© Vatican Media

"Este frumos să ne lăsăm duşi în braţele Fiului lui Dumnezeu"

Apare astăzi, vineri, 21 iunie 2028, È bello lasciarsi andare tra le braccia del Figlio di Dio [Este frumos să ne lăsăm duşi în braţele Fiului lui Dumnezeu] (Libreria Editrice Vaticana, 528 de pagini), volum îngrijit de Massimo Borghesi care adună omiliile părintelui Giacomo Tantardini la "San Lorenzo fuori le Mura" (2007-2012). Prefaţa, pe care o publicăm integral în această pagină împreună cu o recenzie, este semnată de Papa Francisc.

Această carte adună omiliile părintelui Giacomo Tantardini, preot cu origini lombarde care cu mare pasiune a desfăşurat apostolatul său aproape în întregime în Cetatea Eternă. În decursul anilor, omiliile sale au hrănit spiritual mii de tineri şi care nu mai erau tineri care umpleau sâmbătă seara bazilica "San Lorenzo fuori le Mura". Nimeni nu era distras, atunci când predica el: fiecare cuvânt rămânea în inimă şi ilumina viaţa.

În această biserică paleocreştină, unde sunt venerate relicvele sfântului diacon Laurenţiu, l-am cunoscut şi eu pe părintele Giacomo. Aşa cum am avut deja posibilitatea să amintesc în revista lunară "30 Giorni" cu ocazia morţii sale, în 2012, ultima imagine pe care o păstrez despre el este "în timpul ceremoniei de Mir la «San Lorenzo fuori le Mura», cu mâinile întinse, ochii deschişi şi uimiţi, zâmbitor şi serios în acelaşi timp" (Prietenul meu părintele Giacomo, "30 Giorni", nr. 5, 2012). Deja era grav bolnav, ne-am rugat pentru sănătatea sa... şi el a mulţumit cu un gest care era de speranţă de a se vindeca şi, în acelaşi timp, de încredinţare.

Decizia de a publica textele omiliilor sale (din 2007 până în 2012) nu este numai un omagiu adus memoriei acestui preot, care a fost un vajnic fiu spiritual al pr. Luigi Giusani. A citi şi a medita predicile sale va face bine sufletului nostru şi astăzi, pentru că ele comunică esenţa originală a vieţii creştine.

Mereu este nevoie în Biserică de a recupera esenţialul. Prea mult timp am redus creştinismul la un cod de reguli sau la un efort voluntarist, dar la urmă orice moralism lasă asupra noastră un sentiment de eşec şi de tristeţe. În meditaţiile părintelui Giacomo mare protagonist este întotdeauna harul, pentru că el era conştient, experimentând asta, că iniţiativa lui Dumnezeu întotdeauna previne şi anticipă orice intenţie a noastră, aprinzând o dorinţă de bine pentru noi şi pentru aproapele nostru, în special cel care este mai mult în dificultate. Părintele Giacomo alătură mereu la cuvântul "har" un alt cuvânt, care îl face concret: "atracţie", pentru că Domnul ne atrage mereu cu fascinaţia umanităţii sale.

Unul din cele mai amintite episoade evanghelice în omiliile părintelui Giacomo este convertirea lui Zaheu: un "trădător al poporului", a cărui schimbare neaşteptată se naşte atunci când, căţărându-se din curiozitate în acel copac, întâlneşte privirea lui Isus: "Zaheu coboară repede plin de bucurie... această privire este reflexie pură de a fi priviţi; aceasta este singura privire care nu este neputincioasă, aceasta este singura privire care este plină de bucurie, aceasta este singura privire pe care omul n-o posedă, pentru că este numai a fi priviţi" (Omilie din 3 noiembrie 2007).

Iată pentru ce rugăciunea devine dimensiunea cea mai importantă a vieţii. "Cine se roagă se mântuieşte" este un moto al Sfântului Alfons Maria de' Liguori pe care nu întâmplător părintele Giacomo îl iubea mult. Nu este o fugă devoţională dintr-o lume "rea", rugăciunea. Înseamnă a cere, din adâncul fiinţei, ceea ce dă sens şi posibilitate de bucurie vieţii. Înseamnă a cere ca el însuşi să vină ca să locuiască în viaţa noastră: "Se speră spunând: «Vino». Copilul nu speră în mod abstract în mamă, copilul speră că mama este aproape de el, tot aşa speranţa creştină, speranţa creştină se exprimă în cerere, se exprimă spunând: «Vino, vino»" (Omilia din 1 decembrie 2007).

Este un limbaj simplu, cel al părintelui Giacomo, dar se simte în aceste pagini densitatea lecturilor sale, de la gândirea teologică a preaiubitului sfânt Augustin la proza poetică a lui Charles Péguy, până la "calea mică" a Sfintei Tereza a Pruncului Isus: "Când sunt caritabil numai Isus este cel care acţionează în mine" este citatul său preferat.

Sunt multe omiliile care ating inima. Cea mai emoţionantă este cu siguranţă ultima, datată sâmbătă 31 martie 2012 la puţine zile de la moartea sa, care se încheie cu o frază simplă, rostită cu greutate - se citeşte în carte - cu un susur de voce: "Cât de frumos este să ne lăsăm duşi în braţele Fiului lui Dumnezeu". Era toată viaţa sa şi predica sa în acele zece cuvinte încredinţate prietenilor săi şi nouă tuturor.

Franciscus

(După L'Osservatore Romano, 21 iunie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu