© Vatican Media

Cardinalul Marcello Semeraro l-a beatificat în Liban pe patriarhul Ştefan Douayhy

După asemănarea bunului păstor

Un exemplu de "caritate pastorală", "iubire faţă de Biserică" şi "simţ al fraternităţii catolice". Aşa l-a definit cardinalul Marcello Sermeraro, prefect al Dicasterului Cauzelor Sfinţilor, pe Ştefan Douayhy, patriarh de Antiohia al maroniţilor, în timpul Liturghiei de beatificare prezidată în Liban vineri, 2 august 2024, reprezentându-l pe Papa Francisc. La ceremonie, care s-a ţinut în sediul patriarhiei la Bkerke, au participat 13.000 de credincioşi. Publicăm o traducere a omiliei rostite de cardinal în franceză.

Adesea, recitând psalmii, se întâmplă să repetăm versetul cântat înainte de proclamarea evangheliei: "Cel drept va înflori ca un palmier, va creşte ca un cedru din Liban" (Ps 92,13). Palmierul are o caracteristică: trunchiul său este lung şi despuiat, dar se ridică spre cer şi, sus, oferă roadele sale gustoase nomazilor care străbat deşertul. Aşa trebuie să fie omul drept: un izvor de pace şi de viaţă pentru fraţii săi când străbat deşerturile, adică în dificultăţile vieţii. Apoi este o a doua comparaţie, care vorbeşte despre "cedrul din Liban", şi cel puţin pentru mine, iubiţi fraţi şi surori, pentru mine, care vin de la Roma, această imagine are un efect cu totul special. Cedrul străluceşte prin maiestuozitatea sa, prin splendoarea înfloritoare a frunzelor sale şi calitatea lemnului său. În recitirea creştină îl reprezintă pe credinciosul plantat în mod trainic în casa lui Dumnezeu, care este Biserica, se dăruieşte înfloritor pentru a oferi alinare fraţilor săi.

Când Benedict al XVI-lea a venit în Liban, a amintit că templul construit de Solomon în interiorul său era capitonat cu lemn de cedru din Liban. Libanul era prezent în sanctuarul lui Dumnezeu, a spus el. Şi-a amintit, pentru că era prezent, de patriarhul Béchara Boutros Ra?, pe care l-a îmbrăţişat cu afect fratern. Papa a adăugat câteva cuvinte pe care astăzi le reascultăm cu atâta speranţă: "Fie ca Libanul de astăzi, locuitorii săi, să poată continua să fie prezenţi în sanctuarul lui Dumnezeu! Fie ca Libanul să poată continua să fie un spaţiu în care bărbaţii şi femeile să trăiască în armonie şi în pace unii cu alţii pentru a oferi lumii nu numai mărturia existenţei lui Dumnezeu, [...], ci la fel pe cea a comuniunii între oameni [...], oricare ar fi sensibilitatea lor politică, comunitară şi religioasă!" (Ceremonia de rămas-bun, 16 septembrie 2012).

Tot cu această speranţă privim astăzi la figura noului fericit, Ştefan Douayhy. A fost patriarh al Bisericii maronite timp de peste treizeci de ani, într-o perioadă foarte dificilă din cauza persecuţiilor externe şi a disensiunilor interne. Se poate spune că în toţi acei ani n-a trăit o singură zi de pace şi de seninătate. Chiar i s-a întâmplat de mai multe ori să trebuiască să părăsească sediul patriarhal pentru a se refugia în locuri mai sigure, dar în condiţii dificile. Trăia totul ca o vocaţie de a împărtăşi suferinţele lui Cristos (cf. Col 1,24). Prin urmare, în inima sa nu exista resentiment, ci spunea celor care l-au maltratat şi persecutat: "Îţi iert ceea ce mi-ai făcut şi sunt gata să mai sufăr din iubire faţă de Domnul, care a suferit şi a murit pentru mine".

El imită astfel figura bunului păstor din evanghelie, care îl ia pe Isus ca model şi referinţă. Tocmai am ascultat cuvintele sale: "Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi" (In 10,11). Această figură, dacă privim bine, nu este aceea a unui păstor, ci a unui "păstor bun". Probabil ar trebui să reflectăm o clipă asupra acestei afirmaţii. Ce anume vrea să spună Domnul? Acea adăugire era necesară? Cred că da, pentru că profetul Ezechiel vorbise deja despre păstori care, în loc să pască oile lor, se păşteau pe ei înşişi. Din păcate, aceste lucruri se întâmplă şi astăzi. Există persoane care, în loc să slujească binele comun, se gândesc la propria bunăstare.

Pentru aceasta Isus vorbeşte despre un păstor "bun". Suntem buni atunci când hrănim în propria inimă intenţia de a face binele şi apoi îl facem prin alegeri şi comportamente adecvate. Însă Isus merge şi mai departe: este bun păstorul care îşi dă viaţa pentru oile sale. Şi în aceasta fericitul nostru l-a imitat cu adevărat. A fost un păstor care a suferit pentru şi cu turma sa şi care a făcut tot posibilul pentru a o apăra, a o proteja şi a o face să crească.

Dar era şi prudent şi chiar diplomat. Este bine cunoscută una din scrisorile sale adresate regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea, în care expune toate suferinţele poporului şi îi cere să-l ia sub aripa sa protectoare. Există şi un alt aspect pentru care Fericitul Ştefan merită să fie amintit şi care este de mare actualitate în Biserică astăzi: cel ecumenic. De fapt, patriarhul Ştefan a exercitat şi caritatea ecumenică, animat mereu de un simţ ascuţit al catolicităţii Bisericii, trăită în contexte - aşa cum am amintit deja - adesea făcute dificile de raporturile cu celelalte confesiuni creştine şi cu islamul.

Exemplele care ajung la noi de la el sunt, aşadar, cel al carităţii pastorale, al iubirii faţă de Biserică şi al simţului fraternităţii catolice. Aşadar, să-i cerem Domnului să ştim să exprimăm şi noi, prin mijlocirea Fericitului Ştefan, faptul de a fi Biserică, faptul de a fi prieteni şi fraţi în Cristos Domnul nostru.

(După L'Osservatore Romano, 3 august 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu