© Vatican Media

La Ciudad de Mexico beatificarea părintelui Moisés Lira Serafin

Apostol al bunătăţii

de David de Jesús Padron, postulator

A fost un adevărat "apostol al bunătăţii" Moisés Lira Serafin, preot din Congregaţia "Misionarii Duhului Sfânt" şi fondator al Congregaţiei "Misionarii Carităţii ai Mariei Neprihănite" care sâmbătă, 14 septembrie 2024, este beatificat în Ciudad de Mexico. Prezidată, reprezentându-l pe Papa Francisc, de cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor, celebrarea se ţine la amiază - ora 21.00 în România - în Bazilica citadină "Santa Maria de Guadalupe".

Născut la Zacatlán (Puebla, Mexic) la 16 septembrie 1893, ultimul dintre şapte fraţi, a crescut într-o familie creştină, simplă, umilă, cu bune obiceiuri. Dar copilăria sa a fost zdruncinată repede de moartea mamei, petrecută în 1898.

Tatăl, învăţător în şcolile parohiale, a fost constrâns să se mute în diferite locuri, până când a încheiat a doua căsătorie în 1908, încredinţându-l pe băiat custodiei unui preot. În acea perioadă au început să se manifeste primele semne de vocaţie, aşa încât, sfătuit de o soră, tânărul s-a mutat în oraşul Puebla, la casa unei binefăcătoare.

După doi ani, dedicaţi mai ales studiului, a început să frecventeze Seminarul Plafoxiano din Puebla şi în 1914 a aderat la invitaţia venerabilului părinte Felix de Jesús Rougier, fondator al Misionarilor Duhului Sfânt, unde Moisés a fost primul novice, numit pentru acest motiv "întâiul născut". Însă în acei ani, în Mexic s-a dezlănţuit persecuţia religioasă din cauza căreia el a putut să frecventeze noviciatul numai în mod discontinuu şi fără o locuinţă fixă.

Totuşi, în 1916 a putut să îmbrace haina călugărească şi, anul următor, să depună voturile. A continuat itinerarul său formativ în vederea hirotonirii sacerdotale, care a avut loc la 14 mai 1922, iar în ziua de Crăciun din acel an a depus voturile perpetue. După o lună, a creat fraza a ceea ce va deveni itinerarul său de sfinţenie: "Este necesar a fi foarte mic, pentru a fi un mare sfânt".

Numit maestru din casa noviciatului, slujire pe care a alternat-o cu apostolatul extern mai ales ca duhovnic, în timpul epidemiei de variolă neagră din 1923, vizitând bolnavii, a fost contagiat grav, aşa încât s-a temut pentru viaţa sa. În 1925, în Ciudad de Mexico a continuat să implementeze angajarea sa faţă de cultul Euharistiei şi al sacramentului reconcilierii, îndreptat şi spre puşcăriaşi.

În 1926, persecuţia religioasă a suferit o ulterioară recrudescenţă, care a dus la o creştere a muncii apostolice a preotului, care celebra Euharistia în case şi ducea împărtăşania celor bolnavi, în pofida interdicţiei guvernului. Fiind pentru aceasta în pericol, ascultând de părintele său fondator s-a mutat la Roma, unde a frecventat cursurile de teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Gregoriana. Au fost ani de dedicare studiului, în timpul cărora şi-a propus să "studieze toată teologia Bisericii pentru a o face iubită, dar mai ales pentru a se bucura de ea în tăcerea reculegerii la picioarele Învăţătorului".

Însă perioada romană nu a fost liniştită sub aspectul spiritual din cauza factorilor externi care au provocat în el o criză puternică şi au pus la încercare vocaţia sa călugărească. În faţa tentaţiei de a schimba congregaţie, a făcut vot de abandonare în mâinile lui Dumnezeu, reînnoindu-l în fiecare an în Joia Sfântă. Cu acest vot a reuşit să cucerească pacea şi stabilitatea spirituală şi vocaţională ca misionar al Duhului Sfânt.

În 1928, Moisés se întoarce în Mexic, unde cultul încă nu era restabilit; totuşi, a continuat misiunea sa cu mai mare entuziasm şi generozitate ca însoţitor de suflete, exercitând în mod excelent carisma de director spiritual şi desfăşurând o slujire ascunsă a sacramentului reconcilierii, ajungând să fie numit "martir al confesionalului". Era energic şi înţelegător în acelaşi timp, unind dulceaţa cu exigenţa: ştia să trateze persoanele cu spontaneitate şi naturaleţe, totul cu înţelepciunea proprie a unui maestru.

În 1934, a fondat Opera de caritate şi apostolat social adică Misionarele Carităţii Mariei Neprihănite, ca "apostole ale bunătăţii".

Caritatea părintelui Moisés era îndreptată spre toţi: săraci, bogaţi, bătrâni, tineri şi copii; de fapt, el a fost deosebit de angajat în îngrijirea pastorală a acoliţilor şi a călugăriţelor.

Atenţia sa era îndreptată îndeosebi spre bolnavi, în special dacă erau preoţi, pe care-i vizita adesea ducându-le un cuvânt de speranţă. O caritate plină de bucurie care insufla însufleţire şi curaj.

Iubitor al tăcerii şi al contemplaţiei, în afară de iubirea sa profundă faţă de Dumnezeu, care s-a tradus într-o viaţă călugărească exemplară, părintele Moisés nu neglija niciodată celebrarea liturgică şi adoraţia euharistică.

Nutrea o devoţiune filială faţă de Fecioară şi din rugăciunea intensă şi plină de fervoare scotea energia pentru a tinde la perfecţiune.

Acţiunea sa pastorală era deosebit de eficace, pentru că era susţinută şi valorizată de exemplul său constant. Curăţia sa a fost candidă, ca aceea a unui copil. Urmând exemplul Mariei, se poate prezenta ca model de paternitate spirituală; instrument al iertării lui Dumnezeu pentru fiii săi; vindecător al rănilor lor; ajutător în nevoile lor materiale; ajutor pentru a discerne voinţa lui Dumnezeu în diferitele circumstanţe ale vieţii; însoţitor de călătorie ajungând până la ţintă: unirea cu Dumnezeu.

Ritmul vieţii sale se desfăşura în îndeplinirea zilnică a datoriei, în lumina Regulii institutului său şi cu mare simţ de fraternitate comunitară. S-a remarcat prin ascultare şi bucurie, umilinţă şi simplitate. Trăia toate evenimentele, chiar şi cele dureroase ale persecuţiei, neînţelegerii şi infirmităţii în singurătate şi bucurie supranaturală, în lumina credinţei, până acolo încât aceia care au avut ocazia de a-l cunoaşte şi-au dat seama că se află în faţa unei persoane nu numai pe deplin vrednice de stimă şi încredere, ci şi deosebit de virtuoase şi exemplare.

Între timp, sănătatea sa se şubrezea şi, ca urmare a unor complicaţii cerebrale, a ajuns la sfârşitul vieţii. A murit în Ciudad de Mexico la 25 iunie 1950. Funeraliile sale au fost o dovadă a faimei de sfinţenie de care se bucura la poporul lui Dumnezeu.

Părintele Moisés a încercat să aibă ca moto al vieţii sale înseşi cuvintele Învăţătorului său: fac mereu ceea ce este plăcut Tatălui meu (cf. In 8,29). Beatificarea sa este o invitaţie adresată tuturor creştinilor pentru a trăi esenţialul credinţei, mai ales prin virtuţile încrederii, simplităţii şi bucuriei zilnice.

(După L'Osservatore Romano, 14 septembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu