© Vatican Media

Recitind "Evangelii gaudium" / 4

Nu ispitei mondenităţii spirituale

Este "mondenitatea spirituală" - care "constă în a căuta, în locul gloriei Domnului, gloria umană şi bunăstarea personală" - una dintre ispitele cele mai viclene la care sunt supuşi astăzi lucrătorii pastorali. Descris mai întâi de benedictinul dom Anscar Vonier şi apoi relansat de Henri de Lubac, acest pericol a fost denunţat de mai multe ori de Papa Francisc, care nu întâmplător îi dedică o parte semnificativă din capitolul al II-lea din "Evangelii gaudium". Pontiful avertizează îndeosebi cu privire la cele două forme mai recurente de mondenitate spirituală - gnosticismul şi neopelagianismul (94) - şi rezervă cuvinte severe "lauda deşartă" a celor care "se mulţumesc să aibă vreo putere" şi, ca "înfrângeri generale", visează "planuri apostolice expansioniste" care nu au confirmare în realitate, rămânând victime ale "păcatului lui «ar trebui să se facă»" (96). Cel care cade în această ispită "priveşte de sus şi de departe" şi este închis în faţa milostivirii şi a iertării: pentru papa este vorba de "o corupţie teribilă" la care trebuie adus remediu "punând Biserica în mişcare de ieşire din sine" şi "de misiune centrată în Isus Cristos" (97).

Una dintre consecinţele cele mai grave ale acestei mondenităţi este individualismul care contrapune pe creştini între ei şi generează dezbinare şi invidie: "Suntem în aceeaşi barcă - avertizează în această privinţă Papa Francisc - şi mergem spre acelaşi port! Să cerem harul de a ne bucura de roadele celorlalţi, care sunt ale tuturor" (99).

Alte "provocări ecleziale" indicate în acest capitol de pontif se referă la laici, femei şi tineri. Pentru primii papa subliniază "conştientizarea" crescută a "identităţii" lor şi a "misiunii" lor (102), în timp ce nu evită să recunoască "necesitatea de a lărgi spaţiile pentru o prezenţă feminină mai incisivă în Biserică" (103), deşi aminteşte totuşi că nu este vorba de o problemă de simplă "putere" (104). În sfârşit, cât priveşte tinerii, Papa Francisc admite că din partea adulţilor lipseşte adesea un răspuns "la neliniştile, necesităţile, problematicile şi rănile lor" (106). Asta derivă din incapacitatea de a vorbi "limbajul" lor şi de a asculta glasul lor, care unit cu cel al bătrânilor poate reprezenta astăzi "speranţa popoarelor" şi "a omenirii" (108).

Din capitolul al II-lea

93. Mondenitatea spirituală, care se ascunde în spatele aparenţelor de religiozitate şi chiar de iubire faţă de Biserică, constă în a căuta, în locul gloriei Domnului, gloria umană şi bunăstarea personală. Este ceea ce Domnul le reproşa fariseilor: "Cum puteţi crede voi, care primiţi mărire unul de la altul, şi nu căutaţi mărirea care vine numai de la Dumnezeu?" (In 5,44). Este vorba despre un mod subtil de a căuta "propriile interese şi nu pe cele ale lui Isus Cristos" (Fil 2,21). Asumă multe forme, în funcţie de tipul de persoană şi de condiţia în care se strecoară. Din moment ce este legată de căutarea aparenţei, nu întotdeauna însoţeşte păcatele publice, şi în exterior totul apare corect. Dar dacă ar invada Biserica, "ar fi infinit mai dezastruoasă decât orice altă mondenitate pur şi simplu morală" [Henry De Lubac, Méditation sur l'Eglise, Paris, 1968, p. 321].

94. Această mondenitate se poate alimenta în special în două moduri profund legate între ele. Unul este fascinaţia gnosticismului, o credinţă închisă în subiectivism, unde interesează numai o experienţă determinată sau o serie de raţionamente şi cunoştinţe care se consideră că pot întări şi ilumina, dar unde subiectul în definitiv rămâne închis în imanenţa propriei raţiuni sau a sentimentelor sale. Celălalt este neopelagianismul autoreferenţial şi prometeic al celor care în definitiv se încred numai în propriile forţe şi se simt superiori celorlalţi, pentru că respectă norme determinate sau pentru că sunt în mod încăpăţânat fideli faţă de un anumit stil catolic propriu al trecutului. Este o presupusă siguranţă doctrinală sau disciplinară care dă loc la un elitism narcisist şi autoritar, unde în loc de a evangheliza se analizează şi se clasifică ceilalţi şi în loc de a facilita accesul la har se consumă energiile în a controla. În ambele cazuri, nici Isus Cristos, nici ceilalţi nu interesează cu adevărat. Sunt manifestări ale unui imanentism antropocentric. Nu este posibil de imaginat că din aceste forme reductive de creştinism poate să provină un autentic dinamism evanghelizator.

96. În acest context, se alimentează lauda deşartă a celor care se mulţumesc să aibă vreo putere şi preferă să fie mai degrabă generali de armate înfrânte decât simpli soldaţi ai unui pluton care continuă să lupte. De câte ori visăm planuri apostolice expansioniste, meticuloase şi bine desenate, tipice generalilor înfrânţi! Astfel negăm istoria noastră de Biserică, istorie care este glorioasă, deoarece este istorie de sacrificii, de speranţă, de luptă zilnică, de viaţă consumată în slujire, de statornicie în munca truditoare, pentru că orice muncă este "sudoare a frunţii noastre". În schimb, ne întreţinem vanitoşi vorbind cu privire la "ceea ce ar trebui să se facă" - păcatul acelui "ar trebui să se facă" - asemenea învăţătorilor spirituali şi experţilor de pastoraţie care dau instrucţiuni rămânând în exterior. Cultivăm imaginaţia noastră fără limite şi pierdem contactul cu realitatea îndurată de poporul nostru credincios.

97. Cine a căzut în această mondenitate priveşte de sus şi de departe, refuză profeţia fraţilor, descalifică pe cel care îi pune întrebări, face să iasă în evidenţă încontinuu greşelile celorlalţi şi este obsedat de aparenţă. Şi-a pliat referinţa inimii în faţa orizontului închis al imanenţei sale şi a intereselor sale şi, drept consecinţă la asta, nu învaţă din propriile păcate, nici nu este în mod autentic deschis la iertare. Este o teribilă corupţie cu aparenţă de bine. Trebuie evitată punând Biserica în mişcare de ieşire din sine, de misiunea centrată în Isus Cristos, de angajare faţă de cei săraci. Dumnezeu să ne elibereze de o Biserică mondenă sub falduri spirituale sau pastorale! Această mondenitate asfixiantă se vindecă gustând aerul curat al Duhului Sfânt, care ne eliberează să rămânem centraţi în noi înşine, ascunşi într-o aparenţă religioasă goală de Dumnezeu. Să nu lăsăm să ni se fure evanghelia! (...)

99. Lumea este sfâşiată de războaie şi de violenţă sau rănită de un individualism răspândit care împarte fiinţele umane şi le pune pe una împotriva alteia ca să urmărească propria bunăstare. În diferite ţări învie conflicte şi vechi diviziuni care se credeau în parte depăşite. Creştinilor din toate comunităţile din lume doresc să le cer în special o mărturie de comuniune fraternă care să devină atrăgătoare şi luminoasă. Fie ca toţi să poată admira cum vă îngrijiţi unii de alţii, cum vă încurajaţi reciproc şi cum vă însoţiţi: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35). Este ceea ce a cerut Isus cu rugăciune intensă Tatălui: "Să fie una (...) în noi (...) pentru ca lumea să creadă" (In 17,21). Atenţie la tentaţia invidiei! Suntem în aceeaşi barcă şi mergem spre acelaşi port! Să cerem harul de a ne bucura de roadele celorlalţi, care sunt ale tuturor. (...)

102. Laicii sunt pur şi simplu imensa majoritate a poporului lui Dumnezeu. În slujba lor există o minoritate: slujitorii hirotoniţi. A crescut conştiinţa identităţii şi a misiunii laicului în Biserică. (...) Însă conştientizarea acestei responsabilităţi care se naşte din Botez şi din Mir nu se manifestă în acelaşi mod în toate părţile. În unele cazuri pentru că nu sunt formaţi pentru a asuma responsabilităţi importante, în alte cazuri pentru că n-au găsit spaţiu în Bisericile lor particulare pentru a se putea exprima şi a acţiona, din cauza unui clericalism excesiv care-i menţine la marginea deciziilor. Chiar dacă se observă o participare mai mare a multora la slujirile laicale, această angajare nu se reflectă în pătrunderea valorilor creştine în lumea socială, politică şi economică. (...)

103. Biserica recunoaşte aportul indispensabil al femeii în societate, cu o sensibilitate, o intuiţie şi anumite capacităţi speciale care sunt de obicei mai proprii femeilor decât bărbaţilor. De exemplu, atenţia feminină specială faţă de alţii, care se exprimă în mod deosebit, chiar dacă nu exclusiv, în maternitate. Văd cu plăcere cum multe femei împărtăşesc responsabilităţi pastorale împreună cu preoţii, îşi aduc contribuţia lor pentru însoţirea persoanelor, a familiilor sau a grupurilor şi oferă noi aporturi reflecţiei teologice. Dar mai este încă nevoie de a lărgi spaţiile pentru o prezenţă feminină mai incisivă în Biserică. Deoarece "specificul feminin este necesar în toate expresiile vieţii sociale; pentru acest motiv trebuie să se garanteze prezenţa femeilor şi în domeniul muncii" [Consiliul Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii, 295] şi în diferitele locuri unde sunt luate deciziile importante, atât în Biserică, cât şi în structurile sociale.

104. Revendicările drepturilor legitime ale femeilor, pornind de la convingerea fermă că bărbaţii şi femeile au aceeaşi demnitate, îi pun Bisericii întrebări profunde care o provoacă şi care nu se pot eluda în mod superficial. Preoţia rezervată bărbaţilor, ca semn al lui Cristos Mirele care se încredinţează în Euharistie, este o problemă care nu se pune în discuţie, dar poate să devină motiv de conflict deosebit dacă se identifică prea mult puterea sacramentală cu puterea. Nu trebuie uitat că, atunci când vorbim despre puterea sacerdotală, "ne aflăm în domeniul funcţiei, nu al demnităţii şi al sfinţeniei" [Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 51: AAS 81 (1989), 493]. Preoţia ministerială este unul dintre mijloacele pe care Isus le utilizează în slujba poporului său, însă marea demnitate vine din Botez, care este accesibil tuturor. Configurarea preotului cu Cristos Capul - adică, drept izvor principal al harului - nu implică o exaltare care să-l situeze în vârful la tot restul. În Biserică funcţiunile "nu dau loc superiorităţii unora asupra altora" [Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Declaraţia Inter insigniores, despre problema admiterii femeii la preoţia ministerială (15 octombrie 1976), VI: AAS 68 (1977), 115, citată în: Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 51 (nota 190): AAS 81 (1989), 493]. De fapt, o femeie, Maria, este mai importantă decât episcopii. (...)

105. Pastoraţia tineretului, aşa cum eram obişnuiţi s-o desfăşurăm, a suferit zdruncinul schimbărilor sociale. Tinerii, în structurile obişnuite, adesea nu găsesc răspunsuri la neliniştile, necesităţile, problematicile şi rănile lor. Pe noi, adulţii, ne costă să-i ascultăm cu răbdare, să înţelegem neliniştile lor şi cererile lor şi să învăţăm să vorbim cu ei în limbajul pe care ei îl înţeleg. Tot pentru acest motiv propunerile educative nu produc roadele sperate. (...)

106. Ce frumos e ca tinerii să fie "călători ai credinţei", fericiţi să-l ducă pe Isus pe orice stradă, în orice piaţă, în orice colţ al pământului! (...)

108. Ori de câte ori încercăm să citim în realitatea actuală semnele timpurilor, este oportun să-i ascultăm pe tineri şi pe bătrâni. Ambii sunt speranţa popoarelor. Bătrânii aduc amintirea şi înţelepciunea experienţei, care invită să nu se repete în mod nesăbuit greşelile din trecut. Tinerii ne cheamă să trezim şi să mărim speranţa, pentru că poartă în ei noile tendinţe ale omenirii şi ne deschid la viitor, în aşa fel încât să nu rămânem ancoraţi în nostalgia de structuri şi obiceiuri care nu mai sunt aducătoare de viaţă în lumea actuală.

(După L'Osservatore Romano, 12 august 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu