în cult, cât și în slujire… Ar fi fost semnul unirii lor cu exteriorul, Biserica universală. Ar fi fost preotul lor"[53]. Succesorii discipolului iubit sunt toți cei care au ochii deschiși pentru a-l observa pe străinul de pe mal și a declara: "Este Domnul!". Maica Tereza de Calcutta l-a văzut pe Domnul murind pe străzile din Calcutta. Și Maria Magdalena are autoritatea sa, deoarece este aceea căreia Domnul înviat i-a vorbit cea dintâi, apostola apostolilor. Iubirea sa duioasă a deschis-o la întâlnirea cu prezența sa. Toma are autoritatea sa din cauza pasiunii sale pentru adevăr. Fiecare se încrede în celălalt. Rivalitatea este dușmană a autorității bune în Biserică. Un sfânt eremit în deșert a respins toate atacurile unei haite de diavoli. Dar Satana a venit să-i șoptească la ureche: "Fratele tău a fost numit episcop de Alexandria". Sfântul eremit a explodat de furie. "Bine făcut", a spus Satana! Așadar, în acest Sinod putem să discernem autoritatea celuilalt și să ne încredem în ea. Ce slujiri noi sunt necesare pentru ca Biserica să recunoască autoritatea lor și să le însărcineze de a o exercita? Evanghelia face lumină asupra atâtora care, în acel timp, au acționat cu autoritate. Putem să facem asta și noi astăzi. Pentru că astăzi este unica zi pe care o avem la dispoziție. Carpe diem! (După Vatican News, 30 septembrie 2024 și 1 octombrie 2024) Link: https://www.vaticannews.va/it/vaticano/news/2024-09/ritiro-sinodale-meditazioni-padre-radicliffe-testo-integrale.html; https://www.vaticannews.va/it/vaticano/news/2024-10/ritiro-sinodale-padre-radcliffe-meditazioni-testo-integrale.html Traducere de pr. Mihai Pătrașcu Note: [1] Amos OZ, A Tale of Love and Darkness, Vintage, London, 2005, p. 110, traducerea noastră. [2] Tomáš Halík, Patience with God, Doubleday, New York, 2009, p. 9, traducerea noastră. [3] Rainer Maria Rilke, Letters to a Young Poet, IV Letter, 16 iulie 1903. Translated by N. D. Herter Norton, W.W. Norton and Company, 1934, traducerea noastră. [4] Paul Murray, OP, "Dominicans and the Key of Knowledge", Conversație cu Frații Dominicani studenți, Roma - PUST, Angelicum, 19 februarie 2023. [5] Ibid., p. 47. [6] S T, I-II, q. 109, a. 1, ad 1. [7] "A crea o navă nu înseamnă a țese vele, a forja cuie sau a citi stelele, ci a da un gust mării, care este una, și căreia nimic nu este contradictoriu, ci o comunitate în iubire" (A. Saint-Exupéry, Citadelle, Gallimard, Paris, 1959, p. 687, traducerea noastră). [8] Aici nu Ruah ci Neshama. [9] Fergus Fleming, The Sword and the Cross, Londra, 2003, p. 235. [10] George Eliot, Preludiul la Middlemarch, publicat pentru prima dată în 1871. [11] Alan Paton, Ah, But your Land is Beautiful, Vintage/Ebury, Londra, 2002, p. 66-67. [12] Simon Tugwell OP, Reflections on the Beatitudes, Darton Longman and Todd, Londra, 1980, p. 114. [13] Ibid., p. 112. [14] Citat în Simon Tugwell, "Scholarship, sanctity and spirituality", Communio 11/1 (1984), p. 53. [15] Michael Heher, The Lost Art of Walking on Water: Reimagining the Priesthood, Mahwah, Paulist Press, 2004, p. 132. [16] Herbert McCabe, God Matters, Continuum, Londra - New York, 2005, p. 94-95. [17] Dorothy Day, The Duty of Delight, Marquette University, New York, 2008, p. 943. [18] Ibid., p. 895. [19] "Children, Violence and the Media", A Report for Parents and Policy Makers Senate Committee on the Judiciary; Senatore Orrin G. Hatch, Utah, Președinte al Comisiei Judiciare pregătită de Comisia de Majoritate a Senatului Judiciar, 14 septembrie 1999. [20] Timothy Radcliffe, OP, Alive in God: A Christian Imagination, Bloomsbury, Londra, p. 197. [21] Cf. ibid., pag. 262-263. [22] Naomi Burton et al. (eds), The Asian Journal of Thomas Merton, New Directions, New York, 1973, p. 308. [23] Timothy L. Fox: "Jesus’ Resurrection Appearances", 1 noiembrie 2019: www.modernreformation.org/resources/essays/jesus-resurrection-appearances. [24] Arnaud Bevilaqua, "The Great Awakening of young Catholics on the outskirts of Paris", La Croix International, 22 martie 2024. [25] G. K. Chesterton, Milostivirea domnului Arnold Bennett, Fancies vs. Fads, Dodd, Mead and Company, New York, 1923: http://www.gkc.org.uk/gkc/books/Fancies_Versis_Fads.txt. [26] Francisc, Ad theologiam promovendam, 1 noiembrie 2023. [27] Regula Sfântului Benedict, Prolog. [28] God, Christ and Us, p. 94. [29] Herbert McCabe OP, Law, Love and Language, p. 18. [30] F. Fukuyama, The End of History and the Last Man, Penguin, London, 1989. [31] Oliver Stuenkel, Post-Western World: How Emerging Powers Are Remaking Global Order, Polity, 2016. [32] Omilie la deschiderea celei de-a doua Adunări pentru Africa a Sinodului Episcopilor, 4 octombrie, 2009. [33] Episodul mi-a fost relatat de fr. Bruno Cadoret, OP, maestru actual al Ordinului. [34] Agbonkhianmeghe E., Religion and Faith in Africa: Confession of an animist, Orbis, New York, 2018, p. 16. [35] ST II-II 17, 3. [36] Cristos, credința și provocarea culturilor. Întâlnirea cu comisiile doctrinale în Asia, Hong Kong, 3 martie, 1993. [37] P. 135. [38] Îngrijit de Claudia Mattiello, Takemori: Teachings of Shigeto Oshida, a Zen Master, Buenos Aires, 2007. [39] Naoko Abe, The Martyr and the Red Kimono, Chatto and Windus, London, 2024. [40] P. XVII. [41] Comunicare privată. [42] Anthony Giambrone, The Bible and the Priesthood: Priestly participation in the One Sacrifice for Sin, Baker Academic, Grand Rapids, 2022, p. 185f. [43] Proteptico X, 93, citat de A.G., p. 128. [44] A Letter to his niece, from Hearts on Fire, ed. Michale Harter SJ, Loyola Press, 2009. [45] Tattos on the Eart, p. 113. [46] Comunicare privată. [47] A crede, 02/12/2015. [48] Citat al unui preot anonim. [49] A fi un pelerin, p. 228. [50] To be a Pilgrim, p. 228. [51] Simple Priesthood, London 2001, p. 27. [52] Op. cit., p. 42. [53] Vincent J. Donovan, Christianity Rediscovered: An Epistle from the Masai, London 1978, p. 144f.
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |