© Vatican Media

După 53 de ani au fost mutate la Beirut rămăşiţele pământeşti ale patriarhului armean

Cardinalul Agagianian se odihneşte în ţara cedrilor

de Alessandra Scotto

Mii de credincioşi au primit joi, 12 septembrie 2024, la aeroportul internaţional din Beirut, zborul venit de la Roma care transporta rămăşiţele pământeşti ale Slujitorului lui Dumnezeu Grigore Petru al XV-lea Agagianian, figură remarcabilă a Bisericii armene şi simbol al culturii libaneze.

Ţara cedrilor a adus omagiu cu profund respect şi devoţiune regretatului cardinal, a cărui mutare reprezintă un moment extraordinar şi istoric nu numai pentru Biserica şi comunitatea armeană catolică, ci şi pentru întreaga naţiune libaneză.

Evenimentul a fost precedat de o ceremonie de rămas-bun la Biserica romană "Sfântul Nicolae de Tolentino". După aceea, de la Fiumicino rămăşiţele pământeşti au fost transportate în avionul la escala internaţională "Rafic Hariri". Avionul a aterizat la 15.35 din Beirut. La bord a fost şi patriarhul catolic Raphaël Bedros al XXI-lea Minassian, însoţit de o delegaţie de membri ai clerului şi de laici. Prezenţa patriarhului de Cilicia al armenilor nu a reprezentat numai un gest de reverenţă faţă de predecesor, ci un act de recunoştinţă faţă de un om al lui Dumnezeu care a avut un rol fundamental în vocaţia sa sacerdotală şi spirituală. "Cardinalul Agagianian este un simbol viu al iubirii şi al bucuriei evangheliei", a afirmat Minassian, evidenţiind cum valorile de unitate şi dialog au fost mereu în centrul slujirii sale.

De la aeroport, un cortegiu escortat de armată s-a îndreptat spre "Piaţa Martirilor", în centrul capitalei libaneze, unde s-a desfăşurat ceremonia de primire în prezenţa unor importate personalităţi politice şi religioase, între care primul ministru Najīb ?Azmī Mīqātī şi cardinalul Béchara Boutros Raï, patriarh de Antiohia al maroniţilor. Aceste momente au subliniat importanţa dialogului interreligios în naţiune, caracterizată de optsprezece confesiuni religioase, într-o ţară marcată de conflicte şi suferinţe.

Pentru a întări ulterior necesitatea de unitate şi dialog, patriarhul Minassian a voit ca rămăşiţele pământeşti ale slujitorului lui Dumnezeu să fie purtate pe umeri de bărbaţi care aparţineau la douăsprezece confesiuni religioase diferite.

În timpul ceremoniei, patriarhul a rostit un discurs în care a făcut referinţă la ultimele zile de viaţă ale lui Agagianian. A împărtăşit propria experienţă de tânăr seminarist prezent în acea perioadă, relatând dorinţa profundă care-l anima pe cardinal în acel moment dificil: el afirma că îi este "sete" nu de apă, ci o sete arzătoare de sfinţenie autentică pentru suflete şi pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

Patriarhul a schiţat imaginea unui om care, şi în faţa suferinţei şi a morţii iminente, a menţinut un spirit înalt. Intervenţia a scos în evidenţă cum, în acele momente de încercare, Agagianian a găsit întărire în speranţa unei Biserici reînnoite şi sfinte, capabilă să înfrunte provocările timpului său. De aici invitaţia de a reflecta asupra acestui mesaj puternic: adevărata sete a inimii umane nu este aceea de bunuri materiale sau de simple satisfacţii temporale, cât mai degrabă o dorinţă arzătoare de spiritualitate, de dreptate şi de relaţie profundă cu divinul. În sfârşit, patriarhul a încheiat îndemnând pe fiecare membru al comunităţii să trăiască având aceeaşi pasiune şi dăruire arătată de slujitorul lui Dumnezeu, să caute o sfinţenie colectivă şi să contribuie activ la reînnoirea Bisericii. Şi cardinalul Raï a împărtăşit o experienţă personală din anul 1953, când era seminarist şi ministrant în conventul "Cristos Rege", întemeiat de Fericitul Iacob de Ghazir, capucin în viaţă în acea epocă. În acea circumstanţă, actualul patriarh de Antiohia al maroniţilor a avut prima sa ocazie de a-l vedea pe Agagianian şi, în timp ce slujea la Liturghie, a rămas profund impresionat de prezenţa sa.

Cardinalul Raï a subliniat şi impresia durabilă pe care Agagianian a trezit-o în timp ce lucra la Radio Vatican, în secţiunea arabă, dedicându-i o atenţie deosebită faţă de ceilalţi părinţi conciliari în contextul Conciliului Vatican II. Când a aflat despre deschiderea investigaţiei diecezane, a fost deosebit de bucuros.

La sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale slujitorului lui Dumnezeu au fost transferate în Catedrala patriarhală "Sfinţii Ilie şi Grigore Iluminătorul" din Beirut, edificată de el însuşi. Aici, o capelă a fost împodobită cu un magnific mozaic realizat cu ocazia mutării: o operă care captează imediat atenţia. De fapt, reprezintă un popor variat, compus din diferite culturi şi religii, care înaintează împreună urmându-l pe Agagianian, care conduce poporul său spre figura centrală şi maiestuoasă a lui Cristos.

În dreapta mozaicului se înalţă imaginea Sfintei Fecioare Maria, care îşi îndreaptă privirea sa spre slujitorul lui Dumnezeu, înconjurată de îngeri care sunt ca un cadru, conferind un sens de sacralitate şi protecţie.

Semnificaţia operei merge dincolo de simpla reprezentare artistică; ea întrupează idealul unei Biserici peregrine şi triumfătoare, unită în credinţă, dar deschisă la pluralitatea experienţelor umane. De fapt, cardinalul Agagianian a strălucit în fiecare aspect al vieţii sale, exprimându-se prin cuvinte şi acţiuni de mare curaj. Timp de douăzeci şi cinci de ani a desfăşurat activitatea pastorală în sediul patriarhiei de Cilicia, câştigându-şi un loc special în inima poporului libanez. Moştenirea sa de credinţă şi iubire continuă să inspire generaţii, reînnoind valorile de caritate şi slujire care l-au condus mereu. Nu a fost numai un păstor pentru poporul său armean şi pentru o naţiune martiră marcată de războaie fratricide, ci a ocupat roluri determinante în cadrul Bisericii universale în răspândirea credinţei. Această dublă vocaţie a făcut din el un punct de referinţă spirituală şi socială, mereu prezent acolo unde se manifestau diviziuni etnice şi confesionale.

Libanul a reprezentat mereu, în Biblie, un simbol de speranţă şi suferinţă, dar şi de întoarcere şi răscumpărare. Şi ieri ca şi astăzi, cuvintele cardinalului Agagianian răsună tot cu forţă: "Voi sunteţi Biserica speranţei: aprinsă şi vie - a spus fraţilor de credinţă răspândiţi în misiunile catolice - nu prin forţa numărului, ci prin favoarea carităţii şi prin bucuria de a mărturisi evanghelia printre toţi oamenii. Duceţi salutul nostru respectuos şi semnele fraternităţii noastre afectuoase la toţi fraţii nebotezaţi în mijlocul cărora trăiţi. Doctrine religioase, tradiţii şi obiceiuri ne separă, dar o valoare esenţială ne uneşte: că suntem toţi, fără nicio excepţie, creaturi ale lui Dumnezeu şi legaţi unii de alţii de cea mai strânsă fraternitate. În marea familie umană, nimeni nu este izolat şi abandonat sieşi".

Cuvinte încărcate de profundă spiritualitate, care transcend diferenţele religioase şi culturale, în care ies în evidenţă două aspecte: rolul Bisericii ca far de speranţă şi chemarea la unitate între toate fiinţele umane. Agagianian subliniază că Biserica nu este definită de numărul membrilor săi, ci de vitalitatea şi de forţa mesajului de iubire şi de caritate. Această aluzie la "Biserica speranţei" sugerează că, şi în faţa unei secularizări crescânde şi a provocărilor moderne, adevărata esenţă a comunităţii creştine se află în capacitatea sa de a duce înainte bucuria şi mărturia evangheliei, exact ca primii creştini. Şi în incluziunea sa de "fraţi nebotezaţi" invită să se ia în considerare o fraternitate mai amplă. Divergenţele doctrinale şi culturale, deşi sunt existente, nu trebuie să dezbine, ci să evidenţieze un patrimoniu comun. Această referinţă la unitate şi la relaţia umană este deosebit de relevantă într-o lume adesea sfâşiată de conflicte şi diviziuni. Şi dincolo de diferenţe, se recunoaşte o legătură de nestins între toate fiinţele umane.

(După L'Osservatore Romano, 13 septembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu