Anul pastoral
2024‑2025

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

© Vatican Media

Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc
despre rolul literaturii în formare

1. Inițial scrisesem un titlu referitor la formarea sacerdotală, dar după aceea m-am gândit că, în mod asemănător, aceste lucruri se pot spune cu privire la formarea tuturor lucrătorilor pastorali, precum și a oricărui creștin. Mă refer la valoarea citirii de romane și poezii pe drumul de maturizare personală.

2. Adesea, în plictiseala vacanțelor, în căldura și în singurătatea din unele cartiere pustii, a găsi o carte bună de citit devine o oază care ne îndepărtează de alte alegeri care nu ne fac bine. Apoi nu lipsesc momentele de oboseală, de furie, de dezamăgire, de eșec, și atunci când nici măcar în rugăciune nu reușim să mai găsim liniștea sufletului, o carte bună ne ajută măcar să trecem prin furtună, până când putem avea un pic mai multă seninătate. Și probabil că acea lectură ne deschide noi spații interioare care ne ajută să evităm o închidere în acele puține idei obsesive care ne închid în manieră inexorabilă. Înainte de omniprezența mijloacelor media, a social, a celularelor și a altor dispozitive, aceasta era o experiență frecventă și cei care au experimentat-o știu bine despre ce vorbesc. Nu este vorba despre ceva depășit.

3. Spre deosebire de media audiovizuale, unde produsul este aproape complet și marginea și timpul pentru "a îmbogăți" narațiunea sau a o interpreta sunt de obicei reduse, în citirea unei cărți cititorul este mult mai activ. Într-un fel el rescrie opera, o amplifică prin imaginația sa, creează o lume, folosește capacitățile sale, memoria sa, visele sale, însăși istoria sa plină de drame și simbolisme și, în acest mod, ceea ce apare este o operă foarte diferită de aceea pe care autorul voia s-o scrie. O operă literară este astfel un text viu și mereu rodnic, capabil să vorbească din nou în multe moduri și să producă o sinteză originală cu fiecare cititor pe care-l întâlnește. În lectură, cititorul se îmbogățește cu ceea ce primește de la autor, dar asta în același timp îi permite să facă să înflorească bogăția propriei persoane, așa încât orice nouă operă pe care o citește reînnoiește și lărgește propriul univers personal.

4. Asta mă face să evaluez foarte pozitiv faptul că, măcar în unele seminarii, se depășește obsesia față de ecrane - și față de fake news otrăvitoare, superficiale și violente - și se dedică timp literaturii, momentelor de lectură senină și gratuită, pentru a vorbi despre aceste cărți, noi sau vechi, care continuă să ne spună atâtea lucruri. Dar în general trebuie constatat, cu regret, că în parcursul formativ al celui care se îndreaptă spre slujirea primită prin hirotonire, atenția față de literatură nu găsește pentru moment o situare adecvată. De fapt, aceasta din urmă este considerată adesea ca o formă de întreținere, și anume ca o exprimare minoră a culturii care n-ar aparține drumului de pregătire și prin urmare experienței pastorale concrete a viitorilor preoți. În afară de puține excepții, atenția față de literatură este considerată drept ceva neesențial. În această privință, doresc să afirm că acest mod de a pune lucrurile nu este în regulă. Este la originea unei forme de sărăciri intelectuale și spirituale grave a viitorilor preoți, care în felul acesta sunt privați de un acces privilegiat, întocmai prin literatură, la inima culturii umane și în mod mai specific la inima ființei umane.

5. Cu această scriere doresc să propun o radicală schimbare cu privire la atenția mare care, în contextul formării candidaților la preoție, trebuie să se acorde literaturii. În această privință, consider destul de eficient ceea ce afirmă un teolog:

"Literatura […] provine din persoană în ceea ce aceasta are mai ireductibil, în misterul său […]. Este viața care se conștientizează pe sine însăși atunci când ajunge la plinătatea de exprimare, făcând apel la toate resursele limbajului"[1].

6. Astfel, literatura are de-a face, într-un mod sau în altul, cu ceea ce fiecare dintre noi dorește de la viață, pentru că intră într-un raport intim cu existența noastră concretă, cu tensiunile sale esențiale, cu dorințele sale și semnificațiile sale.

7. Acest lucru l-am învățat de tânăr cu studenții mei. Între 1964 și 1965, la 28 de ani, am fost profesor de literatură la Santa Fe într-o școală de iezuiți. Predam la ultimii doi ani de liceu și trebuia să fac în așa fel încât elevii mei să studieze El Cid. Dar tinerilor nu le plăcea. Ei cereau să-l citească pe García Lorca. Atunci am decis că vor studia El Cid acasă, iar în timpul orelor eu voi trata autorii care le plăceau mai mult tinerilor. Desigur, ei voiau să citească operele literare contemporane. Dar, citind aceste lucruri care îi atrăgeau pe moment, în general căpătau gust pentru literatură, pentru poezie, și apoi treceau la alți autori. La sfârșit, inima caută mai mult, și fiecare găsește drumul său în literatură[2]. Eu, de exemplu, îi iubesc pe artiștii tragici, pentru că toți am putea simți operele lor ca pe ale noastre, ca exprimare a propriilor noastre drame. Plângând pentru soarta personajelor, plângem în fond pentru noi înșine și pentru golurile noastre, pentru lipsurile noastre, pentru singurătatea noastră. Desigur, nu vă cer să faceți aceleași lecturi pe care le-am făcut eu. Fiecare va găsi acele cărți care vor vorbi propriei vieți și care vor deveni adevărați însoțitori de călătorie. Nu există nimic mai contraproductiv decât a citi ceva din obligație, făcând un efort considerabil numai pentru că alții au spus că este esențial. Nu, trebuie să selectăm lecturile noastre cu deschidere, surprindere, flexibilitate, lăsându-ne sfătuiți, dar și cu sinceritate, încercând să găsim ceea ce avem nevoie în fiecare moment al vieții noastre.

Credință și cultură

8. În afară de asta, pentru un credincios care vrea cu sinceritate să intre în dialog cu cultura timpului său sau pur și simplu cu viața persoanelor concrete, literatura devine indispensabilă. Pe bună dreptate, Conciliul Vatican II susține că "literatura și artele […] caută să exploreze natura omului " și "să pună în lumină necazurile și bucuriile, nevoile și energiile oamenilor"[3]. Literatura ia, într-adevăr, inspirație din cotidianitatea vieții, din pasiunile sale și din evenimentele sale reale cum sunt "acțiunea, munca, iubirea, moartea și toate lucrurile sărmane care umplu viața"[4].

9. Cum putem ajunge la centrul vechilor și noilor culturi dacă ignorăm, rebutăm și/sau reducem la tăcere simbolurile, mesajele, creațiile și narațiunile lor cu care au capturat și au voit să dezvăluie și să evoce realizările lor și idealurile cele mai frumoase, precum și violențele, fricile și pasiunile lor cele mai profunde? Cum putem vorbi inimii oamenilor dacă ignorăm, marginalizăm sau nu valorizăm "acele cuvinte" cu care au voit să manifeste și, de ce nu, să reveleze drama trăirii lor și a simțirii lor prin romane și poezii?

10. Misiunea eclezială a știut să dezvăluie toată frumusețea, prospețimea și noutatea sa în întâlnirea cu diferitele culturi - de atâtea ori grație literaturii - în care s-a înrădăcinat fără frica de a intra în joc și de a extrage de acolo ceea ce este mai bun din ceea ce a găsit. Este o atitudine care a eliberat-o de ispita unui solipsism asurzitor și fundamentalist care constă în a crede că o anumită gramatică istorico-culturală are capacitatea de a exprima toată bogăția și profunzimea evangheliei[5]. Multe dintre profețiile de nenorocire care încearcă astăzi să semene disperare sunt înrădăcinate tocmai în acest aspect. Contactul cu diferitele stiluri literare și gramaticale va permite mereu să se aprofundeze polifonia Revelației fără a o reduce sau a o sărăci la propriile exigențe istorice sau la propriile structuri mentale.

11. Astfel, nu este întâmplător că, de exemplu, creștinismul de la începuturi a intuit bine necesitatea unei confruntări rapide cu cultura clasică a timpului. De exemplu, un Părinte al Bisericii din Orient ca Vasile din Cezareea, în Discurs adresat tinerilor, compus între 370 și 375, adresat probabil nepoților săi, exalta prețiozitatea literaturii clasice - produsă de éxoten ("cei din afară"), așa cum îi numea el pe autorii păgâni - fie pentru argumentare, adică pe acele lógoi ("discursuri") de folosit în teologie și în exegeză, fie pentru însăși mărturia în viață, adică pentru práxeis ("actele, comportamentele") de ținut în considerație în ascetică și în morală. Și concludea stimulându-i pe tinerii creștini să-i considere pe clasici un ephódion ("viatic") pentru instruirea și formarea lor, scoțând din ei "profit pentru suflet" (IV, 8-9). Și tocmai din acea întâlnire a evenimentului creștin cu cultura epocii a apărut o reelaborare originală a vestirii evanghelice.

12. Grație discernământului evanghelic al culturii, este posibil să se recunoască prezența Duhului în realitatea umană variată, adică este posibil să se perceapă sămânța deja plantată a prezenței Duhului în evenimente, în sensibilități, în dorințe, în tensiunile profunde ale inimilor și ale contextelor sociale, culturale și spirituale. De exemplu, putem recunoaște în Faptele Apostolilor, acolo unde se vorbește despre prezența lui Paul la Areopag (cf. Fap 17,16-34), o asemenea abordare. Paul, vorbind despre Dumnezeu, afirmă: "Căci în el trăim, ne mișcăm și suntem, cum au spus și unii dintre poeții voștri" ( Fap 17,28). În acest verset sunt prezente două citate: unul indirect în prima parte, unde este citat poetul Epimenides (secolul al VI-lea î.C.), și unul direct, care citează Fenomenele poetului Arat din Silo (secolul al III-lea î.C.), care cântă constelațiile și semnele timpului bun și rău. Aici "Paul se revelează "cititor" de poezie și lasă să se intuiască modul său de a se apropia de textul literar, care nu poate să facă să se reflecteze în vederea unui discernământ evanghelic al culturii. El este definit de atenienii spermologos, adică "flecar, vorbăreț, impostor", dar literalmente "culegător de semințe". Ceea ce era cu siguranță o injurie pare, în mod paradoxal, un adevăr profund. Paul adună semințele poeziei păgâne și, ieșind dintr-o precedentă atitudine de indignare profundă (cf. Fap 17,16), ajunge să-i recunoască pe atenieni ca "foarte religioși" și vede în acele pagini din literatura lor clasică o adevărată preparatio evangelica"[6].

13. Ce anume a făcut Paul? El a înțeles că "literatura descoperă abisurile care locuiesc în om, în timp ce revelația, și apoi teologia, le asumă pentru a demonstra cum Cristos ajunge să le străbată și să le lumineze"[7]. În direcția acestor abisuri, literatura este, așadar, o "cale de acces"[8], care îl ajută pe păstor să intre într-un dialog rodnic cu cultura timpului său.

Niciodată un Cristos fără trup

14. Înainte de a aprofunda motivațiile specifice pentru care trebuie promovată atenția față de literatură pe drumul de formare a viitorilor preoți, să-mi fie permis să amintesc aici un gând cu privire la contextul religios actual: "Întoarcerea la sacru și căutarea spirituală care caracterizează epoca noastră sunt fenomene ambigue. Dar mai mult decât ateismul, astăzi avem în fața noastră provocarea de a răspunde în mod adecvat la setea de Dumnezeu a multor oameni, ca să nu încerce s-o stingă cu propuneri alienante sau cu un Isus Cristos fără trup"[9]. Misiunea urgentă a vestirii evangheliei în timpul nostru cere, așadar, credincioșilor și preoților îndeosebi angajarea ca toți să se poată întâlni cu un Isus Cristos făcut trup, făcut uman, făcut istorie . Trebuie să fim toți atenți să nu pierdem niciodată din vedere "trupul" lui Isus Cristos: acel trup făcut din pasiuni, emoții, sentimente, relatări concrete, mâini care ating și vindecă, priviri care eliberează și încurajează, din ospitalitate, din iertare, din indignare, din curaj, din îndârjire: într-un cuvânt, din iubire.

15. Și tocmai la acest nivel o frecventare asiduă a literaturii poate să-i facă pe viitorii preoți și pe toți lucrătorii pastorali și mai sensibili la umanitatea deplină a Domnului Isus, în care se revarsă pe deplin divinitatea sa, și să vestească evanghelia în așa fel încât toți, cu adevărat toți, să poată experimenta cât de adevărat este ceea ce spune Conciliul Vatican II: "De fapt, numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului"[10]. Asta nu înseamnă misterul unei umanități abstracte, ci misterul acelei ființe umane concrete cu toate rănile, dorințele, amintirile și speranțele vieții sale.

Un mare bine

16. Dintr-un punct de vedere pragmatic, mulți oameni de știință susțin că obișnuința de a citi produce multe efecte pozitive în viața persoanei: o ajută să dobândească un vocabular mai amplu și prin urmare să dezvolte diferite aspecte ale inteligenței sale. Stimulează și imaginația și creativitatea. În același timp, acest lucru permite să învățăm să exprimăm în mod mai bogat propriile narațiuni. Îmbunătățește și capacitatea de concentrare, reduce nivelurile de deteriorare cognitivă, calmează stresul și neliniștea.

17. Și mai bine: ne pregătește să înțelegem și prin urmare să înfruntăm diferitele situații care se pot prezenta în viață. În lectură plonjăm în personajele, în preocupările, în dramele, în pericolele, în fricile persoanelor care au depășit la sfârșit provocările vieții, sau probabil în timpul lecturii dăm sfaturi personajelor care după aceea ne vor folosi nouă înșine.

18. Pentru a încerca să se mai încurajeze la lectură, citez cu plăcere câteva texte din autori foarte cunoscuți, care cu puține cuvinte ne învață mult:

Romanele dezlănțuie "în noi în spațiul de o oră toate posibilele bucurii și nenorociri pe care, în viață, le vom folosi ani întregi pentru a cunoaște în minimă parte, și dintre care cele mai intense nu ne vor fi revelate niciodată de vreme ce încetineala cu care se produc ne împiedică să le percepem"[11].

"Citind marile opere ale literaturii, devin mii de oameni și, în același timp, rămân eu însumi. Ca și cerul nocturn din poezia greacă, văd cu mii de ochi, dar sunt mereu eu cel care văd. Aici, ca și în religie, în iubire, în acțiunea morală și în cunoaștere, mă depășesc pe mine însumi, și totuși, când fac asta, sunt mai mult eu însumi decât oricând." [12]

19. Oricum, nu este intenția mea să mă opresc numai asupra acestui nivel de utilitate personală, ci să reflectez asupra motivelor mai decisive pentru a trezi iubirea față de lectură.

A asculta glasul cuiva

20. Când gândul meu se îndreaptă spre literatură, îmi vine în minte ceea ce marele scriitor argentinian Jorge Luis Borges [13] le spunea studenților săi: "cel mai important lucru este a citi, a intra în contact direct cu literatura, a ne cufunda în textul viu pe care-l avem în față, mai mult decât de a ne fixa asupra ideilor și asupra comentariilor critice". Și Borges explica această idee studenților săi spunându-le că probabil la început vor înțelege puțin din ceea ce citeau, dar că în orice caz ei vor asculta "glasul cuiva". Iată o definiție a literaturii care îmi place mult: a asculta glasul cuiva. Și să nu uităm cât de periculos este a înceta să ascultăm glasul celuilalt care ne interpelează! Cădem imediat în autoizolare, se aprinde un soi de surzenie "spirituală", care are incidență negativă și asupra raportului cu noi înșine și asupra raportului cu Dumnezeu, făcând abstracție de câtă teologie sau psihologie am putut să studiem.

21. Parcurgând această cale, care ne face sensibili față de misterul celorlalți, literatura ne face să învățăm să atingem inima lor. Cum să nu amintim la acest punct cuvântul curajos pe care, la 7 mai 1964, Sfântul Paul al VI-lea l-a adresat artiștilor și, prin urmare, și marilor scriitori? Spunea el: "Noi avem nevoie de voi. Slujirea noastră are nevoie de colaborarea voastră. Pentru că, așa cum știți, slujirea noastră este aceea de a predica și de a face accesibilă și comprehensibilă, ba chiar emoționantă, lumea spiritului, a invizibilului, a inefabilului, a lui Dumnezeu. Și în această operațiune, care decantează lumea invizibilă în formule accesibile, inteligibile, voi sunteți maeștri"[14]. Iată punctul: misiunea credincioșilor, și a preoților în mod deosebit, este tocmai "să atingă" inima ființei umane contemporane ca să se înduioșeze și să se deschidă în fața vestirii Domnului Isus și în această angajare a lor aportul pe care literatura și poezia pot să le ofere este de valoare inegalabilă.

22. T.S. Eliot, poetul căruia spiritul creștin îi datorează opere literare care au marcat contemporaneitatea, a descris pe bună dreptate criza religioasă modernă ca aceea a unei "incapacități emotive" răspândite[15]. În lumina acestei lecturi a realității, astăzi problema credinței nu este înainte de toate aceea de a crede mai mult sau de a crede mai puțin în propozițiile doctrinale. Este mai degrabă cea legată de incapacitatea atâtora de a se emoționa în fața lui Dumnezeu, în fața creației sale, în fața ființelor umane. Așadar, există aici misiunea de a vindeca și de a îmbogăți sensibilitatea noastră. Pentru aceasta, întoarcerea mea din călătoria apostolică în Japonia, când m-au întrebat ce anume are de învățat Occidentul de la Orient, am răspuns: "cred că Occidentului îi lipsește un pic de poezie"[16].

Un soi de sală de discernământ

23. Așadar, ce câștigă preotul din acest contact cu literatura? Pentru ce este necesar a considera și a promova lectura marilor romane ca o componentă importantă a paideia sacerdotală? Pentru ce este important a recupera și a implementa în parcursul formativ al candidaților la Preoție intuiția, schițată de teologul Karl Rahner, a unei afinități spirituale profunde între preot și poet[17]?

24. Să încercăm să răspundem la aceste întrebări, ascultând considerațiile teologului german[18]. Cuvintele poetului, scrie Rahner, sunt "pline de nostalgie", sunt "uși care se deschid spre infinit, uși care se deschid larg spre imensitate. Ele evocă inefabilul, tind spre inefabil". Acest cuvânt poetic "se arată spre infinit, dar nu ne poate da acest infinit, nici nu poate aduce sau ascunde în sine pe cel care este Infinitul". De fapt, acest lucru este propriu cuvântului lui Dumnezeu și - continuă Rahner - "cuvântul poetic invocă, așadar, cuvântul lui Dumnezeu"[19]. Pentru creștini cuvântul lui Dumnezeu și toate cuvintele umane poartă urma unei nostalgii intrinsece de Dumnezeu, tinzând spre cuvântul său. Se poate spune că cuvântul cu adevărat poetic este părtaș în mod analogic de cuvântul lui Dumnezeu, așa cum ni-l prezintă în manieră năvalnică Scrisoarea către Evrei (cf. Evr 4,12-13).

25. Și în felul acesta Karl Rahner poate stabili o paralelă frumoasă între preot și poet: "numai cuvântul este capabil în mod intim să elibereze ceea ce ține în închisoare toate realitățile neexprimate: muțenia tendinței lor spre Dumnezeu"[20].

26. Apoi, în literatură sunt în joc probleme de formă de exprimareși de sens. Ea reprezintă, prin urmare, un soi de sală de discernământ , care ascute capacitățile sapiențiale de scrutin interior și exterior ale viitorului preot. Locul în care se deschide această cale de acces la propriul adevăr este interioritatea cititorului, implicat direct în procesul lecturii. Iată, așadar, desfășurându-se scenariul discernământului spiritual personal unde nu vor lipsi angoasele și chiar crizele. De fapt, sunt numeroase paginile literare care pot să răspundă la definiția ignațiană de "dezolare".

27. "Se înțelege prin dezolare […] întunericul sufletului, tulburarea interioară, stimulentul spre lucrurile josnice și pământești, neliniștea datorată diferitelor agitații și ispite: astfel sufletul se înclină spre neîncredere, este fără speranță și fără iubire, și se simte leneș, lânced, trist și parcă separat de Creatorul și Domnul său." [21]

28. Durerea sau plictiseala care se simt citind anumite texte nu sunt în mod necesar senzații urâte sau inutile. Același Ignațiu de Loyola a observat că în "cei care merg din rău în mai rău" spiritul bun acționează provocând neliniște, agitație, insatisfacție[22]. Aceasta ar fi aplicarea literală primei reguli ignațiene a discernământului spiritelor rezervată celor care "merg din păcat de moarte în păcat de moarte", și anume că în aceste persoane spiritul bun se comportă "înțepându-le și mușcând conștiința lor cu judecata morală a rațiunii" [23] pentru a-i duce la bine și la frumusețe.

29. Se înțelege astfel că cititorul nu este destinatarul unui mesaj edificator, ci este o persoană care este solicitată activ să intre pe un teren mai puțin stabil unde granițele între mântuire și pierzare nu sunt definite și separate a priori. Așadar, actul lecturii este ca un act de "discernământ", grație căruia cititorul este implicat personal ca "subiect" de lectură și, în același timp, ca "obiect" a ceea ce citește. Citind un roman sau o operă poetică, în realitate cititorul trăiește experiența de "a fi citit" de cuvintele pe care le citește[24]. Astfel cititorul este asemenea unui jucător pe teren: el face jocul, dar, în același timp, jocul se face prin intermediul lui, în sensul că el este total implicat în ceea ce acționează[25].

Atenție și digestie

30. Cât privește conținuturile, trebuie recunoscut că literatura este ca "un telescop" - conform imaginii celebre create de Proust [26] - îndreptat spre ființe și lucruri, indispensabil pentru a clarifica "marea distanță" pe care cotidianul o sapă între percepția noastră și ansamblul experienței umane. "Literatura este ca un laborator fotografic, în care este posibil să se elaboreze imaginile vieții ca să dezvăluie contururile și nuanțele lor. Așadar, iată la ce "folosește" literatura: să "dezvoltăm" imaginile vieții"[27], să ne întrebăm cu privire la semnificația sa. În puține cuvinte, folosește ca să trăim în mod eficace experiența vieții.

31. Și, într-adevăr, privirea noastră obișnuită asupra lumii este parcă "redusă" și limitată din cauza presiunii pe care scopurile operative și imediate ale acțiunii noastre le exercită asupra noastră. Și slujirea - cultuală, pastorală, caritativă - poate să devină un imperativ care îndreaptă forțele noastre și atenția noastră numai asupra obiectivelor de obținut. Însă, așa cum amintește Isus în parabola semănătorului, sămânța are nevoie să cadă într-un teren profund pentru a se matura rodnic în timp, fără să fie sufocată de superficialitate sau de spini ( Mt 13,18-23). Riscul devine astfel acela de a cădea într-un eficientism care banalizează discernământul, sărăcește sensibilitatea și reduce complexitatea. De aceea este necesar și urgent să se contrabalanseze această accelerare și simplificare inevitabilă a trăirii noastre zilnice învățând să ne distanțăm de ceea ce este imediat, să încetinim, să contemplăm și să ascultăm. Asta se poate întâmpla când o persoană se oprește gratuit ca să citească o carte.

32. Este necesar să recuperăm moduri de a ne raporta la realitățile ospitaliere, nu strategice, nu direct îndreptate spre un rezultat, în care să fie posibil să lăsăm să apară excedentul infinit al ființei. Distanță, încetineală, libertate sunt caracteristicile unei abordări a realului care găsește tocmai în literatură o formă de exprimare, desigur nu exclusiv, dar privilegiată. Literatura devine, așadar, o sală unde se antrenează privirea ca să caute și să exploreze adevărul persoanelor și al situațiilor ca mister, ca încărcate cu un exces de sens, care poate fi numai parțial manifestată în categorii, scheme explicative, în dinamici liniare de cauză-efect, mijloc-scop.

33. O altă imagine frumoasă pentru a exprima rolul literaturii vine din fiziologia aparatului uman și îndeosebi din actul digestiei. Aici modelul său este dat de ruminatio a vacii, așa cum afirmau călugărul din secolul al XI-lea Guillaume de Saint-Thierry și iezuitul din secolul al XVII-lea Jean-Joseph Surin. Acesta din urmă, la rândul său, vorbește despre "stomacul sufletului" și iezuitul Michel De Certeau a indicat o adevărată "fiziologie a lecturii digestive"[28]. Iată: literatura ne ajută să exprimăm prezența noastră în lume, s-o "digerăm" și s-o asimilăm, percepând ceea ce este dincolo de suprafața trăirii; așadar, folosește la interpretarea vieții, discernând semnificațiile și tensiunile sale fundamentale[29].

A vedea prin ochii celorlalți

34. Cât privește forma de discurs, se întâmplă asta: citind un text literar, suntem puși în măsură să "vedem prin ochii celorlalți"[30], dobândind o lărgime de perspectivă care lărgește umanitatea noastră. Se activează astfel în noi puterea empatică a imaginației, care este vehicul fundamental pentru acea capacitate de identificare cu punctul de vedere, condiția, simțirea altuia, fără de care nu există solidaritate, împărtășire, compasiune, milostivire. Citind, noi descoperim că ceea ce simțim nu este numai al nostru, este universal, și astfel niciș persoana cea mai abandonată nu se simte singură.

35. Diversitatea minunată a ființei umane și pluralitatea diacronică și sincronică de culturi și științe se configurează în literatură într-un limbaj capabil de a respecta și a exprima varietatea lor, dar în același timp sunt traduse într-o gramatică simbolică a sensului care le face inteligibile, nu străine, împărtășite. Originalitatea cuvântului literar constă în faptul că el exprimă și transmite bogăția experienței nu obiectivând-o în reprezentarea descriptivă a științei analitice sau în examinarea normativă a judecății critice, ci drept conținut al unui efort expresiv și interpretativ de a da sens experienței aflate în discuție.

36. Când se citește o istorie, grație viziunii autorului fiecare își imaginează în modul său plânsul unei tinere abandonate, bătrâna care acoperă corpul nepotului său adormit, pasiunea unui mic antreprenor care încearcă să meargă înainte în pofida dificultăților, umilirea celui care se simte criticat de toți, tânărul care visează ca singură cale de ieșire din durerea unei vieți mizerabile și violente. În timp ce simțim urme ale lumii noastre interioare în mijlocul acelor istorii, devenim mai sensibili în fața experiențelor celorlalți, ieșim din noi înșine pentru a intra în profunzimile lor, putem înțelege un pic mai mult trudele și dorințele lor, vedem realitatea cu ochii lor și la sfârși devenim însoțitori de drum. Astfel ne cufundăm în existența concretă și interioară a vânzătorului de fructe și legume, a prostituatei, a copilului care crește fără părinți, a femeii zidarului, a bătrânei care încă mai crede că-l va găsi pe principele său. Și putem face asta cu empatie și uneori cu toleranță și înțelegere.

37. Jean Cocteau i-a scris lui Jacques Maritain: "Literatura este imposibilă, trebuie ieșim din ea și este inutil a încerca să ieșim afară din ea cu literatura, pentru că numai iubirea și credința ne permit să ieșim din noi înșine"[31]. Dar cu adevărat ieșim din noi înșine dacă nu ne ard în inimă suferințele și bucuriile celorlalți? Prefer să amintesc că, fiind creștini, nimic din ce este uman nu-mi este indiferent.

38. În afară de asta, literatura nu este relativistă, pentru că nu ne despoaie de criterii de valoare. Reprezentarea simbolică a binelui și a răului, a adevăratului și a falsului, ca dimensiuni care în literatură iau trup de existențe individuale și de evenimente istorice colective, nu neutralizează judecata morală, ci o împiedică să devină oarbă sau în mod superficial condamnatoare. "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu observi bârna din ochiul tău?" - ne întreabă Isus ( Mt 7,3).

39. Și în violența, limitarea sau fragilitatea altuia, avem posibilitatea de a reflecta mai bine asupra violenței, limitării sau fragilității noastre. Deschizând cititorului o amplă viziune a bogăției și a mizeriei experienței umane, literatura educă privirea sa la încetineala înțelegerii, la umilința nesimplificării, la blândețea de a nu pretinde să controleze realul și condiția umană prin judecată. Este nevoie desigur de judecată, dar nu trebuie să se uite niciodată însemnătatea sa limitată: de fapt, niciodată judecata nu trebuie să se traducă în sentință de moarte, în eliminare, în suprimare a umanității în folosul unei totalizări aride a legii.

40. Privirea literaturii îl formează pe cititor la descentralizare, la simțul limitei, la renunțarea la dominare, cognitivă și critică, asupra experienței, învățându-l o sărăcie care este izvor de bogăție extraordinară. Recunoscând inutilitatea și probabil și imposibilitatea de a reduce misterul lumii și al ființei umane la o polaritate antinomică de adevărat/fals sau drept/nedrept, cititorul primește obligația judecății nu ca instrument de dominare, ci ca stimulent spre o ascultare neîncetată și ca disponibilitate de a intra în joc în acea bogăție extraordinară a istoriei datorată prezenței Duhului, care se dă și ca Har: adică drept eveniment imprevizibil și incomprehensibil care nu depinde de acțiunea umană, ci redefinește umanul ca speranță de mântuire.

Puterea spirituală a literaturii

41. Am încredere că am evidențiat, în aceste scurte reflecții, rolul pe care îl poate desfășura literatura în educarea inimii și a minții păstorului sau a viitorului păstor în direcția unei exercitări libere și umile a propriei raționalități, a unei recunoașteri rodnice a pluralismului limbajelor umane, a unei lărgiri a propriei sensibilități umane și în sfârșit a unei mari deschideri spirituale pentru a asculta Glasul prin atâtea glasuri.

42. În acest sens, literatura îl ajută pe cititor să strice idolii limbajelor autoreferențiale, în mod fals autosuficiente, în mod static convenționale, care uneori riscă să polueze și discursul nostru eclezia, închizând libertatea cuvântului. Cel literar este un cuvânt care pune în mișcare limbajul, îl eliberează și îl purifică: în sfârșit, îl deschide la propriile posibilități expresive și exploratoare ulterioare, îl face ospitalier pentru cuvântul care își ia casă în cuvântul uman, nu atunci când el se auto-înțelege ca știință deja deplină, definitivă și împlinită, ci atunci când el se face veghe de ascultare și așteptare a Celui care vine pentru a face noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5).

43. Puterea spirituală a literaturii amintește, în cele din urmă, misiunea primară încredințată omului de Dumnezeu: misiunea de "a da nume" ființelor și lucrurilor (cf. Gen 2,19-20). Misiunea de păzitor al creației, încredințată lui Adam de Dumnezeu, trece înainte de toate tocmai de la recunoașterea realității proprii și a sensului pe care îl are existența celorlalte ființe. Preotul este investit și cu această misiune originară de "a da nume", de a da sens, de a se face instrument de comuniune între creație și Cuvântul făcut trup și al puterii sale de iluminare a fiecărui aspect al condiției umane.

44. Afinitatea între preot și poet se manifestă astfel în această misterioasă și indisolubilă unire sacramentală între cuvânt divin și cuvânt uman, dând viață unui mister care devine slujire plină de ascultare și de compasiune, unei carisme care se face responsabilitate, unei viziuni a adevărului și a binelui care se deschide ca frumusețe. Nu putem să nu ascultăm cuvintele pe care ni le-a lăsat poetul Paul Celan: "Cine învață realmente să vadă se apropie de invizibil"[32].

Dat la Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, la 17 iulie din anul 2024, al doisprezecelea al pontificatului meu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu



[1] R. Latourelle, "Letteratura", în R. Latourelle - R. Fisichella, Dizionario di Teologia Fondamentale, Assisi (PG), 1990, 631.

[2] Cf. A. Spadaro, "J. M. Bergoglio, il "maestrillo" creativo. Intervista all'alunno Jorge Milia", în La Civiltà Cattolica 2014 I, 523-534.

[3] Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes , 62.

[4] K. Rahner, "Il futuro del libro religioso" ["Viitorul cărții religioase"], în Nuovi saggi II, Roma, 1968, 647.

[5] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 117.

[6] A. Spadaro, Svolta di respiro. Spiritualità della vita contemporanea [Cotitură de respirație. Spiritualitatea vieții contemporane], Milano, Vita e Pensiero, 101.

[7] R. Latourelle, "Letteratura", 633.

[8] Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către artiști, nr. 6.

[9] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 89.

[10] Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes , 22.

[11] M. PROUST, Alla ricerca del tempo perduto. I. La strada di Swann [În căutarea timpului pierdut. Strada lui Swann], Milano, Mondadori, 1983, 104 șu.

[12] C.S. Lewis, Lettori e letture. Un esperimento di critica [Cititori și lecturi. Un experiment de critică], Milano, 1997, 165.

[13] Cf. J.L. Borges, Borges, Oral, Buenos Aires, 1979, 22.

[14] Sf. Paul al VI-lea, Omilie, "Liturghia artiștilor" în Capela Sixtină , 7 mai 1964.

[15] T.S. Eliot, The Idea of a Christian Society, London, 1946, 30.

[17] Cf. A. Spadaro, La grazia della parola. Karl Rahner e la poesia [Harul cuvântului. Karl Rahner și poezia], Milano, Jaca Book, 2006.

[18] K. Rahner, "Sacerdote e poeta" în La fede in mezzo al mondo [Credința în mijlocul lumii], Alba, 1963, 131-173.

[19] Ivi, 171 șu.

[20] Ivi, 146.

[21] Sf. Ignațiu de Loyola, Exerciții Spirituale, nr. 317.

[22] Cf. ivi, nr. 335.

[23] Ivi, nr. 314.

[24] Cf. K. Rahner, "Sacerdote e poeta" în La fede in mezzo al mondo [Credința în mijlocul lumii], Alba, 1963, 141.

[25] Cf. A Spadaro, La pagina che illumina. Scrittura creativa come esercizio spirituale [Pagina care luminează. Scrierea creativă ca exercițiu spirituală], Milano, Ares, 2023, 46-47.

[26] M. Proust, À la recherche du temps perdu. Le temps retrouvé, Paris, 1954, Vol. III, 1041.

[27] A. Spadaro, La pagina che illumina… cit., 14.

[28] M. De Certeau, Il parlare angelico. Figure per una poetica della lingua (Secoli XVI e XVII) [Vorbirea îngerească. Figuri pentru o poetică a limbii (Secolele al XVI-lea și al XVII-lea)], Firenze 1989, 139 șu.

[29] A. Spadaro, La pagina che illumina… cit., 16.

[30] C.S. Lewis, Lettori e letture. Un esperimento di critica [Cititori și lecturi. Un experiment de critică], Milano, 1997, 165.

[31] J. Cocteau - J. Maritain, Dialogo sulla fede, Firenze, Passigli, 1988, 56. Cf. A. Spadaro, La pagina che illumina… cit., 11-12.

[32] P. Celan, Microliti, Milano, 2020, 101.




Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul Misionar Diecezan

Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat