© Vatican Media

Scrisoarea Sfântului Părinte Francisc
despre rolul literaturii în formare

1. Iniţial scrisesem un titlu referitor la formarea sacerdotală, dar după aceea m-am gândit că, în mod asemănător, aceste lucruri se pot spune cu privire la formarea tuturor lucrătorilor pastorali, precum şi a oricărui creştin. Mă refer la valoarea citirii de romane şi poezii pe drumul de maturizare personală.

2. Adesea, în plictiseala vacanţelor, în căldura şi în singurătatea din unele cartiere pustii, a găsi o carte bună de citit devine o oază care ne îndepărtează de alte alegeri care nu ne fac bine. Apoi nu lipsesc momentele de oboseală, de furie, de dezamăgire, de eşec, şi atunci când nici măcar în rugăciune nu reuşim să mai găsim liniştea sufletului, o carte bună ne ajută măcar să trecem prin furtună, până când putem avea un pic mai multă seninătate. Şi probabil că acea lectură ne deschide noi spaţii interioare care ne ajută să evităm o închidere în acele puţine idei obsesive care ne închid în manieră inexorabilă. Înainte de omniprezenţa mijloacelor media, a social, a celularelor şi a altor dispozitive, aceasta era o experienţă frecventă şi cei care au experimentat-o ştiu bine despre ce vorbesc. Nu este vorba despre ceva depăşit.

3. Spre deosebire de media audiovizuale, unde produsul este aproape complet şi marginea şi timpul pentru "a îmbogăţi" naraţiunea sau a o interpreta sunt de obicei reduse, în citirea unei cărţi cititorul este mult mai activ. Într-un fel el rescrie opera, o amplifică prin imaginaţia sa, creează o lume, foloseşte capacităţile sale, memoria sa, visele sale, însăşi istoria sa plină de drame şi simbolisme şi, în acest mod, ceea ce apare este o operă foarte diferită de aceea pe care autorul voia s-o scrie. O operă literară este astfel un text viu şi mereu rodnic, capabil să vorbească din nou în multe moduri şi să producă o sinteză originală cu fiecare cititor pe care-l întâlneşte. În lectură, cititorul se îmbogăţeşte cu ceea ce primeşte de la autor, dar asta în acelaşi timp îi permite să facă să înflorească bogăţia propriei persoane, aşa încât orice nouă operă pe care o citeşte reînnoieşte şi lărgeşte propriul univers personal.

4. Asta mă face să evaluez foarte pozitiv faptul că, măcar în unele seminarii, se depăşeşte obsesia faţă de ecrane - şi faţă de fake news otrăvitoare, superficiale şi violente - şi se dedică timp literaturii, momentelor de lectură senină şi gratuită, pentru a vorbi despre aceste cărţi, noi sau vechi, care continuă să ne spună atâtea lucruri. Dar în general trebuie constatat, cu regret, că în parcursul formativ al celui care se îndreaptă spre slujirea primită prin hirotonire, atenţia faţă de literatură nu găseşte pentru moment o situare adecvată. De fapt, aceasta din urmă este considerată adesea ca o formă de întreţinere, şi anume ca o exprimare minoră a culturii care n-ar aparţine drumului de pregătire şi prin urmare experienţei pastorale concrete a viitorilor preoţi. În afară de puţine excepţii, atenţia faţă de literatură este considerată drept ceva neesenţial. În această privinţă, doresc să afirm că acest mod de a pune lucrurile nu este în regulă. Este la originea unei forme de sărăciri intelectuale şi spirituale grave a viitorilor preoţi, care în felul acesta sunt privaţi de un acces privilegiat, întocmai prin literatură, la inima culturii umane şi în mod mai specific la inima fiinţei umane.

5. Cu această scriere doresc să propun o radicală schimbare cu privire la atenţia mare care, în contextul formării candidaţilor la preoţie, trebuie să se acorde literaturii. În această privinţă, consider destul de eficient ceea ce afirmă un teolog:

"Literatura […] provine din persoană în ceea ce aceasta are mai ireductibil, în misterul său […]. Este viaţa care se conştientizează pe sine însăşi atunci când ajunge la plinătatea de exprimare, făcând apel la toate resursele limbajului"^[1].

6. Astfel, literatura are de-a face, într-un mod sau în altul, cu ceea ce fiecare dintre noi doreşte de la viaţă, pentru că intră într-un raport intim cu existenţa noastră concretă, cu tensiunile sale esenţiale, cu dorinţele sale şi semnificaţiile sale.

7. Acest lucru l-am învăţat de tânăr cu studenţii mei. Între 1964 şi 1965, la 28 de ani, am fost profesor de literatură la Santa Fe într-o şcoală de iezuiţi. Predam la ultimii doi ani de liceu şi trebuia să fac în aşa fel încât elevii mei să studieze El Cid. Dar tinerilor nu le plăcea. Ei cereau să-l citească pe García Lorca. Atunci am decis că vor studia El Cid acasă, iar în timpul orelor eu voi trata autorii care le plăceau mai mult tinerilor. Desigur, ei voiau să citească operele literare contemporane. Dar, citind aceste lucruri care îi atrăgeau pe moment, în general căpătau gust pentru literatură, pentru poezie, şi apoi treceau la alţi autori. La sfârşit, inima caută mai mult, şi fiecare găseşte drumul său în literatură^[2]. Eu, de exemplu, îi iubesc pe artiştii tragici, pentru că toţi am putea simţi operele lor ca pe ale noastre, ca exprimare a propriilor noastre drame. Plângând pentru soarta personajelor, plângem în fond pentru noi înşine şi pentru golurile noastre, pentru lipsurile noastre, pentru singurătatea noastră. Desigur, nu vă cer să faceţi aceleaşi lecturi pe care le-am făcut eu. Fiecare va găsi acele cărţi care vor vorbi propriei vieţi şi care vor deveni adevăraţi însoţitori de călătorie. Nu există nimic mai contraproductiv decât a citi ceva din obligaţie, făcând un efort considerabil numai pentru că alţii au spus că este esenţial. Nu, trebuie să selectăm lecturile noastre cu deschidere, surprindere, flexibilitate, lăsându-ne sfătuiţi, dar şi cu sinceritate, încercând să găsim ceea ce avem nevoie în fiecare moment al vieţii noastre.

Credinţă şi cultură

8. În afară de asta, pentru un credincios care vrea cu sinceritate să intre în dialog cu cultura timpului său sau pur şi simplu cu viaţa persoanelor concrete, literatura devine indispensabilă. Pe bună dreptate, Conciliul Vatican II susţine că "literatura şi artele […] caută să exploreze natura omului " şi "să pună în lumină necazurile şi bucuriile, nevoile şi energiile oamenilor"^[3]. Literatura ia, într-adevăr, inspiraţie din cotidianitatea vieţii, din pasiunile sale şi din evenimentele sale reale cum sunt "acţiunea, munca, iubirea, moartea şi toate lucrurile sărmane care umplu viaţa"^[4].

9. Cum putem ajunge la centrul vechilor şi noilor culturi dacă ignorăm, rebutăm şi/sau reducem la tăcere simbolurile, mesajele, creaţiile şi naraţiunile lor cu care au capturat şi au voit să dezvăluie şi să evoce realizările lor şi idealurile cele mai frumoase, precum şi violenţele, fricile şi pasiunile lor cele mai profunde? Cum putem vorbi inimii oamenilor dacă ignorăm, marginalizăm sau nu valorizăm "acele cuvinte" cu care au voit să manifeste şi, de ce nu, să reveleze drama trăirii lor şi a simţirii lor prin romane şi poezii?

10. Misiunea eclezială a ştiut să dezvăluie toată frumuseţea, prospeţimea şi noutatea sa în întâlnirea cu diferitele culturi - de atâtea ori graţie literaturii - în care s-a înrădăcinat fără frica de a intra în joc şi de a extrage de acolo ceea ce este mai bun din ceea ce a găsit. Este o atitudine care a eliberat-o de ispita unui solipsism asurzitor şi fundamentalist care constă în a crede că o anumită gramatică istorico-culturală are capacitatea de a exprima toată bogăţia şi profunzimea evangheliei^[5]. Multe dintre profeţiile de nenorocire care încearcă astăzi să semene disperare sunt înrădăcinate tocmai în acest aspect. Contactul cu diferitele stiluri literare şi gramaticale va permite mereu să se aprofundeze polifonia Revelaţiei fără a o reduce sau a o sărăci la propriile exigenţe istorice sau la propriile structuri mentale.

11. Astfel, nu este întâmplător că, de exemplu, creştinismul de la începuturi a intuit bine necesitatea unei confruntări rapide cu cultura clasică a timpului. De exemplu, un Părinte al Bisericii din Orient ca Vasile din Cezareea, în Discurs adresat tinerilor, compus între 370 şi 375, adresat probabil nepoţilor săi, exalta preţiozitatea literaturii clasice - produsă de éxoten ("cei din afară"), aşa cum îi numea el pe autorii păgâni - fie pentru argumentare, adică pe acele lógoi ("discursuri") de folosit în teologie şi în exegeză, fie pentru însăşi mărturia în viaţă, adică pentru práxeis ("actele, comportamentele") de ţinut în consideraţie în ascetică şi în morală. Şi concludea stimulându-i pe tinerii creştini să-i considere pe clasici un ephódion ("viatic") pentru instruirea şi formarea lor, scoţând din ei "profit pentru suflet" (IV, 8-9). Şi tocmai din acea întâlnire a evenimentului creştin cu cultura epocii a apărut o reelaborare originală a vestirii evanghelice.

12. Graţie discernământului evanghelic al culturii, este posibil să se recunoască prezenţa Duhului în realitatea umană variată, adică este posibil să se perceapă sămânţa deja plantată a prezenţei Duhului în evenimente, în sensibilităţi, în dorinţe, în tensiunile profunde ale inimilor şi ale contextelor sociale, culturale şi spirituale. De exemplu, putem recunoaşte în Faptele Apostolilor, acolo unde se vorbeşte despre prezenţa lui Paul la Areopag (cf. Fap 17,16-34), o asemenea abordare. Paul, vorbind despre Dumnezeu, afirmă: "Căci în el trăim, ne mişcăm şi suntem, cum au spus şi unii dintre poeţii voştri" ( Fap 17,28). În acest verset sunt prezente două citate: unul indirect în prima parte, unde este citat poetul Epimenides (secolul al VI-lea î.C.), şi unul direct, care citează Fenomenele poetului Arat din Silo (secolul al III-lea î.C.), care cântă constelaţiile şi semnele timpului bun şi rău. Aici "Paul se revelează "cititor" de poezie şi lasă să se intuiască modul său de a se apropia de textul literar, care nu poate să facă să se reflecteze în vederea unui discernământ evanghelic al culturii. El este definit de atenienii spermologos, adică "flecar, vorbăreţ, impostor", dar literalmente "culegător de seminţe". Ceea ce era cu siguranţă o injurie pare, în mod paradoxal, un adevăr profund. Paul adună seminţele poeziei păgâne şi, ieşind dintr-o precedentă atitudine de indignare profundă (cf. Fap 17,16), ajunge să-i recunoască pe atenieni ca "foarte religioşi" şi vede în acele pagini din literatura lor clasică o adevărată preparatio evangelica"^[6].

13. Ce anume a făcut Paul? El a înţeles că "literatura descoperă abisurile care locuiesc în om, în timp ce revelaţia, şi apoi teologia, le asumă pentru a demonstra cum Cristos ajunge să le străbată şi să le lumineze"^[7]. În direcţia acestor abisuri, literatura este, aşadar, o "cale de acces"^[8], care îl ajută pe păstor să intre într-un dialog rodnic cu cultura timpului său.

Niciodată un Cristos fără trup

14. Înainte de a aprofunda motivaţiile specifice pentru care trebuie promovată atenţia faţă de literatură pe drumul de formare a viitorilor preoţi, să-mi fie permis să amintesc aici un gând cu privire la contextul religios actual: "Întoarcerea la sacru şi căutarea spirituală care caracterizează epoca noastră sunt fenomene ambigue. Dar mai mult decât ateismul, astăzi avem în faţa noastră provocarea de a răspunde în mod adecvat la setea de Dumnezeu a multor oameni, ca să nu încerce s-o stingă cu propuneri alienante sau cu un Isus Cristos fără trup"^[9]. Misiunea urgentă a vestirii evangheliei în timpul nostru cere, aşadar, credincioşilor şi preoţilor îndeosebi angajarea ca toţi să se poată întâlni cu un Isus Cristos făcut trup, făcut uman, făcut istorie . Trebuie să fim toţi atenţi să nu pierdem niciodată din vedere "trupul" lui Isus Cristos: acel trup făcut din pasiuni, emoţii, sentimente, relatări concrete, mâini care ating şi vindecă, priviri care eliberează şi încurajează, din ospitalitate, din iertare, din indignare, din curaj, din îndârjire: într-un cuvânt, din iubire.

15. Şi tocmai la acest nivel o frecventare asiduă a literaturii poate să-i facă pe viitorii preoţi şi pe toţi lucrătorii pastorali şi mai sensibili la umanitatea deplină a Domnului Isus, în care se revarsă pe deplin divinitatea sa, şi să vestească evanghelia în aşa fel încât toţi, cu adevărat toţi, să poată experimenta cât de adevărat este ceea ce spune Conciliul Vatican II: "De fapt, numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului"^[10]. Asta nu înseamnă misterul unei umanităţi abstracte, ci misterul acelei fiinţe umane concrete cu toate rănile, dorinţele, amintirile şi speranţele vieţii sale.

Un mare bine

16. Dintr-un punct de vedere pragmatic, mulţi oameni de ştiinţă susţin că obişnuinţa de a citi produce multe efecte pozitive în viaţa persoanei: o ajută să dobândească un vocabular mai amplu şi prin urmare să dezvolte diferite aspecte ale inteligenţei sale. Stimulează şi imaginaţia şi creativitatea. În acelaşi timp, acest lucru permite să învăţăm să exprimăm în mod mai bogat propriile naraţiuni. Îmbunătăţeşte şi capacitatea de concentrare, reduce nivelurile de deteriorare cognitivă, calmează stresul şi neliniştea.

17. Şi mai bine: ne pregăteşte să înţelegem şi prin urmare să înfruntăm diferitele situaţii care se pot prezenta în viaţă. În lectură plonjăm în personajele, în preocupările, în dramele, în pericolele, în fricile persoanelor care au depăşit la sfârşit provocările vieţii, sau probabil în timpul lecturii dăm sfaturi personajelor care după aceea ne vor folosi nouă înşine.

18. Pentru a încerca să se mai încurajeze la lectură, citez cu plăcere câteva texte din autori foarte cunoscuţi, care cu puţine cuvinte ne învaţă mult:

Romanele dezlănţuie "în noi în spaţiul de o oră toate posibilele bucurii şi nenorociri pe care, în viaţă, le vom folosi ani întregi pentru a cunoaşte în minimă parte, şi dintre care cele mai intense nu ne vor fi revelate niciodată de vreme ce încetineala cu care se produc ne împiedică să le percepem"^[11].

"Citind marile opere ale literaturii, devin mii de oameni şi, în acelaşi timp, rămân eu însumi. Ca şi cerul nocturn din poezia greacă, văd cu mii de ochi, dar sunt mereu eu cel care văd. Aici, ca şi în religie, în iubire, în acţiunea morală şi în cunoaştere, mă depăşesc pe mine însumi, şi totuşi, când fac asta, sunt mai mult eu însumi decât oricând." ^[12]

19. Oricum, nu este intenţia mea să mă opresc numai asupra acestui nivel de utilitate personală, ci să reflectez asupra motivelor mai decisive pentru a trezi iubirea faţă de lectură.

A asculta glasul cuiva

20. Când gândul meu se îndreaptă spre literatură, îmi vine în minte ceea ce marele scriitor argentinian Jorge Luis Borges ^[13] le spunea studenţilor săi: "cel mai important lucru este a citi, a intra în contact direct cu literatura, a ne cufunda în textul viu pe care-l avem în faţă, mai mult decât de a ne fixa asupra ideilor şi asupra comentariilor critice". Şi Borges explica această idee studenţilor săi spunându-le că probabil la început vor înţelege puţin din ceea ce citeau, dar că în orice caz ei vor asculta "glasul cuiva". Iată o definiţie a literaturii care îmi place mult: a asculta glasul cuiva. Şi să nu uităm cât de periculos este a înceta să ascultăm glasul celuilalt care ne interpelează! Cădem imediat în autoizolare, se aprinde un soi de surzenie "spirituală", care are incidenţă negativă şi asupra raportului cu noi înşine şi asupra raportului cu Dumnezeu, făcând abstracţie de câtă teologie sau psihologie am putut să studiem.

21. Parcurgând această cale, care ne face sensibili faţă de misterul celorlalţi, literatura ne face să învăţăm să atingem inima lor. Cum să nu amintim la acest punct cuvântul curajos pe care, la 7 mai 1964, Sfântul Paul al VI-lea l-a adresat artiştilor şi, prin urmare, şi marilor scriitori? Spunea el: "Noi avem nevoie de voi. Slujirea noastră are nevoie de colaborarea voastră. Pentru că, aşa cum ştiţi, slujirea noastră este aceea de a predica şi de a face accesibilă şi comprehensibilă, ba chiar emoţionantă, lumea spiritului, a invizibilului, a inefabilului, a lui Dumnezeu. Şi în această operaţiune, care decantează lumea invizibilă în formule accesibile, inteligibile, voi sunteţi maeştri"^[14]. Iată punctul: misiunea credincioşilor, şi a preoţilor în mod deosebit, este tocmai "să atingă" inima fiinţei umane contemporane ca să se înduioşeze şi să se deschidă în faţa vestirii Domnului Isus şi în această angajare a lor aportul pe care literatura şi poezia pot să le ofere este de valoare inegalabilă.

22. T.S. Eliot, poetul căruia spiritul creştin îi datorează opere literare care au marcat contemporaneitatea, a descris pe bună dreptate criza religioasă modernă ca aceea a unei "incapacităţi emotive" răspândite^[15]. În lumina acestei lecturi a realităţii, astăzi problema credinţei nu este înainte de toate aceea de a crede mai mult sau de a crede mai puţin în propoziţiile doctrinale. Este mai degrabă cea legată de incapacitatea atâtora de a se emoţiona în faţa lui Dumnezeu, în faţa creaţiei sale, în faţa fiinţelor umane. Aşadar, există aici misiunea de a vindeca şi de a îmbogăţi sensibilitatea noastră. Pentru aceasta, întoarcerea mea din călătoria apostolică în Japonia, când m-au întrebat ce anume are de învăţat Occidentul de la Orient, am răspuns: "cred că Occidentului îi lipseşte un pic de poezie"^[16].

Un soi de sală de discernământ

23. Aşadar, ce câştigă preotul din acest contact cu literatura? Pentru ce este necesar a considera şi a promova lectura marilor romane ca o componentă importantă a paideia sacerdotală? Pentru ce este important a recupera şi a implementa în parcursul formativ al candidaţilor la Preoţie intuiţia, schiţată de teologul Karl Rahner, a unei afinităţi spirituale profunde între preot şi poet^[17]?

24. Să încercăm să răspundem la aceste întrebări, ascultând consideraţiile teologului german^[18]. Cuvintele poetului, scrie Rahner, sunt "pline de nostalgie", sunt "uşi care se deschid spre infinit, uşi care se deschid larg spre imensitate. Ele evocă inefabilul, tind spre inefabil". Acest cuvânt poetic "se arată spre infinit, dar nu ne poate da acest infinit, nici nu poate aduce sau ascunde în sine pe cel care este Infinitul". De fapt, acest lucru este propriu cuvântului lui Dumnezeu şi - continuă Rahner - "cuvântul poetic invocă, aşadar, cuvântul lui Dumnezeu"^[19]. Pentru creştini cuvântul lui Dumnezeu şi toate cuvintele umane poartă urma unei nostalgii intrinsece de Dumnezeu, tinzând spre cuvântul său. Se poate spune că cuvântul cu adevărat poetic este părtaş în mod analogic de cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum ni-l prezintă în manieră năvalnică Scrisoarea către Evrei (cf. Evr 4,12-13).

25. Şi în felul acesta Karl Rahner poate stabili o paralelă frumoasă între preot şi poet: "numai cuvântul este capabil în mod intim să elibereze ceea ce ţine în închisoare toate realităţile neexprimate: muţenia tendinţei lor spre Dumnezeu"^[20].

26. Apoi, în literatură sunt în joc probleme de formă de exprimareşi de sens. Ea reprezintă, prin urmare, un soi de sală de discernământ , care ascute capacităţile sapienţiale de scrutin interior şi exterior ale viitorului preot. Locul în care se deschide această cale de acces la propriul adevăr este interioritatea cititorului, implicat direct în procesul lecturii. Iată, aşadar, desfăşurându-se scenariul discernământului spiritual personal unde nu vor lipsi angoasele şi chiar crizele. De fapt, sunt numeroase paginile literare care pot să răspundă la definiţia ignaţiană de "dezolare".

27. "Se înţelege prin dezolare […] întunericul sufletului, tulburarea interioară, stimulentul spre lucrurile josnice şi pământeşti, neliniştea datorată diferitelor agitaţii şi ispite: astfel sufletul se înclină spre neîncredere, este fără speranţă şi fără iubire, şi se simte leneş, lânced, trist şi parcă separat de Creatorul şi Domnul său." ^[21]

28. Durerea sau plictiseala care se simt citind anumite texte nu sunt în mod necesar senzaţii urâte sau inutile. Acelaşi Ignaţiu de Loyola a observat că în "cei care merg din rău în mai rău" spiritul bun acţionează provocând nelinişte, agitaţie, insatisfacţie^[22]. Aceasta ar fi aplicarea literală primei reguli ignaţiene a discernământului spiritelor rezervată celor care "merg din păcat de moarte în păcat de moarte", şi anume că în aceste persoane spiritul bun se comportă "înţepându-le şi muşcând conştiinţa lor cu judecata morală a raţiunii" ^[23] pentru a-i duce la bine şi la frumuseţe.

29. Se înţelege astfel că cititorul nu este destinatarul unui mesaj edificator, ci este o persoană care este solicitată activ să intre pe un teren mai puţin stabil unde graniţele între mântuire şi pierzare nu sunt definite şi separate a priori. Aşadar, actul lecturii este ca un act de "discernământ", graţie căruia cititorul este implicat personal ca "subiect" de lectură şi, în acelaşi timp, ca "obiect" a ceea ce citeşte. Citind un roman sau o operă poetică, în realitate cititorul trăieşte experienţa de "a fi citit" de cuvintele pe care le citeşte^[24]. Astfel cititorul este asemenea unui jucător pe teren: el face jocul, dar, în acelaşi timp, jocul se face prin intermediul lui, în sensul că el este total implicat în ceea ce acţionează^[25].

Atenţie şi digestie

30. Cât priveşte conţinuturile, trebuie recunoscut că literatura este ca "un telescop" - conform imaginii celebre create de Proust ^[26] - îndreptat spre fiinţe şi lucruri, indispensabil pentru a clarifica "marea distanţă" pe care cotidianul o sapă între percepţia noastră şi ansamblul experienţei umane. "Literatura este ca un laborator fotografic, în care este posibil să se elaboreze imaginile vieţii ca să dezvăluie contururile şi nuanţele lor. Aşadar, iată la ce "foloseşte" literatura: să "dezvoltăm" imaginile vieţii"^[27], să ne întrebăm cu privire la semnificaţia sa. În puţine cuvinte, foloseşte ca să trăim în mod eficace experienţa vieţii.

31. Şi, într-adevăr, privirea noastră obişnuită asupra lumii este parcă "redusă" şi limitată din cauza presiunii pe care scopurile operative şi imediate ale acţiunii noastre le exercită asupra noastră. Şi slujirea - cultuală, pastorală, caritativă - poate să devină un imperativ care îndreaptă forţele noastre şi atenţia noastră numai asupra obiectivelor de obţinut. Însă, aşa cum aminteşte Isus în parabola semănătorului, sămânţa are nevoie să cadă într-un teren profund pentru a se matura rodnic în timp, fără să fie sufocată de superficialitate sau de spini ( Mt 13,18-23). Riscul devine astfel acela de a cădea într-un eficientism care banalizează discernământul, sărăceşte sensibilitatea şi reduce complexitatea. De aceea este necesar şi urgent să se contrabalanseze această accelerare şi simplificare inevitabilă a trăirii noastre zilnice învăţând să ne distanţăm de ceea ce este imediat, să încetinim, să contemplăm şi să ascultăm. Asta se poate întâmpla când o persoană se opreşte gratuit ca să citească o carte.

32. Este necesar să recuperăm moduri de a ne raporta la realităţile ospitaliere, nu strategice, nu direct îndreptate spre un rezultat, în care să fie posibil să lăsăm să apară excedentul infinit al fiinţei. Distanţă, încetineală, libertate sunt caracteristicile unei abordări a realului care găseşte tocmai în literatură o formă de exprimare, desigur nu exclusiv, dar privilegiată. Literatura devine, aşadar, o sală unde se antrenează privirea ca să caute şi să exploreze adevărul persoanelor şi al situaţiilor ca mister, ca încărcate cu un exces de sens, care poate fi numai parţial manifestată în categorii, scheme explicative, în dinamici liniare de cauză-efect, mijloc-scop.

33. O altă imagine frumoasă pentru a exprima rolul literaturii vine din fiziologia aparatului uman şi îndeosebi din actul digestiei. Aici modelul său este dat de ruminatio a vacii, aşa cum afirmau călugărul din secolul al XI-lea Guillaume de Saint-Thierry şi iezuitul din secolul al XVII-lea Jean-Joseph Surin. Acesta din urmă, la rândul său, vorbeşte despre "stomacul sufletului" şi iezuitul Michel De Certeau a indicat o adevărată "fiziologie a lecturii digestive"^[28]. Iată: literatura ne ajută să exprimăm prezenţa noastră în lume, s-o "digerăm" şi s-o asimilăm, percepând ceea ce este dincolo de suprafaţa trăirii; aşadar, foloseşte la interpretarea vieţii, discernând semnificaţiile şi tensiunile sale fundamentale^[29].

A vedea prin ochii celorlalţi

34. Cât priveşte forma de discurs, se întâmplă asta: citind un text literar, suntem puşi în măsură să "vedem prin ochii celorlalţi"^[30], dobândind o lărgime de perspectivă care lărgeşte umanitatea noastră. Se activează astfel în noi puterea empatică a imaginaţiei, care este vehicul fundamental pentru acea capacitate de identificare cu punctul de vedere, condiţia, simţirea altuia, fără de care nu există solidaritate, împărtăşire, compasiune, milostivire. Citind, noi descoperim că ceea ce simţim nu este numai al nostru, este universal, şi astfel niciş persoana cea mai abandonată nu se simte singură.

35. Diversitatea minunată a fiinţei umane şi pluralitatea diacronică şi sincronică de culturi şi ştiinţe se configurează în literatură într-un limbaj capabil de a respecta şi a exprima varietatea lor, dar în acelaşi timp sunt traduse într-o gramatică simbolică a sensului care le face inteligibile, nu străine, împărtăşite. Originalitatea cuvântului literar constă în faptul că el exprimă şi transmite bogăţia experienţei nu obiectivând-o în reprezentarea descriptivă a ştiinţei analitice sau în examinarea normativă a judecăţii critice, ci drept conţinut al unui efort expresiv şi interpretativ de a da sens experienţei aflate în discuţie.

36. Când se citeşte o istorie, graţie viziunii autorului fiecare îşi imaginează în modul său plânsul unei tinere abandonate, bătrâna care acoperă corpul nepotului său adormit, pasiunea unui mic antreprenor care încearcă să meargă înainte în pofida dificultăţilor, umilirea celui care se simte criticat de toţi, tânărul care visează ca singură cale de ieşire din durerea unei vieţi mizerabile şi violente. În timp ce simţim urme ale lumii noastre interioare în mijlocul acelor istorii, devenim mai sensibili în faţa experienţelor celorlalţi, ieşim din noi înşine pentru a intra în profunzimile lor, putem înţelege un pic mai mult trudele şi dorinţele lor, vedem realitatea cu ochii lor şi la sfârşi devenim însoţitori de drum. Astfel ne cufundăm în existenţa concretă şi interioară a vânzătorului de fructe şi legume, a prostituatei, a copilului care creşte fără părinţi, a femeii zidarului, a bătrânei care încă mai crede că-l va găsi pe principele său. Şi putem face asta cu empatie şi uneori cu toleranţă şi înţelegere.

37. Jean Cocteau i-a scris lui Jacques Maritain: "Literatura este imposibilă, trebuie ieşim din ea şi este inutil a încerca să ieşim afară din ea cu literatura, pentru că numai iubirea şi credinţa ne permit să ieşim din noi înşine"^[31]. Dar cu adevărat ieşim din noi înşine dacă nu ne ard în inimă suferinţele şi bucuriile celorlalţi? Prefer să amintesc că, fiind creştini, nimic din ce este uman nu-mi este indiferent.

38. În afară de asta, literatura nu este relativistă, pentru că nu ne despoaie de criterii de valoare. Reprezentarea simbolică a binelui şi a răului, a adevăratului şi a falsului, ca dimensiuni care în literatură iau trup de existenţe individuale şi de evenimente istorice colective, nu neutralizează judecata morală, ci o împiedică să devină oarbă sau în mod superficial condamnatoare. "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu observi bârna din ochiul tău?" - ne întreabă Isus ( Mt 7,3).

39. Şi în violenţa, limitarea sau fragilitatea altuia, avem posibilitatea de a reflecta mai bine asupra violenţei, limitării sau fragilităţii noastre. Deschizând cititorului o amplă viziune a bogăţiei şi a mizeriei experienţei umane, literatura educă privirea sa la încetineala înţelegerii, la umilinţa nesimplificării, la blândeţea de a nu pretinde să controleze realul şi condiţia umană prin judecată. Este nevoie desigur de judecată, dar nu trebuie să se uite niciodată însemnătatea sa limitată: de fapt, niciodată judecata nu trebuie să se traducă în sentinţă de moarte, în eliminare, în suprimare a umanităţii în folosul unei totalizări aride a legii.

40. Privirea literaturii îl formează pe cititor la descentralizare, la simţul limitei, la renunţarea la dominare, cognitivă şi critică, asupra experienţei, învăţându-l o sărăcie care este izvor de bogăţie extraordinară. Recunoscând inutilitatea şi probabil şi imposibilitatea de a reduce misterul lumii şi al fiinţei umane la o polaritate antinomică de adevărat/fals sau drept/nedrept, cititorul primeşte obligaţia judecăţii nu ca instrument de dominare, ci ca stimulent spre o ascultare neîncetată şi ca disponibilitate de a intra în joc în acea bogăţie extraordinară a istoriei datorată prezenţei Duhului, care se dă şi ca Har: adică drept eveniment imprevizibil şi incomprehensibil care nu depinde de acţiunea umană, ci redefineşte umanul ca speranţă de mântuire.

Puterea spirituală a literaturii

41. Am încredere că am evidenţiat, în aceste scurte reflecţii, rolul pe care îl poate desfăşura literatura în educarea inimii şi a minţii păstorului sau a viitorului păstor în direcţia unei exercitări libere şi umile a propriei raţionalităţi, a unei recunoaşteri rodnice a pluralismului limbajelor umane, a unei lărgiri a propriei sensibilităţi umane şi în sfârşit a unei mari deschideri spirituale pentru a asculta Glasul prin atâtea glasuri.

42. În acest sens, literatura îl ajută pe cititor să strice idolii limbajelor autoreferenţiale, în mod fals autosuficiente, în mod static convenţionale, care uneori riscă să polueze şi discursul nostru eclezia, închizând libertatea cuvântului. Cel literar este un cuvânt care pune în mişcare limbajul, îl eliberează şi îl purifică: în sfârşit, îl deschide la propriile posibilităţi expresive şi exploratoare ulterioare, îl face ospitalier pentru cuvântul care îşi ia casă în cuvântul uman, nu atunci când el se auto-înţelege ca ştiinţă deja deplină, definitivă şi împlinită, ci atunci când el se face veghe de ascultare şi aşteptare a Celui care vine pentru a face noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5).

43. Puterea spirituală a literaturii aminteşte, în cele din urmă, misiunea primară încredinţată omului de Dumnezeu: misiunea de "a da nume" fiinţelor şi lucrurilor (cf. Gen 2,19-20). Misiunea de păzitor al creaţiei, încredinţată lui Adam de Dumnezeu, trece înainte de toate tocmai de la recunoaşterea realităţii proprii şi a sensului pe care îl are existenţa celorlalte fiinţe. Preotul este investit şi cu această misiune originară de "a da nume", de a da sens, de a se face instrument de comuniune între creaţie şi Cuvântul făcut trup şi al puterii sale de iluminare a fiecărui aspect al condiţiei umane.

44. Afinitatea între preot şi poet se manifestă astfel în această misterioasă şi indisolubilă unire sacramentală între cuvânt divin şi cuvânt uman, dând viaţă unui mister care devine slujire plină de ascultare şi de compasiune, unei carisme care se face responsabilitate, unei viziuni a adevărului şi a binelui care se deschide ca frumuseţe. Nu putem să nu ascultăm cuvintele pe care ni le-a lăsat poetul Paul Celan: "Cine învaţă realmente să vadă se apropie de invizibil"^[32].

Dat la Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, la 17 iulie din anul 2024, al doisprezecelea al pontificatului meu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu