© Vatican Media

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei (1 septembrie 2024)

Speră şi acţionează cu creaţia

Iubiţi fraţi şi surori,

"Speră şi acţionează cu creaţia" este tema Zilei de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei, la 1 septembrie. Face trimitere la Scrisoarea Sfântului Paul către Romani 8,19-25: Apostolul clarifică ce înseamnă a trăi conform Duhului şi se concentrează asupra speranţei sigure a mântuirii prin intermediul credinţei, care este viaţă nouă în Cristos.

1. Aşadar, să pornim de la o întrebare simplă, dar care ar putea să nu aibă un răspuns clar: Atunci când suntem cu adevărat credincioşi, cum de avem credinţă? Nu atât pentru că "noi credem" în ceva transcendent pe care raţiunea noastră nu reuşeşte să-l înţeleagă, misterul de necuprins al unui Dumnezeu distant şi îndepărtat, invizibil şi de nenumit. Mai degrabă, ar spune Sfântul Paul, este pentru că în noi locuieşte Duhul Sfânt. Da, suntem credincioşi pentru că însăşi Iubirea lui Dumnezeu a fost "revărsată în inimile noastre" (Rom 5,5). De aceea Duhul este acum, realmente, "garanţia moştenirii noastre" (Ef 1,14), ca pro-vocaţie de a trăi mereu îndreptaţi spre bunurile veşnice, conform plinătăţii umanităţii frumoase şi bune a lui Isus. Duhul îi face pe credincioşi creativi, pro-activi în caritate. Îi introduce pe un mare drum de libertate spirituală, totuşi fără a fi scutit de lupta între logica lumii şi logica Duhului, care au roade contrapuse între ele (Gal 5,16-17). Ştim asta, primul rod al Duhului, compendiu al tuturor celorlalte, este iubirea. Aşadar, conduşi de Duhul Sfânt, credincioşii sunt fii ai lui Dumnezeu şi i se pot adresa lui numindu-l "Abbá, Tată" (Rom 8,15), exact ca Isus, în libertatea celui care nu mai recade în frica de moarte, pentru că Isus a înviat din morţi. Iată marea speranţă: iubirea lui Dumnezeu a învins, învinge mereu şi iarăşi va învinge. Destinul de glorie este deja sigur, în pofida perspectivei morţii fizice, pentru omul nou care trăieşte în Duh. Această speranţă nu înşală, aşa cum aminteşte şi Bula de convocare a apropiatului Jubileu^[1].

2. Existenţa creştinului este viaţă de credinţă, activă în caritate şi plină de speranţă, aşteptând întoarcerea Domnului în gloria sa. Nu este o problemă "întârzierea" parusiei, a celei de-a doua veniri. Problema este alta: "Fiul omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?" (Lc 18,8). Da, credinţa este dar, rod al prezenţei Duhului în noi, dar este şi misiune, de îndeplinit în libertate, în ascultare faţă de porunca iubirii lui Isus. Iată speranţa fericită de mărturisit: Unde? Când? Cum? În cadrul dramelor trupului uman suferind. Chiar dacă visăm, acum trebuie să visăm cu ochii deschişi, animaţi de viziuni de iubire, de fraternitate, de prietenie şi de dreptate pentru toţi. Mântuirea creştină intră în relevanţa durerii lumii, care nu-i cuprinde numai pe oameni, ci întregul univers, natura însăşi, oikos a omului, ambient vital al său; cuprinde creaţia ca "paradis pământesc", mama pământ, care ar trebui să fie loc de bucurie şi promisiune de fericire pentru toţi. Optimismul creştin se întemeiază pe o speranţă vie: ştie că totul tinde spre gloria lui Dumnezeu, spre consumarea finală în pacea sa, spre învierea trupească în dreptate, "din glorie în glorie". Însă, în timpul care trece, împărtăşim durere şi suferinţă: creaţia întreagă geme (cf. Rom 8,19-22), creştinii gem (cf. v. 23-25) şi geme însuşi Duhul (cf. v. 26-27). Geamătul manifestă nelinişte şi suferinţă, împreună cu tânjire şi dorinţă. Geamătul exprimă încredere în Dumnezeu şi încredinţare însoţirii sale afectuoase şi exigente, în vederea realizării planului său, care este bucurie, iubire şi pace în Duhul Sfânt.

3. Toată creaţia este implicată în acest proces al unei noi naşteri şi, gemând, aşteaptă eliberarea: este vorba de o creştere ascunsă care se maturează aproape ca "grăuntele de muştar care devine un copac mare" sau "drojdia în aluat" (cf. Mt 13,31-33). Începuturile sunt minuscule, dar rezultatele aşteptate pot să fie de o frumuseţe infinită. Fiind aşteptare a unei naşteri – revelarea fiilor lui Dumnezeu –, speranţa este posibilitatea de a rămâne tari în mijlocul adversităţilor, de a nu ne descuraja în timpul suferinţelor sau în faţa barbariei umane. Speranţa creştină nu înşală, dar nici nu iluzionează: dacă geamătul creaţiei, al creştinilor şi al Duhului este anticipare şi aşteptare a mântuirii care este deja în acţiune, acum suntem cufundaţi în atâtea suferinţe pe care Sfântul Paul le descrie ca "suferinţă, angoasă, persecuţie, foame, lipsă de îmbrăcăminte, primejdie, sabie" (cf. Rom 8,35). Aşadar, speranţa este o lectură alternativă a istoriei şi a evenimentelor umane: nu iluzorie, ci realistă, a realismului credinţei care vede invizibilul. Această speranţă este aşteptarea răbdătoare, ca non-vederea lui Abraham. Îmi place să-l amintesc pe acel mare vizionar credincios care a fost Gioacchino da Fiore, abate calabrez "cu spirit profetic înzestrat", conform lui Dante Alighieri^[2]: într-un timp de lupte sângeroase, de conflicte între papalitate şi imperiu, de cruciade, de erezii şi de mondenizare a Bisericii, a ştiut să indice idealul unui nou spirit de convieţuire între oameni, caracterizată de fraternitatea universală şi de pacea creştină, rod al evangheliei trăite. Acest spirit de prietenie socială şi de fraternitate universală l-am propus în Fratelli tutti. Şi această armonie între oameni trebuie să se extindă şi la creaţie, într-un "antropocentrism situat" (cf. Laudate Deum, 67), în responsabilitatea faţă de o ecologie umană şi integrală, cale de mântuire a casei noastre comune şi a noastră care locuim în ea.

4. Pentru ce atâta rău în lume? Pentru ce atâta nedreptate, atâtea războaie fratricide care omoară copiii, distrug oraşele, poluează ambientul vital al omului, mama pământ, violentată şi devastată? Referindu-se implicit la păcatul lui Adam, Sfântul Paul afirmă: "De fapt, noi ştim că toată creaţi suspină şi suferă durerile unei naşteri până în timpul de acum" (Rom 8,22). Lupta morală a creştinilor este legată cu "geamătul" creaţiei, pentru că ea "este supusă zădărniciei" (v. 20). Tot cosmosul şi fiecare creatură gem şi tânjesc "cu nerăbdare", ca să poată fi depăşită condiţia prezentă şi restabilită cea originară: de fapt, eliberarea omului comportă şi pe cea a tuturor celorlalte creaturi care, solidari cu condiţia umană, au fost puse sub jugul sclaviei. Ca şi omenirea, creaţia – fără vina sa – este sclavă şi se simte incapabilă să facă totul pentru ceea ce a fost proiectată, adică să aibă o semnificaţie şi un scop durabile; este supusă destrămării şi morţii, agravate de abuzurile umane asupra naturii. Dar, în sens contrar, mântuirea omului în Cristos este speranţă sigură şi pentru creaţie: de fapt, "şi ea, creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu" (Rom 8,21). Aşa încât în răscumpărarea lui Cristos este posibil să contemplăm în speranţă legătura de solidaritate între fiinţele umane şi toate celelalte creaturi.

5. În aşteptarea plină de speranţă şi perseverentă a întoarcerii glorioase a lui Isus, Duhul Sfânt ţine trează comunitatea de credinţă şi o instruieşte încontinuu, o cheamă la convertire în stilurile de viaţă, pentru a rezista la degradarea umană a ambientului şi a manifesta acea critică socială care este înainte de toate mărturie a posibilităţii de a se schimba. Această convertire constă în trecerea de la aroganţa celui care vrea să domine asupra altora şi asupra naturii – redusă la obiect de manipulat – la umilinţa celui care se îngrijeşte de alţii şi de creaţie. "O fiinţă umană care pretinde să ia locul lui Dumnezeu devine cel mai rău pericol pentru ea însăşi" (Laudate Deum, 73), pentru că păcatul lui Adam a distrus relaţiile fundamentale din care trăieşte omul: cea cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu celelalte fiinţe umane şi cea cu cosmosul. Toate aceste relaţii trebuie să fie, sinergic, restabilite, mântuite, "făcute drepte". Niciuna nu poate lipsi. Dacă lipseşte una, totul eşuează.

6. A spera şi a acţiona cu creaţia înseamnă înainte de toate a uni forţele şi, mergând împreună cu toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă, a contribui ca "să regândim problema puterii umane, sensul şi limitele sale. Puterea noastră, de fapt, a crescut frenetic în doar câteva decenii. Am făcut progrese tehnologice impresionante şi surprinzătoare şi nu ne dăm seama că, în acelaşi timp, am devenit extrem de periculoşi, capabili să punem în pericol viaţa multor fiinţe şi propria noastră supravieţuire" (Laudate Deum, 28). O putere necontrolată generează monştri şi se repercutează asupra noastră înşine. De aceea astăzi este urgent de a pune limite etice dezvoltării Inteligenţei Artificiale, care cu capacitatea sa de calcul şi de simulare ar putea mai degrabă să fie utilizată pentru dominarea asupra omului şi asupra naturii, decât să fie pusă în slujba păcii şi a dezvoltării integrale (cf. Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2024).

7. "Duhul Sfânt ne însoţeşte în viaţă": au înţeles bine asta copiii şi copilele reuniţi în Piaţa "Sfântul Petru" pentru prima lor Zi Mondială, care a coincis cu duminica Preasfintei Treimi. Dumnezeu nu este o idee abstractă de infinit, ci este Tată iubitor, Fiu prieten şi răscumpărător al fiecărui om şi Duh Sfânt care conduce paşii noştri pe calea carităţii. Ascultarea faţă de Duhul de iubire schimbă radical atitudinea omului: de la "prădător" la "cultivator" al grădinii. Pământul este încredinţat omului, dar rămâne al lui Dumnezeu (cf. Lev 25,23). Acesta este antropocentrismul teologal al tradiţiei ebraico-creştine. Prin urmare, a pretinde că se posedă sau se domină natura, manipulând-o după propria plăcere, este o formă de idolatrie. Este omul prometeic, îmbătat de puterea tehnocratică proprie care cu aroganţă pune pământul într-o condiţie "dis-graţiată", adică lipsită de harul lui Dumnezeu. Or, dacă harul lui Dumnezeu este Isus, mort şi înviat, este adevărat ceea ce a afirmat Benedict al XVI-lea: "Nu ştiinţa îl răscumpără pe om. Omul este răscumpărat prin iubire" (Scrisoarea enciclică Spe salvi, 26), iubirea lui Dumnezeu în Cristos, de care nimic şi nimeni nu ne va putea despărţi vreodată (cf. Rom 8,38-39). Atrasă încontinuu de viitorul său, creaţia nu este statică sau închisă în ea însăşi. Astăzi, graţie şi descoperirilor fizicii contemporane, legătura între materie şi spirit se prezintă în manieră tot mai fascinantă cunoaşterii noastre.

8. Aşadar, salvgardarea creaţiei, în afară de a fi o problemă etică, este una eminamente teologică: de fapt, se referă la împletirea între misterul omului şi cel al lui Dumnezeu. Această împletire se poate spune "generativă", deoarece provine din actul de iubire cu care Dumnezeu creează fiinţa umană în Cristos. Acest act creator al lui Dumnezeu dăruieşte şi întemeiază acţiunea liberă a omului şi tot caracterul său etic: liberă tocmai în faptul de a fi creată în imaginea lui Dumnezeu care este Isus Cristos, şi pentru aceasta "reprezentantă" a creaţiei în Cristos însuşi. Există o motivaţie transcendentă (teologico-etică) ce îl angajează pe creştin să promoveze dreptatea şi pacea în lume, şi prin destinaţia universală a bunurilor: este vorba de revelarea fiilor lui Dumnezeu pe care o aşteaptă creaţia, gemând ca în durerile unei naşteri. În joc nu este numai viaţa pământească a omului în această istorie, este mai ales destinul său în veşnicie, eschaton-ul fericirii noastre, paradisul păcii noastre, în Cristos Stăpân al cosmosului, Răstignitul-Înviat din iubire.

9. A spera şi a acţiona cu creaţia înseamnă, aşadar, a trăi o credinţă întrupată, care ştie să intre în trupul suferind şi plin de speranţă al oamenilor, împărtăşind aşteptarea învierii trupeşti la care credincioşii sunt predestinaţi în Cristos Domnul. În Isus, Fiul veşnic în trup omenesc, suntem realmente fii ai Tatălui. Prin credinţă şi Botez începe pentru credincios viaţa conform Duhului (cf. Rom 8,2), o viaţă sfântă, o existenţă de fii ai Tatălui, ca şi Isus (cf. Rom 8,14-17), pentru că, prin puterea Duhului Sfânt, Cristos trăieşte în noi (cf. Gal 2,20). O viaţă care devine cântare de iubire pentru Dumnezeu, pentru omenire, cu şi pentru creaţie, şi care îşi află plinătatea sa în sfinţenie^[3].

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 27 iunie 2024

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

^[1] Spes non confundit, Bula de convocare a Jubileului Ordinar al Anului 2025 (9 mai 2024).

^[2] Divina Comedie, Paradisul, XII, 141.

^[3] A exprimat asta în mod poetic preotul rosminian Clemente Rebora: "În timp ce creaţia se înalţă în Cristos la Tatăl, / în soarta ascunsă / totul este durere a naşterii: / câtă moarte pentru ca viaţa să se nască! / chiar şi dintr-o Mamă singură, care este divină, / se vine la lumină în mod fericit: / viaţă pe care iubirea o produce în plâns, / şi, dacă tânjeşte, aici pe pământ este poezie; / dar numai sfinţenie împlineşte cântul" (Curriculum vitae, "Poezie şi sfinţenie": Poesie, prose e traduzioni [Poezii, proze şi traduceri], Milano 2015, p. 297).