© Vatican Media

Declaraţia "Fiducia supplicans" a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei / 3

O "încredere" care ne invită să implorăm

de Michelina Tenace
consultant la Dicasterul pentru Doctrina Credinţei

Intenţia textului

Declaraţia Fiducia supplicans este ecou la invitaţia pontificatului Papei Francisc de a privi misterul condiţiei umane din "periferiile" Bisericii. Prin credinţă, credem că păstorul care merge în căutarea oiţei rătăcite nu înseamnă că pentru asta nu are grijă de cele care au ajuns în staul. Dimpotrivă, păstorul speră că pericolul spre care se îndreaptă pentru a salva una dintre ele va fi ocazie pentru a întări rugăciunea pentru el, păstorul, compasiunea pentru oaia aflată în pericol şi recunoştinţa din partea celui care locuieşte în casa "sa".

Declaraţia se referă la "receptarea învăţăturii Sfântului Părinte", păstorul nostru, şi ia în considerare faptul că atunci când cu încredere fiii imploră, după măsura rănii inimii lor, răspunsul Tatălui este după măsura infinită a milostivirii.

Gesturile şi pronunţările Bisericii indică, perioadă după perioadă, coerenţa teologică ce susţine doctrina sa. După Responsum din 2021, care declara că "Biserica nu are puterea de a da binecuvântare unirilor între persoane de acelaşi sex", declaraţia Fiducia supplicans vrea "să ofere o contribuţie specifică şi inovatoare" (cf. Prezentare), argumentând cu privire la "posibilitatea de a binecuvânta cupluri de acelaşi sex" (cf. Introducere). Noutatea pe care o aduce declaraţia este să spună că ceea ce nu este posibil într-un context liturgic sacramental, este posibil într-o practică pastorală, "fără a modifica învăţătura perenă a Bisericii despre căsătorie" (cf. Prezentare). Aceste premise date în prezentarea declaraţiei sunt amintite constant de-a lungul întregului text.

Conţinutul părţii a treia

Ne oprim asupra părţii a treia a declaraţiei, care este desigur partea care a provocat mai multe comentarii. Presupune desigur că ţine cont de elementele dezvoltate în prima parte, Binecuvântarea în sacramentul căsătoriei, şi în partea a doua, Sensul diferitelor binecuvântări. Prima parte confirmă doctrina despre căsătorie, partea a doua lărgeşte şi îmbogăţeşte sensul binecuvântărilor, motiv pentru care va fi posibilă o parte a treia care este propunerea centrală: Binecuvântarea cuplurilor aflate în situaţii iregulare şi a cuplurilor de acelaşi sex.

Să spunem pe scurt cum se dezvoltă cele zece paragrafe de importanţă diferită care compun partea a treia. În prima fază se citeşte că "în orizontul schiţat" în prima şi în a doua parte, "se situează posibilitatea de binecuvântări a cuplurilor aflate în situaţii iregulare şi a cuplurilor de acelaşi sex" (nr. 31). Este vorba de persoane care cer împreună ajutorul lui Dumnezeu asupra vieţii lor fără a revendica "legitimarea unui propriu status", status considerat "iregular" de Biserică. Rugăciunea către Dumnezeu este o cerere pe care fiecare poate s-o adreseze, implorare de mântuire a persoanei, de ajutor, de eliberare, de creştere "în fidelitate faţă de mesajul evangheliei" (nr. 31). "Biserica îi primeşte pe toţi cei care se apropie de Dumnezeu cu inimă umilă" şi trebuie să dea tuturor "acele ajutoare spirituale" care este vocaţia sa să le dea (nr. 32). Binecuvântarea din partea celui care o cere este deja exprimare a "unei apropieri de Dumnezeu, o sămânţă a Duhului care trebuie îngrijită şi nu împiedicată" (nr. 33). Care este piedica? "Păcatele noastre, lipsa meritului, slăbiciunile şi confuziile". Care este credinţa? Că Dumnezeu se face prezent "dincolo de orice dorinţă şi de orice merit". Aceasta este însăşi vestirea Bisericii (cf. nr. 34). Preocuparea papei priveşte la binefacerea pentru credinţă, deoarece binecuvântarea poate furniza "un mijloc eficace pentru a mări încrederea în Dumnezeu din partea persoanelor care o cer" (nr. 36). Aici se inserează mai bine numărul 35, care spune că slujitorii trebuie să fie sensibili la această perspectivă pastorală, sensibilitatea care trebuie "să fie educată chiar să facă în mod spontan binecuvântări". Cum? Este nevoie de "prudenţă pastorală", "discernământ practic" (nr. 37), libertate şi "pentru că viaţa Bisericii trece prin multe canale, în afară de cele normative" (Exortaţia apostolică Amoris laetitia, 304).

Paragraful 38 este decisiv: spune că "nu trebuie împiedicată sau interzisă apropierea Bisericii" de cei care, prin binecuvântare, bat la uşa Bisericii, cer ajutorul lui Dumnezeu. Cum trebuie să fie binecuvântarea? O "binecuvântare spontană", o "scurtă rugăciune" pentru necesităţile obişnuite, pace, sănătate, răbdare, disponibilitate la dialog şi deschidere "pentru a putea împlini pe deplin voinţa lui Dumnezeu" (nr. 38). În afară de cum se face, se afirmă că este important şi "unde" se face, pentru a evita "orice formă de confuzie şi scandal" (nr. 39). Propunerea este ca binecuvântările să fie situate în "alte contexte", adică non-liturgic, locuri de credinţă populară în care toţi pot să ceară o binecuvântare "spontană, scurtă", fără a recurge la "forme rituale proprii ale liturgiei" (nr. 40). Binecuvântarea dată cuplurilor de acelaşi sex cere din partea slujitorilor care trebuie s-o dea "discernământ prudent şi patern" (nr. 41), dar şi creativitate.

Paragrafele următoare care compun capitolul al IV-lea al declaraţiei sunt o concluzie care aminteşte că toate acestea se întemeiază pe însăşi identitatea Bisericii: "sacrament al iubirii infinite a lui Dumnezeu" (nr. 43) cu o vocaţie maternă care, prin caritate, pocăinţă şi rugăciune, duce la Dumnezeu şi invită "să ne apropiem tot mai mult de iubirea lui Cristos" (nr. 44). Speranţa este că "fiecare frate şi fiecare soră se vor putea simţi în Biserică mereu pelerini, mereu cerşetori, mereu iubiţi şi, în pofida a toate, mereu binecuvântaţi" (nr. 45), persoane pentru care "Tatăl ceresc continuă să le vrea binele şi să spere să se deschidă în sfârşit la bine" (Francisc, Cateheze despre rugăciune: binecuvântarea, 2 decembrie 2020).

O binecuvântare pastorală

Declaraţia invită să se ia în considerare că există forme de binecuvântări diferite care răspund la exigenţe diferite: a identifica binecuvântarea pastorală cu un act liturgic zădărniceşte semnificaţia sacramentului, nu numai cea a căsătoriei, ci a întregii practici sacramentale a Bisericii Catolice. A recunoaşte ca binecuvântare numai cea liturgico-sacramentală riscă să întunece "forţa necondiţionată a iubirii lui Dumnezeu pe care se întemeiază gestul binecuvântării" (nr. 12).

Sub ce condiţie?

Ar trebui să fie convingerea fiecărui creştin că "nimănui nu i se poate împiedica această aducere de mulţumire şi fiecare, chiar dacă trăieşte în situaţii neorânduite spre planul Creatorului, posedă elemente pozitive pentru care să-l laude pe Domnul" (nr. 28). Este vorba de o veste frumoasă. Cum am putea justifica faptul că trebuie să se pună drept condiţie "o perfecţiune morală prealabilă" (nr. 25) celui care cere o binecuvântare? Nimeni n-ar putea s-o primească. În schimb, binecuvântând, se face un act de credinţă în "acest aspect al fidelităţii iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu, capabilă să genereze şi cu păcătosul o alianţă irevocabilă, deschisă mereu la o dezvoltare, la fel de imprevizibilă" (Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, Răspuns la unele întrebări, propuse de E.S. Mons. José Negri, cu privire la posibila participare la sacramentele Botezului şi Căsătoriei din partea persoanelor transsexuale şi a persoanelor homoafective, 3 noiembrie 2023). Speranţă în cel care primeşte binecuvântarea şi credinţă în cel care o dăruieşte, "binecuvântările devin astfel o resursă pastorală mai degrabă de valorizat decât un risc sau o problemă" (nr. 23). Este "însăşi caritatea pastorală (care) ne impune să nu tratăm (persoanele) pur şi simplu ca păcătoşi" (Papa Francisc, Răspuns la al doilea Dubium, Întrebarea 2, răspunsul f).

Bogăţie pastorală pe baza doctrinei

Suntem obişnuiţi în Biserică să înfruntăm probleme pastorale care ridică dezbateri teologice rodnice pentru a aprofunda doctrina. "Biserica, care este trupul lui Cristos, găseşte mereu în implicarea în această lume, pentru care Cristos a suferit, a murit şi a înviat, ocazia pentru o cunoaştere mai aprofundată a Domnului însuşi şi a iubirii sale, şi chiar pe ea însăşi, ocazia unei înţelegeri mai mari a mesajului de mântuire încredinţat ei. Este posibil de găsit diferite semne ale timpurilor noastre moderne care stimulează la o conştiinţă reînnoită a unor aspecte ale evangheliei care au relevanţă deosebită pentru tema noastră" (Comisia Teologică Internaţională, Speranţa mântuirii pentru copiii care mor fără botez, 19 ianuarie 2007, nr. 71).

Să luăm două exemple recente de noutate ridicate în interacţiunea dintre doctrină şi urgenţe pastorale, unul cu caracter mai dogmatic şi unul cu caracter mai pastoral. Tema mântuirii copiilor care mor fără botez a fost un argument dezbătut. După secole în care era acceptată teologia limbului (condiţie permanentă a copiilor morţi fără botez), a existat o "clarificare" "tratată în lumina unei antropologii a solidarităţii" (nr. 6). Studiul Comisiei Teologice Internaţionale a răspuns la preocuparea celui care vedea în propunere "o tensiune între unele principii vitale ale credinţei, în mod deosebit necesitatea Botezului pentru mântuire, şi voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu" (nr. 70). Dar nu era vorba de a nega necesitatea Botezului, ca şi cum sacramentul n-ar folosi la nimic. Problema se referea la milostivirea Tatălui care, în virtutea răscumpărării lui Cristos, îi face părtaşi de vederea sa, prin har, adică îi introduce în mântuire, pe copiii care mor fără să fi putut primi sacramentul Botezului. Doctrina despre sacramentul Botezului nu s-a schimbat. S-a lărgit înţelegerea milostivirii lui Dumnezeu.

Un exemplu şi mai recent de natură pastorală se referă la tema pedepsei cu moartea. Aşa cum se putea citi în Catehismul Bisericii Catolice din 1992 la numărul 2267, învăţătura tradiţională a Bisericii nu excludea, "fiind presupusă constatarea deplină a identităţii şi a responsabilităţii vinovatului, recurgerea la pedeapsa cu moartea, când aceasta era sigura cale practicabilă pentru a apăra eficace de agresorul nedrept viaţa fiinţelor umane". În versiunea definitivă a Catehismului (1 august 2018) se citeşte: "Mult timp recurgerea la pedeapsa cu moartea din partea autorităţii legitime, după un proces regulamentar, a fost considerat un răspuns adecvat la gravitatea unor delicte şi un mijloc acceptabil, deşi extrem, pentru ocrotirea binelui comun. Astăzi este tot mai vie conştiinţa că demnitatea persoanei nu este pierdută nici măcar după ce a comis delicte foarte grave [...]. Pentru aceasta Biserica învaţă, în lumina evangheliei, că pedeapsa cu moartea este inadmisibilă, deoarece atentează la inviolabilitatea persoanei şi se angajează cu determinare pentru abolirea sa în toată lumea" (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2267).

În acest caz se vede că în noul răspuns al Bisericii există o dezvoltare a înţelegerii demnităţii persoanei "în lumina evangheliei", în timp ce se ia distanţă de la o tradiţie umană, civilă, la care învăţătura Bisericii s-a conformat timp de secole.

În cazul mântuirii copiilor fără Botez, era vorba de a reciti o "doctrină", aceea a "legăturii dintre păcatul strămoşesc şi privarea de viziunea beatifică" şi a "creării fiinţei umane în Cristos" (Introducere), adică de a reciti doctrina condamnării legate de păcatul strămoşesc, în lumina teologiei creaţiei după imaginea lui Dumnezeu. Trebuia afirmat că fiecare viaţă nouă are origine în iubirea Tatălui şi în misterul mântuirii realizate de Fiul, chiar dacă în timp nu s-a manifestat acţiunea Duhului Sfânt în adeziunea personală la Cristos. În cazul pedepsei cu moartea, Papa Francisc a invitat să se privească la practica seculară care o justifica, recitind-o în lumina Tradiţiei care este pentru noi evanghelia, criteriu de discernământ al tradiţiilor care pot să fie recunoscute legate de un context istoric depăşit.

Aceste două exemple sunt numai câteva între multe pe care ni le oferă istoria Bisericii şi declaraţia cu privire la posibilitatea de a binecuvânta cuplurile de acelaşi sex se inserează perfect în această vocaţie a teologiei de a face accesibilă în mod constant înţelegerea teologică a doctrinei pentru "a oferi o viziune care să compună în coerenţă aspectele doctrinale cu cele pastorale" (cf. Introducere). Fiducia supplicans confirmă doctrina despre sacramentul căsătoriei: singura unire recunoscută de Biserică este cea între un bărbat şi o femeie binecuvântată în sacramentul Căsătoriei. Totuşi, Biserica are grijă să răspundă la cererea persoanelor care trăiesc "o unire care în niciun mod nu poate fi comparată cu căsătoria, (care) doresc să se încredinţeze Domnului şi milostivirii sale, să invoce ajutorul său, să fie conduse la o înţelegere mai mare a planului său de iubire şi adevăr" (nr. 30). Biserica Catolică, prin Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, în declaraţia Fiducia supplicans, comunică, în conformitate cu învăţătura Papei Francisc, că nu trebuie să se considere o eroare sau o infidelitate faţă de doctrina catolică gestul de binecuvântare a două persoane aflate în situaţie iregulară.

O problemă de aprofundat: iregularitatea situaţiilor

Partea a treia are ca titlu "Binecuvântările cuplurilor aflate în situaţii iregulare şi ale cuplurilor de acelaşi sex" (nr. 31). În "Introducere" (nr. 2), declaraţia indică să se ia în considerare "posibilitatea de a binecuvânta cupluri de acelaşi sex" şi de a oferi astfel noi clarificări faţă de Responsum din 2021 care trata aceeaşi temă. Aici se vorbeşte despre cupluri în general şi despre cupluri de acelaşi sex. Acelaşi cuvânt "iregularitate" este atribuit fie unui cuplu bărbat-femeie, fie unui cuplu de acelaşi sex. Aceste tipuri diferite de iregularitate ridică diferite probleme.

Pentru un cuplu bărbat-femeie este vorba de o iregularitate pe care Biserica Catolică o defineşte cu referinţă la doctrina despre sacramentul Căsătoriei: "numai în acest context (căsătorie) raporturile sexuale îşi află sensul lor natural, adecvat şi pe deplin uman" (nr. 4). Cât priveşte iregularitatea în cazul de cupluri bărbat-femeie, s-ar putea afirma probabil că este vorba de unire, în sensul că între un bărbat şi o femeie, conform "naturii" sexelor, poate avea loc unirea, considerând că diferenţierea bărbat-femeie este pentru Biserică fundamentul exercitării sexualităţii orientate spre unire, dar este o unire iregulară, pentru că nu este "reglementată" de sacrament. În schimb, relaţia sentimentală şi sexuală între persoane de acelaşi sex, chiar dacă în practica civilă poate să fie recunoscută ca "unire civilă", din punctul de vedere doctrinal ar putea fi considerată mai degrabă o relaţie iregulară din cauza aspectului sexual al relaţiei.

Cu siguranţă, în practica pastorală se ţine cont de diferenţa care există între un cuplu aflat în situaţie de "unire iregulară" (când este vorba de un cuplu format dintr-un bărbat şi o femeie) şi un cuplu care trăieşte în situaţia de "relaţie iregulară" (când este vorba de cupluri de acelaşi sex). Cuvintele sunt limitate, atât unire, cât şi relaţie. Ajută să amintim că Papa Francisc a voit să specifice că "nu se binecuvântează unirea, ci pur şi simplu persoanele care împreună au făcut cererea" (Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei, 26 ianuarie 2024).

Tocmai pentru că se binecuvântează persoanele, bunătatea se exprimă în viaţa de relaţii. În relaţia bărbat-femeie, cuplul are o vizibilitate socială care include adesea un nucleu de "fraternitate" care leagă între ei copiii din părinţi diferiţi etc. Din cauza copiilor, părinţii înşişi sunt uneori duşi în biserică şi sunt aproape de învăţăturile Bisericii. În cuplurile de acelaşi sex nu lipsesc elemente de binecuvântat. Bunătatea persoanelor manifestă că fiecare fiinţă umană este constituită, are origine şi se realizează în relaţie. Trebuie considerat că există atâtea tipuri de relaţii: între prieteni, între părinţi şi copii, între fraţi etc. Tradiţia creştină a recunoscut ca mărturie evanghelică dăruirea de sine din iubire care se poate găsi în orice tip de relaţie. Totuşi, pentru Biserica Catolică, relaţia sexuală este considerată specifică a dăruirii de sine între un bărbat şi o femeie în unirea matrimonială. Aşa încât, altminteri, recurgerea la sex este considerată exprimare a unei relaţii "non-regulare" şi se poate vorbi de "păcat": nu datorită unei obsesii în jurul realităţii sexuale, ci mai degrabă datorită unei stime mari faţă de realitatea diferenţierii bărbat-femeie ca dar al lui Dumnezeu oferit creaţiei care marchează măreţia şi limita fiinţei umane. Primul păcat are loc pentru că fiinţa umană refuză darul creaţiei din cauza limitei pe care Dumnezeu a pus-o şi astfel perverteşte şi darul măreţiei. Păcatul nu este relatat drept ceva ce se referă la sex, ci se referă la "cunoaştere", la dorinţa de "a poseda" (a cunoaşte şi a se uni au acelaşi sens în terminologia biblică), a poseda tot, pe unul şi pe celălalt. În termeni de credinţă, a fi ori "unul/una" sau "altul/alta", conform sexualităţii din naştere, reprezintă domeniul limitei care ne este pusă drept creaturi umane, bărbat sau femeie, pentru a avea acces prin identitatea sexuală la misterul unirii care este posibilă între un bărbat şi o femeie, două persoane de sex diferit create pentru a deveni, prin iubire, un singur trup, figură a alianţei pe care Dumnezeu va voi s-o încheie cu poporul ales şi cu toată omenirea, imagine a Bisericii. A accepta limita pe care fiecare creatură o poartă însemnată în identitatea sa sexuală că ar trebui să orienteze spre dorinţa celuilalt de mine, celălalt care reprezintă limita mea, dar "celălalt" care reprezintă infinitul promisiunii unirii care va deveni comuniune rodnică în iubire. Distanţa în respectarea limitei (alteritatea) îmbogăţeşte mai mult decât reducerea la sine a posesiei (cunoaşterea), pentru că face să se experimenteze forţa misterioasă a vieţii care se revelează în simbolul unirii sexuale, un dar al creaţiei voite de Creatorul însuşi. Iată misterul mare din punct de vedere antropologic: sexualitatea este spaţiul în care se revelează misterul alterităţii ca limită care păstrează pe fiecare în misterul său, fiecare care nu poate să fie "posedat" (cunoscut), ci numai iubit în alteritatea sa, şi sexuală.

(După L'Osservatore Romano, 30 iulie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu